Cărțile – Mihai Șteț – Editura Polirom – recenzie

Titlu: Cărțile

Autor: Mihai Șteț 

Editura Polirom

București, 2024

Nr. pagini: 194

  Pornind de la un titlu capabil să atragă atenția oricărui pasionat de lectură, autorul clădește o lume distopică în care, în antiteză cu ideea arderii cărților din romanul Farenheit 451, jonglează cu cea în care cărțile devin bunul cel mai de preț al omenirii. 

 Obsesia oamenilor de a citi cât mai multe cărți, de a se culturaliza și a se lăsa seduși de poveștile, patimile și întrebările filozofice iscate din neputință, teamă și frustrare, pun în pericol viața și libertatea scriitorilor, nevoiți să producă pe bandă literatură de calitate care să satisfacă cerințele publicului larg. 

  Molima se răspândește atât de brusc încât Septimiu Weisz, personajul principal al acestui roman, se trezește săltat din propria casă și încarcerat în penitenciarul improvizat în spațiul afectat al unei foste uzine comuniste, alături de zeci de alte persoane de diferite vârste, etnii și orientări sexuale, forțați ca și el să scrie. 

  Imaginați-vă o lume în care publicul pretențios poate decide dacă meritați să rămâneți în viață în funcție de calitatea conținutului scris pe care îl furnizați. Luați în considerare, de asemenea, că numărul autorilor de impact s-ar micșora de la o lună la alta în urma execuțiilor suferite și oricine cu abilități cât de cât acceptabile în ceea ce privește nararea unei povești, riscă să fie supus torturii, foametei, frigului și mizeriei, pentru a fi stimulat să scrie. 

“Sunt în curtea penitenciarului. E amiază și habar nu am de când sunt aici. Cred că au trecut ani, deși e foarte posibil să mă înșel. Ce pot să spun cu siguranță este că am scris patru romane, unsprezece nuvele și o piesă de teatru. Sunt viu și, în afară de dinți, nu am pierdut decât un deget care era atât de artritic și de dureros, încât doctorul pușcăriei a ales să mi-l taie. Mai bine așa decât să-i mai cauzeze lui bătăi de cap. Și-n plus, artrita nu este vindecabilă, mi-a explicat doctorul, asigurându-mă că o să mă descurc și fără un deget așa de inutil.”

  Weisz are 30 de ani, este agent de vânzări și cochetează cu ideea de a scrie un roman, idee pe care nu este pregătit să o pună în practică, până se trezește încarcerat și obligat să scrie. 

  Poveștile cu care jonglează inițial sunt insuficient de interesante pentru cititori, dar faptul că acesta pare să nu fie afectat de mania lecturii, îi conferă un avantaj, acela de a putea analiza și folosi în scop personal obsesia celorlalți. 

  Anii petrecuți în penitenciarul în care regulile se schimbă frecvent și abuzurile devin din ce în ce mai inventive pentru a stimula creativitatea, îl determină pe Weisz să se bucure de lucruri simple – iubiri furate cu Roxana, soția adjunctului închisorii, în momentele de neatenție ale gardienilor, pasiunea mistuitoare pentru George, frumosul homosexual pe care directorul dorește să îl păstreze pentru sine și grija paternă pe care i-o poartă micuțului Amadeus, care la vârsta de 9 ani se află printre scriitorii preferați ai publicului. 

  Ororile sistemului sunt ținute ascunse de marea masa a populației care continuă să își desfășoare activitatea într-o lume a cărei obsesie declanșată de lectură, le ghidează pașii zilnici. Nici cei care sunt mai puțini afectați nu își pun întrebări legate de modul în care este alimentată constant această nevoie presantă. 

“Freamăt și zgomot. Un scriitor mă îmbrâncește. Eu îl îmbrâncesc înapoi. Apare un al treilea. Cât ai clipi, o masă de scriitori cu mâinile și picioarele subțiri, cu fețele uscate și schimonosite de o foame cumplită, se zbat, se zgârâie, se împung, se lovesc, se înghiontesc, se spurcă, se înjură, gâfâie și scuipă, țipă și trag și se presează pe noi, cei aflați mai în față. Și totul pentru o bucată de pâine care a fost azvârlită de un gardian.”

  Va reuși Weisz să scape din penitenciarul în care este nevoit să creeze până la epuizare fizică și emoțională, văzând cum cei din jurul lui sunt fie torturați, fie uciși? Își va putea păstra speranța până la final și găsi frântura de liniște de care are nevoie înainte de a scrie ultimul roman?

  O carte care ne determină să ne imaginăm o lume unde lectura reprezintă nevoia umană de bază și modul în care, exploatată fiind această obsesie, se pierde calitatea scrierii, în ciuda faptului că suferința ar trebui să alimenteze creativitatea.

  Un roman a cărui idee utopică mi-a plăcut, dar despre care recunosc că mi-am dorit să descopăr mai multe dedesubturi, pentru că aveam nevoie de mai multe detalii ce m-ar fi ajutat să empatizez cu povestea personajelor. Mi-a plăcut mult cadrul creat și acesta a fost un mare plus și ideea subtilă, infiltrată, conform căreia în spatele fiecărei minți creative se ascunde multă durere, iubire neîmpărtășită și lipsa unor bariere mentale atunci când vine vorba de a obține un gram de plăcere indiferent din ce sursă. 

“Încă o primăvară. A câta o fi? Am numărat zece de când mi-au distrus coloana și m-au paralizat. De atunci sunt imobilizat în scaunul ăsta cu rotile rablagit. Regimul meu de detenție este unul special și foarte rău, dacă se poate mai rău decât era deja. Însă da, se poate, pentru că acum sunt captiv în apartamentul directorului. El mă duce, el mă aduce. El mă îmbracă, el mă dezbracă. El mă spală. El îmi dă de mâncare. El face ce vrea – absolut ce vrea – cu mine. Sunt proprietatea lui.”  

Cartea este disponibilă pentru comandă pe libris.ro