Cumpăna unei vieţi de Nina Marcu-o felie de viață adevărată

Cumpăna unei vieţi, de Nina Marcu-o felie de viață adevărată-recenzie

  Nina Marcu a lucrat în presa locală și centrală timp de 25 de ani ca redactor, reporter special, corespondență, redactor șef. A colaborat și la televiziune: Antena 1 Ploiești, TVR, Prima TV. Apoi a scris cărți document, dar și romane: ”CER DEASUPRA UNOR RĂNI DESCHISE”(martirii prahoveni ai revoluției), ”CARTEA PRIMARILOR” (104 localități prahovene),”TRĂIND CLIPA”(vol 1 și 2) ”TANGO LA GEAMANDURĂ” (primul volum care se va lansa în 6 februarie 2018). Vor urma “TANGO LA GEAMANDURĂ” (vol 2), ”RUG PE RUGĂ”  și ”UNEORI TRANDAFIRII ÎNFLORESC ÎN IANUARIE” romane aflate în faza de scriere. Mai multe despre Nina Marcu puteți află citind interviul ei de pe Literatură pe Tocuri.

   Primul roman al autoarei este “Cumpăna unei vieți” despre care Nina Marcu ne spune: ”roman inspirat dintr-un fapt real, un veteran de război, întors acasă, doar din întâmplare, dacă există întâmplare, după 58 de ani. O poveste absolut răvășitoare și copleșitoare.”

   O casă la țară, o familie de țărani oarecum obișnuită în viață satului și…războiul, iată ingredientele romanului Ninei Marcu.

Dumitru e disperat, a primit ordin de plecare, n-a spus încă nimănui doar se macină singur cu gândurile lui:

“Treisprezece-se gândi el-asta e cifra blestemată, aducătoare de ghinion și poate taman eu voi fi ăla care să fie afurisit și nenorocit. Doamne ce viață am mai avut și eu. Când să zic că sunt stăpân pe picioarele mele, las tot și m’ac aiurea, pe cele coclauri neștiute.”

Lucrează corpul, dar gândurile lui se zbat: cui îi lasă pe cei de acasă?

   Dumitru fusese crescut de bunici-părinții mamei, alături de mătușa  lui Tincuța, care era doar un pic mai mare ca el. După ce făcuse copilul, Rodica, mamă-sa, plecase și se măritase în satul vecin cu Ghiță și avea un alt copil, o fată Tudora.

   Rodica se purtase urât și cu bătrânii și cu sora sa Tincuța, pe care n-o suportase pentru că era infirmă, iar de Dumitru se lepădase ca de o haină pe care nu o vrei. Bătrânii îl crescuseră cu dragoste și-l considerau băiatul lor, l-au dat la școală și-l îngrijeau așa de mult că oamenii din sat îl porecliseră ”bulgare de aur”.

“Bătrânii l-au crescut ca pe propriul copil, mai ales că soarta nu le dăduse băieți, ci numai fete, dintre care una era rea, habotnică, apucătoare, ușuratică, iar cealaltă fusese condamnată pe viață să fie șchioapă și neajutorată, nefiindu-le de nici un folos în gospodărie.”

   Când avea 12 ani, mama lui s-a întors acasă cu toată familia, soț și o fată rea și răsfățată. Dumitru a crezut că va fi și pentru el mamă, dar Rodicăi îi pasa doar de Ghiță al ei, o putoare de bărbat, și de Tudorița.

  Nu l-a mai lăsat pe Dumitru la școală și l-a trimis la munca câmpului. Ghiță, bărbatul ei, se plângea toată ziua că e bolnav și moare, iar seara mergea la cârciumă. Rodica îl cocoloşea toată ziua.

   De lucrat, lucrau bătrânii și Dumitru, iar Tincuța se târa pe lângă casă făcând ce putea. La început Dumitru plângea că nu mai merge la școală, el voia să ajungă doctor, s-o vindece pe Tincuța, dar răutatea mamei lui era fără margini:

“Las-o focului de șchioapă, te-a prins mila de ea, ca pe proştii aia bătrâni! Trebuia s-o omoare de când era mică, nu s-o oblojească și să-i caute în coarne. Nu-i bună de nimic și tu tot la fel. Dacă mai pomenești de carte și de învățătură te bat cu biciul ud pe spinare, afurisitule și blestematule!”

   La un moment dat frustrările își spun cuvântul și copilul începe și el să se poarte urât cu Tincuța, la fel ca mama lui, dar bunica cu înțelepciunea țăranului cu știință de viață l-a certat blând:

“Mă, băiete, tu nu erai așa! Ascultă-mă pe mine: e așa ușor să fii rău, să urli și să pricinuieşti durere celor mai slabi, neajutorați de Dumnezeu. E simplu să tuni și să fulgeri, să dai ordine și să împărți palme și șuturi. E mai greu, băiatul meu, să fii om. Nu oricine poate să fie blând, să fie înțelegători cu ăia de alături, să-și lase loc de bună ziua.”

   Din clipa aceea Dumitru a știut ce trebuie să facă și, mai ales după moartea bunicului, a devenit “bărbatul casei” ținând piept Rodicăi și apărându-le pe bunica și pe Tincuța.

   Apoi s-a îndrăgostit, și la 20 de ani a luat-o pe Maria, o fată frumoasă dintr-o familie iubitoare, și cu toate că Rodica a încercat să se împotrivească spunând, vezi doamne, că nu-i destul de bogată, Dumitru i-a ținut piept. Erau fericiți, se iubeau enorm, frații ei îi mai ajutau la muncă ca o adevărată familie, apoi a apărut Ionel, minunea vieții lor, iar acum a căzut ca un topor chemarea la oaste.

  Cum să-și lase familia, satul, curtea în care săpase o fântână cu apă bună și limpede (săpase fântâna jumate în curte- jumate la stradă să poată lua tot satul apă), până și crucea veche de piatră care era lângă ea de când lumea?

Cum s-o lase pe Maria sufletul lui și pe Ionel?

Dar Dumitru trebuie să plece pentru că alții au hotărât asta, deși, ce treabă avea el cu ei?:

“El nu avea nimic de-a face cu urgia absurdă ce se declanșase de acum doi ani în lume, dar trebuia să se ducă acolo, să lupte, să se bată, să moară chiar. Capii unui popor fac și desfac. Predica despre vitejie și eroism, dar nu ei sunt cei care cad pe front, ci mulțimea, oamenii fără școală, care devin carne de tun pentru că așa le-a venit mai marilor lumii, copiii acestor bieți oameni sunt orfanii de mâine, nu ai celor din fruntea statului. Căci de acolo, de la București, sau altă capitală a lumii e ușor să ordoni cucerirea sau apărarea unui punct pe hartă.”

  Maria lui, o minune de femeie, bună la suflet, ajuta pe toată lumea, muncea alături de el, încerca să se înțeleagă până și cu scorpia de soacră.

Cum s-o lase? Cui s-o lase?

   Dumitru o vede mereu veselă cu un zâmbet luminos pe chip și c-o băsmăluță roșie pe cap. Așa va rămâne în amintirea lui. Și pleacă pe front…

  Datorită răutății Rodicăi nu va reuși să o vadă pe Maria la Ploiești, când trenul trece către front, și nu va afla că urma să mai aibă un copil, va fi o fată care va semăna leit cu el.

   După sângeroasă bătălie de la Cotul Donului, Dumitru este dat dispărut. De gura oamenilor Maria îi va face un mormânt c-o cruce, deși până va muri va fi convinsă că Dumitru al ei trăiește, întărită și de ce-i ghicise țiganca: că omul ei va veni la ea la o zi mare.

   Între timp își va crește frumos copiii, și nepoții, îi va ține piept soacrei, își va înmormânta  părinții. Nu s-a mai căsătorit niciodată, așteptându-l pe Dumitru, până în ziua morții.

Cea pe care s-a bazat necondiționat de-a lungul anilor a fost Tincuța. Vremurile au fost grele, a pierdut pământul, apoi au venit alte vremuri și l-a reprimit.

   A continuat să muncească la câmp și-n gospodărie, dar mândria ei era când se adunau cu toții, copiii, nepoții, chiar strănepoții. De câte ori se uita la fiica ei parcă îl vedea pe Dumitru, dar cea mai apropiată de sufletul ei era prima ei nepoată, Cristina, care îi semăna bucățică ruptă. Cu ea vorbea și povestea despre Dumitru, și-i cerea că dacă va veni după moartea ei ea să vorbească cu el și să-i povestească toată viața lor.

   Dumitru va veni într-adevăr, dar prea târziu, Mariei i se făcea parastasul de un an. Soarta îl va duce la fântână să bea o cană de apă și abia atunci el va recunoaște crucea, cumpăna fântânii, și-și va aduce aminte cine purta băsmăluță roșie, lucruri care-i bântuiseră visele toată viaţa dusă pe meleaguri străine.

Ce s-a întâmplat cu Dumitru? Unde a fost atâția ani? De ce nu a venit? Cum îl întâmpină familia?

Toate astea le veți află citind cartea.

Nina Marcu scrie în limba noastră, simplu, direct, fără cuvinte pompoase, dar pe sufletul nostru.

  Fără să plictisească, pe lângă o poveste frumoasă (bazată pe un caz real) ne dezvăluie viața satului, mentalitatea, gândirea, credințele, bunul simţ al țăranului român, alături de cruzimea războiului și a necazurilor aduse în viețile oamenilor.

Romanul e o felie de viață adevărată, necosmetizată și neînfrumuseţată.

   Și atunci erau oameni răi, lacomi, prefăcuți (asta pentru cei pe care-i aud mereu zicând- “tineretul din ziua de azi”), dar erau și oameni buni și curați la suflet și cuget, oameni harnici, din ale căror experiențe de viață aveai de învățat

Mulțumesc Nina Marcu pentru o carte superbă-adevărată lecție de viață, și mult succes în continuare!