Sunsetless – Ultima Extincție – Teodora Vescan – fragment
Sunsetless – Ultima Extincție – Teodora Vescan – fragment
Titlu: Sunsetless – Ultima Extincție
Autor: Teodora Vescan
Editura Datagroup, 2025
Nr. pagini: 180
Descriere:
Ce s-a întâmplat în Viitor?
O întrebare paradoxală pentru realitatea noastră, dar crucială pentru misiunea Herrei Novak.
Într-o lume care a ajuns muribundă în numele progresului, granița dintre vis și realitate, extraterestru și uman, devine din ce în ce mai subțire.
Pe măsură ce profeții și tiranii se contopesc în aceeași entitate, Herra descoperă adevăruri tulburătoare atât despre sine, cât și despre specia umană, indiferent de numele purtat: Homo Sapiens, Volatilis sau Novus.
Așadar, se naște o altă întrebare paradoxală: cum ar fi dacă șarpele din Edenul lui Adam și Eva a fost de fapt cel care ne-a salvat și nu cel care ne-a damnat?…
Recenzii (Goodreads):
“Teodora Vescan a încercat apele SF-ului cu un volum care in mod cert va face valuri.” – Andru David Simionoiu
“O carte puternică și emoționantă, scrisă ca un scenariu de film, cu momente de splendoare descriptivă care te imersează în lumea creată, dar și cu pasaje de o brutalitate onestă, de tandrețe, dăruire, aspirație spre puritate.” – Andreea Sepi
Sunsetless – Ultima Extincție
fragment
- Prezentul Viitor
Alerga goală în bezna nopții. Părul negru îi flutura în așa fel încât părea că întunericul îi ieșea din creier și se extindea în jurul ei. Cu fiecare pas, norii dezveleau noi raze de lumină. Un început de lună ca o jumătate de inel de argint lumină vag cerul, moment în care se opri gâfâind. Își privi mâinile cu atenție, sub lumina palidă. Observă speriată că avea petice de pe care pielea i se desprindea. Herra Novak se trezi brusc. Își privi mâinile. Erau întregi, arătau normal. Stătea împreună cu doi bărbați, Yorgos Karoussis și Lien Kitsunoda, în sala de consiliu care forfotea de cercetători din toate domeniile: sociologi, geologi, arheologi, biologi, lingviști, însă numai o mână de antropologi. Sala de consiliu se afla într-o clădire gri care se pierdea în cenușiul permanent al cerurilor poluate de oraș, de țară, de lume industrializată. Singurele pete de culoare erau nenumăratele panouri video din orașe.
— Ai adormit? o întrebă Yorgos.
— Am și visat, râse Herra.
— Nu înțeleg cum poți dormi în tensiunea asta! Eu nu știu ce să mai fac să nu o iau la fugă, zise Lien foindu-se pe scaun.
— Omule, ori suntem aleși, ori nu suntem. Oricum, de ce nu am fi? Suntem printre cei mai buni la ce facem, încercă Yorgos să-l potolească.
— Să sperăm că nu-și aduc aminte de gafa noastră de acum 10 ani, interveni Herra cu un surâs amar.
În urmă cu zece ani, Herra, Yorgos și Lien stăteau cu un puști mexican pe platforma pick-up-ului unui jeep prăfuit. Erau nerăbdători să se afirme în comunitatea științifică după nenumărate descoperiri mai degrabă minore care doar completau ce era deja cunoscut. Pe atunci, Yorgos era un tânăr arheolog care nu se despărțea de pălăria de Indiana Jones, Lien un lingvist studios care rareori vedea lumina zilei, iar Herra era o antropoloagă care încă visa la o descoperire ce avea să revoluționeze cultura. Tânărul mexican făcu semn în oglinda retrovizoare să se oprească. Coborâră și urmară localnicul prin satul său de baștină.
— Doamne, puștiul e disperant! Tot drumul m-a întrebat cât va fi recompensa! făcu Lien.
— Acum vezi avantajul de a nu vorbi spaniolă? îl înțepă Herra. La marginea satului găsiră o groapă. Localnicii se adunau în preajma echipei. Ghidul lor le povestea, iar Lien traducea:
— Juan zice că aici se săpa pentru a construi fundația unei case. Au săpat ce au săpat și au dat de niște figurine misterioase de lut care păreau foarte vechi. Așa că m-au pus să caut oameni care au habar de așa ceva, dacă sunt valoroase, cât de vechi sunt.
— Întreabă-l dacă le-au scos sau dacă au rămas în groapă. Și câte sunt. Sătenii păreau satisfăcuți de întrebarea lingvistului. Erau ca niște lupi hămesiți în jurul a trei mielușei.
— Mai multe decât vă puteți imagina, fu răspunsul lui Juan. Cei trei ajunseră la fundul gropii, unde găsiră figurinele. Herra își puse mănușile și începu să le ridice, pentru a le 10observa mai bine. Ceilalți doi se aplecau să vadă de ce se minuna: figurina reprezenta un triceratops călărit de un om. Yorgos își exprimă primul stupefacția:
— Așa ceva… sfidează istoria pe care o cunoaștem. Cei care o mai cunoaștem…
— Dar cum e posibil?! se întrebă Herra.
— Tu ești antropoloaga, dacă nici tu nu ai o explicație, atunci nimeni nu are.
— Există două explicații: ori au găsit întâmplător fosilele unui astfel de dinozaur și au creat legende, așa cum asiaticii aveau dragonul chinezesc, iar europenii dragonii care puteau fi călăriți sau înfrânți de oameni viteji. Ori…
— Ori? întrebară în cor Yorgos și Lien.
— Ori am fost mințiți și a fost un punct în care oamenii și dinozaurii au coexistat, continuă antropoloaga privind pierdută în gol.
— Indiferent de explicație, am dat lovitura, concluzionă extaziat arheologul. Sătenii strigau, astfel scoțând echipa din mirajul viitorului plin de succes.
— Ce strigă acolo? întrebă Herra confuză.
— Cât și când vor fi plătiți drept recompensă că au găsit la ei în sat artefactele. Karoussis inspiră adânc apoi își trosni degetele.
— Ziceau că sunt multe. Ne cam așteaptă sapa. Lien îi opri pe cei doi din a se apuca de săpat și își scoase telefonul.
— Hai să dăm lumii un exemplu din ce va urma să descoperim până la capăt. În fond, mai întâi se lansează trailerul, pe urmă filmul! Asiaticul îi oferă câțiva dolari lui Juan și îi dă telefonul. Cei trei se strâng laolaltă și înalță fiecare câte o figurină găsită: Lien ținea un OZN, Herra călărețul triceratopsului, iar Yorgos un dragon.
Nu la mult timp după, pe acoperișul unui zgârie-nori s-a ținut o gală care întrunea toți cercetătorii din toate domeniile relevante. Mai multe soții de savanți admirau inelul de logodnă al uneia dintre ele, care insista să menționeze că era din diamante de pe Mercur. Herra Novak sorbea dintr-un cocktail, complet dezinteresată de discuțiile din jur. Centrul atenției pica pe un bărbat în scaun cu rotile, care sărea de la critici la glume inteligente și viceversa. Max Novak.
— Herra, dragă, amintește-le și tu oamenilor că nu m-am însurat cu o mută!
— Nu am nimic de spus.
— N-ai avut niciodată, dar în trecut nu te oprea asta din trăncănit! Cei care îi înconjurau râdeau vrând să treacă cu vederea substratul profund jignitor al replicii lui Max.
— Nu mai fi așa dur cu ea, Maxie, probabil încă regretă că n-a trecut acele figurine prin datarea cu carbon înainte să trâmbițeze online că a redescoperit istoria, râse cea cu inelul mercurian.
— Nu mai fi nici tu așa rea, normal că nu-i atentă la discuțiile noastre triviale când urmărește doar fiecare știre despre ea. Ochii Herrei se măriră brusc de uimire.
— Ce știre?! A apărut vreo știre nouă? Ceilalți au rămas la fel de stupefiați ca ea. Herra deschise telefonul și intră pe prima pagină de știri. Max îi urmărea cu un zâmbet ironic fiecare reacție. Ceilalți se întrebau cum de fix protagonista acelor știri pomenite nu era conștientă de existența lor. Imaginea care ar fi trebuit să marcheze apogeul carierei trio-ului Karoussis–Novak–Kitsunoda a ajuns folosită în știri pe social media cu titluri precum: „K.N.K. sau Cei Trei Nătărăi?”. Într-adevăr, datarea cu carbon a demonstrat că figurinele misterioase din Sudul Americii au fost un fals. Iar cei trei au recunoscut greșeala lor recent într-un comunicat de presă. Cu toate acestea, Herra constata în acel moment că și-au asumat greșeala în van, presa tot a profitat de greșeala lor pentru a-i denigra. Până la urmă, denigrarea sclipește mai tare în ochii cititorului.
— Aș ține un toast pentru faima Herrei obținută după ani și ani de jucat cu lopata în nisip, dar după cum vedeți, nu mă pot ridica, râse Max, totuși înălțând paharul de vin.
