Fiica ascunsă, de Elena Ferrante-o carte impresionantă-recenzie

Titlu: „Fiica ascunsă”

Autor: Elena Ferrante

An aparitie: 2017

Editura: PANDORA

Format: 200×130

Număr pagini: 140

Traducator: Cerasela Barbone

   Fără îndoială, după celebra Tetralogie napolitană, Elena Ferrante a devenit un fenomen care a generat dependență printre cei care au fost atinși de stilul unic, încărcat de emoție al autoarei.

  Am avut impresia – citind cărțile Elenei Ferrante – că am deschis un bol magic în care erau închiși mii de fluturi colorați. Odată ce i-am eliberat, am înțeles că era vorba de emoții, de gânduri, de frământări, toate transpuse în mod magic, în cuvinte atent alese și plecate cu intenția vădită de a face cititorul să se regăsească în ele.

   Astfel, am încetat să o mai văd pe Elena Ferrante ca pe o scriitoare… am văzut-o ca pe un mag al zilelor noastre, unul care descifrează imaginea completă a caracterul uman, indiferent de câte piese de puzzle lipsesc.

   Scris în anul 2006, romanul „Fiica ascunsă” e o odisee a frământărilor feminine pe axa regăsirii și a împlinirii, totul raportat la trecerea iremediabilă a timpului. Maturitatea, complexă prin intensitatea și diversitatea emoțiilor, dar și a procesului de autoanaliză, deschide noi perspective asupra existenței și mai ales a sensului acesteia.

   Filă cu filă, dezvăluind arhiva de gânduri expuse, cititorul realizează că „Fiica ascunsă” e o parabolă despre viață, valorile fixe și cele care suferă modificări sub geana implacabilă a timpului, o parabolă despre sensul existenței omului ca ființă ale cărei sentimente și decizii depind, în cea mai mare măsură, de cei din jur.

   Personajul principal, Leda – naratorul poveștii de tip odisee feminină –  este o profesoară de engleză ajunsă la vârsta maturității. Pentru ea, viața a fost dintotdeauna un șir îndelungat de frământări, însă acestea s-au intensificat din momentul divorțului. Cele două fiice ale sale au ales să locuiască în Canada cu tatăl lor, în timp ce Leda a rămas singură în Italia.

   După cei 25 de ani în care a simțit că s-a pierdut pe sine, în perpetua grijă pentru fetele sale, Leda încearcă o redescoperire a propriei identități, cu ajutorul unei vacanțe într-un sat izolat de pe Coasta Ionică. Deși ideea unei astfel de vacanțe pare – la început – soluția perfectă pentru dizolvarea frământărilor sale, Leda are parte de o întâlnire pe care o consideră stranie prin natura sentimentelor pe care i le declanșează. Pe plajă, întâlnirea cu o familie napolitană, este butonul care o trimite instant înapoi în trecut, cu toată pleiada de frământări care însoțește acest proces.

   Astfel, dintr-o mult așteptată relaxare, vacanța se transformă într-o îndelungă analiză a traiectoriei deciziilor pe care le-a luat în viață. Fiecare gând, vorbă și hotărâre luată este acum supusă unei cercetări amănunțite și  mai ales dure. Nina și fiica sa, Elena par să fie două personaje simbolice, transfigurând elemente din trecutul Ledei. Inițial, aceasta nu le observă, apoi pare să le ignore. Modul în care Leda le percepe pe cele două personaje – la început nu le observă deloc, mai târziu, le ignoră, pentru ca apoi viețile lor să se intersecteze – dezvăluie dinamica deciziilor umane. În tinerețe, Leda luase decizii pe care atunci nu le analiza, apoi au urmat zeci de ani în care deciziile trecutului au mocnit sub frustrări nerostite, iar acum venise vremea ca ele să erupă ca un vulcan.

  Întâlnirea cu cele două femei, mamă și fiică, este o neașteptată recapitulare a trecutului, pe fondul unor neîmpliniri și a unui bagaj substanțial de temeri.

   De-a lungul acestei călătorii de rememorare și analiză a trecutului, Elena Ferrante mai adaugă un personaj subtil, dar mereu prezent – aroma specială a orașului Napoli. Pe parcursul lecturii, am avut impresia că parfumul intens și pasional, imprevizibil și impulsiv al orașului Napoli este fondul unui tablou pe care scriitoarea creează povestea.

„Napoli mi se păruse un val care m-ar fi înecat. Nu credeam că orașul ar fi putut vreaodată să conțină forme de viață diferite de cele pe care le cunoscusem eu când eram mică, violente sau senzual-indolente, de o vulgaritate languroasă sau un mod obtuz așezate la adăpost, în apărarea propriei degradări mizerabile”.

Firul narativ se aseamănă unui arbore cu o tulpină puternică, cu multiple ramificații care reprezintă evocările trecutului.

„Am avut impresia, în schimb, că mă aflu la mare, în plină zi. Plaja era pustie, apa liniștită, dar pe un stâlp, la câțiva metri de mal, flutura steagul roșu. Mama mea, când eram mică, mă speriase rău, spunea:<Leda, nu trebuie niciodată să intri în apă dacă e arborat steagul roșu, înseamnă că marea e foarte agitată și te poți îneca>. Spaima rămăsese de-a lungul anilor, chiar și acum, deși apa era ca o foaie de hârtie translucidă și foarte netedă până la orizont, nu îndrăzneam să intru, eram neliniștită”.

   Stilul descriptiv al Elenei Ferrante ilustrează emoțiile prin culoare și sunet,  elemente declanșatoare de transpunerea personajului principal în timp. Procesul acesta intens senzorial îl transformă de cititor din observator, în personaj care preia și încasează toate emoțiile. Nu poți citi cărțile Elenei Ferrante ca observator… și asta pentru că… atunci când ești la prima pagină, ai căpătat deja sindromul Ferrante și ai devenit dependent.

   Ceea ce este uluitor la această carte… spre deosebire de alte cărți pe care le-am citit, este raportul neobișnuit dintre numărul de pagini și ceea ce transmite. Am citit numeroase cărți care depășesc 400 – 500 de pagini, iar „Fiica ascunsă” este o carte de tip esență tare. În cele 140 de pagini de conținut, mesajul transmis, dar și călătoria uluitoare pe care cititorul o face, sunt – fără îndoială – elemente care conferă originalitate stilului Ferrante.

  Diversitatea emoțională în care cititorul este antrenat, fac din „Fiica ascunsă” o carte impresionantă, imposibil de uitat.

   … și până la urmă, cine este Elena Ferrante? Căutând date despre această autoare, am descoperit că știe să-și păstreze anonimatul. Criticii literari sunt de părere că este vorba despre o femeie, însă… nimic nu e ceea ce pare. Cu siguranță, sub acest pseudonim se ascunde cineva cu o puterea creativă impresionantă și cu o imaginație pe măsură… sau poate că e doar o persoană care a ales să vorbească despre propria viață, prin intermediul cărților. După ce a intrat în topul celor 10 scriitori ai anului 2016, cel/cea care se ascunde în spatele acestui nume cu rezonanță – Elena Ferrante – a devenit milionar în euro. Ca parte din procesul de marketing al promovării unui scriitor, imaginea este foarte importantă. Aici, avem de-a face cu o scriitoare care mizează doar pe talentul său de a scrie, de a contura povești, oameni, emoții… și a demonstrat că esența unei cărți poate conta mai mult decât promovarea unui profil de scriitor.

Iată câteva păreri despre carte și autor:

  „Senzațional este că, pe măsură ce urmărește cu empatie extremele personajelor sale, stilul lui Ferrante răzbate dincolo de orice limită, nerăbdător parcă să ducă fiecare gând până la concluzia sa cea mai radicală și, înapoi, până la punctul cel mai radical în care a prins contur. Lucrul acesta este evident în curajul cu care naratoarele femei vorbesc despre copii și maternitate,”- James Wood, The New Yorker.

  „Când citești un roman al Elenei Ferrante te simți ca și cum Kafka ar fi scris un roman în care Gregor Samsa nu se transformă într-un gândac, ci devine conștient fără încetare de identitatea sa de insectă, descoperind metafore ale acestei identități peste tot in jurul lui.”- The Guardian.

  „Deși în romanele Elenei Ferrante spațiul și timpul sunt bine precizate, referințele externe sunt atenuate, lăsând locul mișcărilor subtile, intime, din subterană ale gândurilor și emoțiilor.” – Harper’s Magazine.

  „Cred că un cititor adevărat nu caută chipul fragil al autorului în carne și oase, ci mai degrabă fizionomia brută pe care o conține fiecare cuvânt.” – Elena Ferrante.

Cartea Fiica ascunsă, de Elena Ferrante poate fi comandată de pe site-ul Pandora M

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

***Rodica Pușcașu***Sunt o visătoare și așa am de gând să rămân. Cititul e un privilegiu pe care l-am descoperit pentru a evada în alte lumi, pentru a descoperi poveștile unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată. Cărțile sunt lumi fascinante, care te fac să râzi, să plângi, să trăiești. Nu-mi imaginez lumea fără cărți... pentru că nu ar exista. În viața reală sunt un om simplu, care se bucură de aroma cafelei în diminețile de vară, sunt o mamă preocupată (uneori excesiv) de copilul meu și o soție iubită care mai arde din când în când mâncarea... pentru că timpul de preparare nu coincide cu timpul poveștii pe care o citesc. Vedeți voi, în cazul meu, totul se reduce iremediabil la citit... O altă pasiune de-a mea este scrisul. Scriu și ajung să-mi iubesc personajele atât de mult, încât mi le consider prieteni. În 2010 am publicat cartea de povești pentru copii „Maria și fulgii de nea”, iar în 2016 a ieșit de sub tiparul editurii PIM, cartea „Povestea secretă a Cezarei”... și nu mă voi opri aici.

10 COMMENTS

    • Mulțumesc mult, Marius! Da, are un stil original… și trebuie să recunoaștem că originalitatea e destul de greu de atins în circumstanțele literaturii de astăzi.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.