Interviu altfel cu autoarea Ana Manescu-alter.ego

Interviu altfel cu autoarea Ana Mănescu-alter.ego.

    ,,S-a născut în capitala României pe 23 aprilie 1989 și a absolvit Colegiul Național „Gheorghe Lazăr“ din București. A făcut patru ani de istorie și unul de jurnalism, dar a învățat mai multe din voluntariat. Este jurnalistă și promoter cultural și editorul șef al proiectului societatesicultura.ro. A mai colaborat cu diverse reviste și asociații de tineret. Își numește articolele, atât cele scrise, cât și cele editate de ea, povești-de-dat-mai-departe. Înainte să fie acestea, însă, a fost proza. Scrie cu gânduri serioase de la 16 ani, și tocmai de aceea a publicat abia la 24. Din toamna lui 2013 a început să trimită texte mai multor reviste, iar la începutul lui 2014 a debutat în print cu romanul alter.ego. (editura Herg Benet).

    E fascinată de legătura dintre istorie și literatură, crede în microschimbări și în România și consideră că fericirea înseamnă pisici, iubire, cunoaștere, muzică și cărți. În fiecare zi învață ceva nou și se (re)îndrăgostește. Are multe fobii și obsesii, dar e ferm convinsă că literatura salvează vieți. Ei, cel puțin, i-a salvat vreo trei. Visul său, rezumat în două fraze, este: Într-o zi mă voi muta pe o plajă, unde voi scrie cât voi trăi. Sau voi trăi cât voi scrie.”

Editura Herg Benet

1.Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.

    Nu am neapărat una sau unele clare, am simțit mereu totul ca fiind important. Copilăria mea a însemnat doi frați mai mici, cel puțin două pufoșenii blănoase în oricare moment și părinții și bunicii din partea tatei, toți în același apartament de la etajul 9. A însemnat prietenii alor mei – mulți dintre ei fiindu-ne și fini – înghesuiți într-o bucătărie mică, fumînd și rîzînd printre pahare de vin și de bere, cu copii jucîndu-se printre picioarele lor. A însemnat tabere peste tabere și sentimentul ăla de libertate pe care ți-l dă strecuratul pe holuri de hotel, ca să te uiți la stele și la munții României, ca să vorbești copilării și să taci împreună cu cineva.

     Copilăria mea a mai însemnat și răzgîndiri peste răzgîndiri, mai ales într-ale învățăturii. Am făcut grădinița germană și am ratat Goethe cu un punct. Uite, acum mi-am amintit un moment marcant: una dintre examinatoare avea ochelarii foarte mari, ceea ce m-a speriat și intrigat deopotrivă. Na, o broască imensă mă tot întreba în germană despre Albă ca Zăpada. Evident că am uitat cu totul de poveste. Am picat examenul visînd, carevasăzică. Prin urmare, am făcut școala primară românească în Tudor Arghezi, pregătindu-mă pentru clasa de engleză. Am dat pînă la urmă la mate-intensiv. La Capacitate am luat 10 la mate, dar eu m-am dus în Lazăr, la filologie. Apropo de examenul ăsta, a fost tare amuzant cînd, în biroul directoarei, domnul care se ocupa de strîngerea contestațiilor mi-a dat-o înapoi pe a mea: „Cine face contestație la 10?”. Rezultatele fuseseră decalate la afișare, iar eu mă trezisem cu un glorios 3 și un pic.

    Am sărit mereu în copilărie (se pare că eu eram, de fapt, broasca), din drum în drum, din vis în vis (profesoară, chirurg, balerină, violonistă), din îndrăgosteală în și mai îndrăgosteală. Am țopăit între fel și fel de prietenii, cu toate că numai extrovertită nu sunt. Am oscilat între coșmarurile cele mai paralizante și bucuriile cele mai senine.

Singurele lucruri constante au fost felul în care simțeam eu lucrurile astea – cu totul și tare conștientă de ele – și dorința de a le eterniza sau preface în fantezii – scrisul.

2.Cum s-a integrat adolescenta în liceu,cum a fost prima întâlnire,dar primul sărut?

    Prima întîlnire și primul sărut nu sunt așa de relevante, au contat mai mult primele cutremure în timpul unei întîlniri, în timpul unui sărut. Nu o să povestesc despre cele reale aici, dar le-am scris variantele ficționale în alter.ego.

     Cît despre liceu, nu m-am integrat realmente, cu toate că au fost niște ani superbi. Am avut note bune, ba chiar am mers și la olimpiade. Am fost prietenă cu multe fete din clasă, am fost îndrăgostită, mi s-a frînt inima, totul ca la carte. Însă, în același timp, o mare parte din liceu mi-am petrecut-o acasă, fiindcă mă tot îmbolnăveam. Iar faptul că profesorii nu mă credeau și nu mă aveau la inimă din cauza absențelor nu a ajutat ceea ce aveam să înțeleg mai tîrziu că era de fapt anxietate cronică. Așa că eram o puștoaică dornică să învețe, dar îngrozită de școală, ceea ce m-a ținut mai în spate decît aș fi vrut.

    Sau poate că tot curajul îmi era rezervat pentru iubire, fie că era vorba despre oameni, fie că era vorba despre povești. În fond, în liceu am conștientizat prima oară că vreau să fiu scriitoare și atunci m-am jucat cu primele romane, cu toate că mă simțeam singură. Nu aveam prea mulți cititori în preajmă, scriitori cu atît mai puțin, și nici nu vedeam unde aș putea avea eu loc. Ruse nu scrisese încă Soni, Nemerovschi nu scrisese încă Sânge satanic – primele mele întîlniri cu literatura contemporană tînără, mai apropiată de ceea ce încercam eu să scriu decît singurul contemporan pe care îl studiasem la școală, un Cărtărescu paralizant pentru o puștoaică de 16 ani. Însă am continuat să scriu, chiar dacă eram îngrozită. Cred că am scris tocmai pentru că eram îngrozită. Însemna că era ceva cu adevărat important la mijloc.

3.Ce visuri aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?

   Ha, exact ce-ți povesteam mai devreme: să fiu scriitoare. Bifat. Și să am o fetiță cu părul creț și ochii albaștri. Ea e în outline, dar nu se știe niciodată cînd și cum o să iasă. Cum se întîmplă cu toate poveștile mele, de altfel.

4.Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?

    Sunt de șase ani cu omul meu și este una dintre singurele trei persoane capabile să-mi domolească anxietatea cumplită, iar asta spune multe despre el. Eu sunt dificilă, nu suport să fac lucruri pentru că trebuie, mă agit, mă suprasolicit, mă consum din orice, am probleme cu tiroida, cu stomacul și cu capu’, deci chiar nu sunt ușor de iubit. Dar, zic eu așa, narcisă fiind – cum mă mai strigă mama –, că sunt mișto de iubit în ciuda.

    Asta vreau de la o relație. Să mă iubească omul cu totul, așa cum o fac și eu. În fond, pe asta se clădesc comunicarea, respectul, plăcerile tăcute, mîncate, pupate, dormite, pe înțelegerea aia că ne luăm așa cum suntem și creștem împreună și ne adaptăm încontinuu unul la altul. Cu al meu, asta am.

    Cînd m-am îmbolnăvit, prima criză am avut-o cînd am aniversat un an. Ar fi putut fugi. Am avut oameni care atunci îmi erau mult mai apropiați și care nu au putut sta și pe care nu i-am putut lăsa lîngă mine. Cu el a fost altfel. Atunci am conștientizat rostul lui atît de firesc în viața mea. Mă ține sănătoasă. Îmi alină durerile – literalmente, alea fizice se domolesc în preajma lui. Mă face să rîd – mai ales de mine. Nu mi-a contestat nici măcar o dată visul de a scrie – deși el nu își caută poveștile în cărți, așa că nu îl înțelege din interior.

    Însă nu astea sunt cele mai importante lucruri, ci faptul că atunci cînd mă întreabă cineva de cît timp suntem împreună, primul meu instinct nu este să răspund de X ani. Simt că ne știm de cînd lumea, dar și că abia am început. Adică, zău, încă amețesc cînd mă sărută. După șase-ani-sau-poate-o-veșnicie.

5.Ce crezi că ar trebui mamele să le împărtăşească copiilor la adolescenţă?

    Că îi iubesc oricum ar fi. Că trebuie să își asume exact cine sunt și să se iubească. Că trebuie să facă tot ce pot ei mai bun în contextual care le-a fost dat, dar și că acesta poate fi schimbat. Că trebuie să muncească pentru ceea ce vor, dar să nu se lăcomească, fiindcă fericirea e în niște lucruri atît de mărunte… Că o să le respecte mereu alegerile, chiar și cele mai puțin înțelepte. Dar să nu fie proști, că doar de aia i-au crescut cu atîtea povești în jur. Și să nu fie nici răi. Și să aibă dragoste și respect pentru viață și natură. Sau, mă rog, așa m-a crescut mama și așa o să mi-i cresc și eu pe ai ei.

6.Ce alte pasiuni mai ai în afară de scris?

    Acum, după niște luni absolut infernale, pasiunea mea principală e somnul. În general sunt poveștile. Nu contează cum vin ele.

7.Povesteşte-ne puţin despre cărţile tale,surse de inspiraţie,personaje…

    Înainte mă întrebam cum să mai răspund la întrebarea asta, ca să nu sun ca o moară stricată. Acum am mai crescut și am înțeles că nu e locul meu să povestesc despre ele. Ar fi doar jumătate de poveste, oricum, pentru că ele sunt în căutarea oamenilor lor. Eu le-am dat tot ce aveam atunci cînd le-am scris, dar asta este doar o fundație. Fără omul care să le citească și să se apropie astfel mai mult de ceea ce vrea în lectură și în viață (fie prin ceea ce iubește în ele, fie prin ceea ce-i displace), cărțile mele sunt doar niște obiecte.

    Ce vă pot spune e că am scris două romane, alter.ego. și Stresul dintre orgasme, ambele care vorbesc despre identitate, vise căutate sau ratate și omul care nu se integrează în societatea contemporană, și un volum de proză scurtă cu nuanțe speculative, Quasar, care abordează din nou problema identității individuale și artistice, dar în alt context: fiecare text vorbește despre o cosmogonie și/sau o apocalipsă, fie că este vorba despre microistoria personajului sau despre un univers întreg. Le găsiți pe toate la Herg Benet și în librăriile partenere, iar mai multe detalii despre fiecare găsiți în locul meu de joacă, anamanescu.ro.

Mulţumesc Ana că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări mai ..altfel! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!