L-am numit cravată – Milena Michiko Flasar – recenzie
L-am numit cravată – Milena Michiko Flasar – recenzie
Titlu: L-am numit cravată
Autor: Milena Michiko Flasar
Editura Lebăda Neagră
Iași 2024
Nr. pagini: 151
Născută în 1980 în Austria, Milena Michiko Flasar este fiica unei mame japoneze și a unui tată austriac și trăiește ca scriitoare la Viena.
În afară de romanul despre care vreau să vă povestesc astăzi, pe piața românească de carte a mai apărut “MR Kato plays family”, pe care am reușit să o găsesc doar tradusă în engleză.
“L-am numit Cravată” este un roman scurt, apăsător, despre două personaje blocate în trecut, incapabile să depășească traumele și dezamăgirile vieții și care ajung să se salveze reciproc printr-o conjunctură ciudată.
Pe de-o parte îl avem pe Taguchi Hiro care are 20 de ani, dar în ultimii doi ani și-a petrecut timpul închis în camera sa, izolat de familie, prieteni și fără a-și continua studiile, după ce a asistat la sinuciderea prietenului său, care s-a aruncat în fața unei mașini, decis să pună capăt unei vieți în care nu se simțea înțeles și asimilat.
“N-am încercat să mă las păcălit. Ca și până acum, nu mă interesa decât să-mi aparțin. Nu voiam să mă întâlnesc cu nimeni. A te întâlni cu cineva înseamnă să te implica. Se înnoadă un fir invizibil. De la om la om. O mulțime de fire în lung și-n lat. A te întâlni cu cineva înseamnă să devii parte din țesătura sa, și tocmai lucrul acesta trebuia evitat.”
Pe de altă parte îl avem pe Ohara Tetsu, recent disponibilizat de la firma unde a lucrat aproape întreaga viață și care s-a trezit în pragul celor 50 de ani ai săi, fără nicio perspectivă și lipsit de curajul de a-și recunoaște față de soția sa eșecul pe care îl resimte.
Punctul zero, locul de întâlnire al celor doi, este reprezentat de o bancă retrasă din parc, unde Hiro își poartă pașii încercând să își găsească curajul și motivația de a se afla din nou printre oameni și unde Tetsu poposește pentru a aștepta trecerea timpului până la terminarea presupusului program de lucru înainte de a se întoarce acasă.
“N-ar fi trebuit să plângă, nu în fața mea. Ar fi trebuit să închidă ușa după el. Ar fi trebuit să știe asta. Că plânsul este o chestiune privată. M-am cutremurat, ca atunci când îți amintești de un trup zdrobit pe asfalt. Groaznic. Să stai acolo tâmp de consternare. Mâna albă, contorsionată ciudat, arăta spre mine. Dintre toți gură-cască, spre mine. Aș fi vrut să fiu orb. Lumina ambulanțelor țipa la mine. Niciodată, mi-am jurat, nu mai voiam să fiu părtaș la suferința altuia. Ar fi trebuit să știe asta. Că plânsul și muritul sunt chestiuni private.”
Zilele în care cei doi se tatonează cu privirea, evitând orice fel de interacțiune, sunt zilele în care Hiro, neștiind cum îl cheamă pe partenerul său de surghiun, îmbrăcat în costum și care plimbă stingher o servietă în care se regăsesc mereu un ziar și prânzul pregătit de soție, îl denumește Cravată.
Cu timiditate și precauție cei doi încep un schimb de replici care le poartă pașii spre amintiri sumbre, pline de neputință și durere.
Astfel, în cazul lui Hiro ies la iveală nu doar sentimentele confuze de vinovăție pentru moartea prietenului său, ci și lașitatea cu care anterior acestui episod a gestionat bullying-ul la care a fost supusă constant prietena sa din copilărie, abuz finalizat cu moartea prin spânzurare a acesteia.
Tetsu se luptă de asemenea cu nevoia de a-și păstra soția aproape și imaginea de familie funcțională, intactă, cu atât mai mult cu cât cu treizeci de ani în urmă, fiul mult dorit s-a născut cu un handicap mental și o deficiență cardiacă care i-a declanșat rapid moartea. Rușinea lui Tetsu provine din furia cu care și-a respins fiul în momentul în care a realizat că acesta nu va putea niciodată avea o viață normală și nu îl va face mândru prin realizările sale școlare și profesionale.
“Mi-l imaginam ușor și rece, ca pe ceva ce nu poate fi atins.Nici n-a venit bine, că s-a și dus. Mă privea fix, cu pumnii îndreptați în sus. Eu îi susțineam capul. Păr mătăsos. Năsuc turtit. Gură deschisă. Tu. Hai, urlă. Puțin. Nu poți urla nici măcar pentru mine? Nou-născuții așa fac. Urlă toată ziua. Poți să înnebunești de la urlatul lor. Tu, în schimb. De ce nu urli? L-am ciupit de obraz. Întâi tare, apoi mai tare, atât de tare, încât m-au durut degetele. Urletul lui a fost un horcăit, speriat, l-am pus jos. Niciun nou-născut nu horcăie așa, numai un om foarte bătrân. Repede, afară, am nevoie de aer. Când a revenit Kyoko, eram afară sub arțar și îmi aprindeam o țigară. Azi mă gândesc – de-aș mai fi rămas acolo șezând, încă o clipă, și aș fi acceptat surâsul lui. Aș fi descoperit că handicapul lui era minor în comparație cu al meu. Ceea ce se întărise în mine mă împiedica, profund și intim, să simt moliciunea obrajilor lui. Dintre noi doi, eu eram acela cu defectul mai mare la inimă.”
Durerea celor doi este prezentată într-un mod sincer, accesibil, ca în fața unui terapeut care nu are intenția de a-i judeca, ci doar empatiza cu situația lor și susține din punct de vedere emoțional.
Zilele trec și rănile par să se vindece, ceea ce doare, începe să fie verbalizat și totodată asimilat.
Totul până când în următoarea zi de luni, Tetsu nu mai apare, lăsând în urma sa cravata roșie cu dungi gri.
Hiro este nevoit să afle ce s-a întâmplat cu prietenul său, de ce l-a abandonat fără să spună nimic?
Mi-a plăcut modul în care este construită – capitole scurte și de impact, menite să mențină activă relaționarea dintre cele două personaje care se dezvăluie treptat unul altuia, până în momentul în care, simțindu-se în siguranță, își permit să își dea sfaturi reciproc.
Stilul de relatare m-a făcut să îmi aduc aminte de handicapul psiho-social declanșat la anumite persoane care se izolează pentru că nu pot face față provocărilor cotidiene și care resimt doar singurătate și alienare în preajma celorlalți și m-am gândit, la o scară largă, câți dintre noi nu ne aflăm fix în aceeași situație, doar că reușim să ne gestionăm resursele interioare încât să rămânem funcționali?
În Japonia acest fenomen este cu atât mai răspândit printre tineri din cauza presiunii ridicate venită din partea societatii, care se așteaptă ca viitorii adulți să-și găsească cu rapiditate locul potrivit și să realizeze lucruri mărețe în cadrul comunității din care fac parte.
O carte ușor de parcurs, dar care mi-a ridicat câteva întrebări legate de anumite aspecte personale pe care uneori le privesc cu superficialitate și care, scăpate de sub control, ar putea degenera destul de neplăcut.
Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: bookzone, libris şi cărtureşti
