Locul unde mai trăia ziua, de Mona Șimon – Editura Pentru Artă și Literatură
Locul unde mai trăia ziua
Autor: Mona Șimon
Editura Pentru Artă și Literatură
Număr pagini: 223
“Mona Șimon s-a născut în 1983 în locul unde se-agață harta în cui, în Sighetu Marmației, Maramureș. De pe malul Izei, a făcut un popas pe cel al Someșului, unde a studiat Medicina Generală în cadrul Universității „Iuliu Hațieganu“ din Cluj-Napoca și și-a început specializarea în medicină de laborator.
Marea însă a atras-o dintotdeauna, iar în 2018 a ajuns cu o traistă plină de visuri pe plajele Normandiei, de care s-a îndrăgostit iremediabil și de unde nu a mai plecat.
Odată cu mutarea din România, a luat decizia să se dedice marilor ei pasiuni: literatura și scrisul.
În anii 2020 și 2021, a publicat două povestiri scurte în antologiile Nuanțe de piper și ciocolată și Șotron pe zăpadă, apărute la Editura Siono.
Dar timpul ei, începând cu anul 2018, anul schimbărilor și al deciziilor, s-a împărțit între blogul personal O carte nescrisă – www.monasimon.ro, unde este activă și în prezent, și scrierea acestui prim roman al său, Locul unde mai trăia ziua.”
“Locul unde mai trăia ziua “, primul roman al autoarei Mona Simon, m-a intrigat de la primele pagini.
În primul rând am deschis cartea și am dat de “Epilog”, îndrăzneață aranjare a capitolelor, dar, deși m-a uimit, mi-a plăcut ideea.
Începem cu declarația unuia dintre personaje, care de fapt ne spune și povestea:
“ Eu doar am omorât un om și am dăruit timp. Am creat un loc în care două suflete să aibă șansa de a mai sta un pic unul lângă altul, locul unde mai trăia ziua. Dar ce nu face un nemernic ca mine pentru iubire?”
Trei prieteni pe viață, trei personaje a căror viață se interconectează: Agnus Sima, Elia Rem și Ailina, și o locație la malul mării. Agnus și Elia au fost colegi de facultate și s-au stabilit, după stagiatură, la malul mării, unul ca medic legist, celălalt ca psihiatru. O cunosc amândoi pe Ailina, profesoară în orășel și se îndrăgostesc. Dar Ailina îl iubește pe Elia și vor forma un cuplu fericit până la final, iar Agnus, celibatar convins, le va fi prieten și confident amândurora:
“Marea le-a fost mereu un fidel spectator.”
“La fel ca ea, am asistat și eu la derularea vieții lor. Un martor tăcut, un pasager așezat pe bancheta din spate, pe care, de câte ori se ivea câte un prilej, îl invitau să poftească afară. Cam așa se întâmplă când ești prietenul unui cuplu, dar tu nu ai o parteneră de viață.”
Au trecut ani de distracție, beții și cure de dezintoxicare pentru Agnus, mereu toți trei alături. Dar cum toate lucrurile frumoase au un sfârșit, Elia dispare încet încet în lumea lui, unde nu mai recunoaște pe nimeni, unde nu mai știe nimic, unde își creează un tărâm imaginar:
“Nu mai avea o realitate în care să existe ca om, ca ființă vie. Niciun reper nu se mai afla în jurul lui. Și era momentul să renunțe să mai descopere ceva. Timpul și spațiul în care se afla continuau să i se arate sub aceeași formă, cu aceleași necunoscute, dar lui nu-i mai păsa.”
Apucase în timpul poveștilor cu Agnus să-i ceară să-i curme suferința, dacă va fi cazul. Deși acceptase Agnus vrea să mai încerce ceva. Hotărăște împreună cu Ailina să-l ducă pe Elia la casa copilăriei, poate amintirile îl vor determina să-și revină cât de cât. Sigur că lui Elia îi sugerează să înceapă o nouă viață într-un oraș cu un nume inventat, dar pentru cel aflat deja în lumea lui nu e nimic misterios. Doar că acolo e înconjurat din ce în ce mai mult de frică, o reîntâlnește pe Nioca, verișoara lui, pe care oricum n-o recunoaște, dar o percepe ca pe o forță distructivă, o întruchipare a răului, la fel ca lanul de rapiță.
Are mici momente de luciditate în care recunoaște vocea Ailinei, dar sunt doar zecimi de secundă, și din ce în ce mai des momente de ură, ca atunci când o omoară pe Nioca, cu tot ce reprezintă ea. Este internat la psihiatrie și se degradează din ce în ce mai mult.
Avem capitole în care aflăm lucruri din copilăria și tinerețea eroilor, dar și confesiunea parțială a lui Elia făcută lui Agnus. Aflăm despre o copilărie chinuită și distrusă, o mamă mereu bătută, și un tată abuziv dincolo de orice limită. De fapt pentru Elia erau Mama și Traian, niciodată tata. După episodul tragic cu moartea celor doi, cu ajutorul unui psihiatru copilul de 10 ani ajunge în grija mătușii, sora tatălui. Mătușa și unchiul sunt de treaba și țin la el, dar verișoara Nioca, mai mare cu câțiva ani decât el, este deja o întruchipare a răului, și-l abuzează până când unchiul bănuind ceva îl ajută. Dar povestea cu Nioca nu i-o spune nici măcar lui Agnus, deși vederea ei îi va aduce un moment de luciditate în care o va ucide.
Dar cum au murit părinții lui? Ce tare duce acum în cârcă Elia?
Aflăm povestea spusă de Nioca, cu lucrurile care i s-au întâmplat și ei, cu răutatea care o stăpânea, cu atitudinea față de Elia, dar și cu atitudinea părinților ei. Nu poate decât să-ți fie milă de sufletul ei pervertit.
Dar ți-e milă și de Elia! Anii petrecuți, cu mintea întreagă, alături de Ailina și Agnus, au fost ani de vindecare și de uitare a trecutului. Doar că boala și vârsta îi aduc uitarea prezentului, uitarea totală a vieții și a oamenilor.
Ce va face Agnus? Își ține promisiunea?
Ce se întâmplă cu el și cu Ailina?
Deși pare ciudat la început alternarea trecutului cu prezentul, cu poveștile intercalate, cu flashurile de memorie, romanul te prinde și te ține captiv până la final.
Atunci constați că ai citit nu doar o poveste de viață interesantă, ci și o declarație de dragoste incandescentă.
Pentru că până la urmă tot romanul este despre prietenie, dragoste, încredere, dăruire, despre viață.
Felicitări Mona Simon şi mult succes în continuare!
Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: , cartepedia şi cărtureşti, librărie.net
