Cartea umbrelor – Eugen Ovidiu Chirovici – Editura RAO – recenzie

Titlu: Cartea umbrelor
Titlu original: Elements of Crime
Autor: Eugen Ovidiu Chirovici
Traducător: Maria Adam
Editura: RAO
An apariție: 2024
Nr. pagini: 234

“Jocul minții tale te poate surprinde și pe tine”

   Aceasta este convingerea pe care se bazează, și pe care o dovedesc, toate cele trei romane din “Trilogia Memoriei”, în care rolul principal îl au manuscrisele misterioase.

   În “Cartea Oglinzilor” un manuscris misterios, o crimă neelucidată, o cercetare plină de neprevăzut, duc la trei investigații, trei interpretări diferite, trei încercări de-a descoperi adevărul. Volumul este ecranizat cu titlul “Fantomele Trecutului” (“Sleeping Dogs”), cu Russell Crowe în rolul principal, fiind primul film, realizat la Hollywood, după cartea unui autor român.

  A urmat “Cartea Secretelor” care-ți arată că: “Nu poți avea încredere în propriile amintiri. Nu poți avea încredere nici în relatările altora.”, și totuși trebuie să descâlcești ițele și să rezolvi dilemele, și asta va face psihologul James Cobb.

 Și acum romanul “Cartea Umbrelor”, care încheie trilogia și despre care autorul însuși spune, rezumând: “Un scriitor care scrie un roman despre un scriitor, care scrie un roman despre un scriitor, care scrie un roman despre un scriitor…”

  Petrecerea la care tânărul doctorand Jim Goldman participă, petrecere dată de un producător de pe Broadway, va influența viața acestuia. Acolo cunoaște un cuplu interesant, Jack Stiller și Eve, el scriitor, ea proprietara unei galerii de artă. Sigur că fiind tânăr, idealist, romantic, face o pasiune pentru Eve. Devine chiar ușor obsedat de ea, deși venise să-și facă doctoratul, lucra cu jumătate de normă la bibliotecă, voia să ajungă romancier și începuse deja să scrie o carte. Dar întâlnirea cu cei doi îl bulversează, și discuția de-a doua zi cu Eve la o cafenea din Brooklyn îi “pecetluiește soarta”. Cu gândul de-a face un gest măreț ca s-o cucerească, pleacă la Cancun în Mexic.

   Eve îi povestise că Jack își dăduse acolo manuscrisul neterminat unei “vrăjitoare-ghicitoare”, și nu reușea să-l recupereze. Jim vrea să recupereze manuscrisul ca o surpriză pentru ea, și să-i intre astfel “în grații”. Poate de aceea nu remarcă și nici nu-l miră discrepanțele din povestea ei. Ajunge la Cancun, recuperează manuscrisul, pe care-l citește noaptea la hotel din scoarță în scoarță. Dar dimineața, din păcate, aceiași localnici care-l ajutaseră c-o zi înainte, îi iau manuscrisul și-l ard, parcă temându-se de ceva sau de cineva.

  Dar memoria lui excelentă se remarcă și acum, și, întors acasă, rescrie manuscrisul neterminat. Este șocat când încercând să dea de Jack și Eve nu reușește, aceștia parcă au dispărut.

  Dar spiritul manuscrisului îl prinde și încearcă să scrie continuarea. Apoi va fi căutat de editorul lui Jack. Acesta-i povestește câte ceva despre manuscris, despre autorul lui, despre scriitorul surogat.

  Întâlnirea cu John Brown, care scrie și el un roman bazat pe povestea manuscrisului, discuția cu el, căutarea lui Eve și întâlnirea cu Lutz (editorul), determină scrierea altei povești. Parcă manuscrisul ar avea propria lui viață și ar putea determina propriile povești.

   De altfel Brown îi spusese:

“Un roman care aparent nici măcar n-are un subiect anume, pentru ca în același timp să conțină o mulțime cvasi-infinită de permutări interpretative, care să se schimbe în funcție de cel care contribuie la roman.”

“Pata de cerneală are mereu aceeași formă, alcătuită aparent la întâmplare de examinator, a continuat el. Dar fiecare privitor vede în ea ceva diferit, ceva specific și unic. Însă ne putem întreba dacă acea formă, care mă ajută să-mi văd toate chipurile ce alcătuiesc împreună sinele meu profund, a fost cu adevărat făcută la întâmplare. Dacă prezența mea acolo, în cabinetul examinatorului, în acea zi la acea oră, privind acea pată de cerneală este o simplă întâmplare de proporții cosmice.”

   Discuția cu Jack îi aduce alte lămuriri și încet încet va desluși poveștile. Dar “blestemul manuscrisului” se manifestă pentru că, deși Brown îi lasă și exemplarul lui, Jim simte nevoia imperioasă să-și scrie propria versiune:

”Chiar înainte să citesc manuscrisul pe care Brown mi-l lăsase ca pe un soi de blestem transmis de la o generație la cealaltă, am știut că va trebui să-mi termin propria versiune, cu orice preț.”

  Exact așa cum Jim a încercat să-și imagineze povestea din frânturi de cuvinte, de imagini, de fapte, cum el însuși mărturisește, și cititorul este tentat să găsească o rezolvare a poveștilor, un loc al personajelor, un lucru care a scăpat poliției, pentru că la bază e povestea unei crime și a unui manuscris misterios.

   Jim recunoaște că:

“Atribuisem oamenilor din jurul meu roluri și identități care nu aveau nici o legătură cu realitatea, dar care făceau parte din povestea pe care mă străduiam să o construiesc. Am văzut ceea ce am ales să văd, amețit de propriile mele obsesii. Îi tratasem pe toți acei oameni ca pe niște personaje bidimensionale dintr-un joc de cărți, modificându-le identitatea după bunul meu plac. Povestea pe care în cele din urmă o pusesem cap la cap în roman nu era acea din manuscris, ci una în care mă învăluisem în așa-zisa realitate.”

   Dar de fiecare dată, fiecare poveste imaginată, fiecare gând, s-au dovedit a fi o himeră, un decor de teatru: ”dezvăluind imaginea unei lumi alcătuite doar din pete abstracte de cerneală în care fiecare putea să vadă ceea ce-și dorea să vadă.”

  Pentru că în viață ca și în manuscris “frontiera dintre ficțiune și realitate este mai neclară decât pare la prima vedere”.

  Vă mai pot spune că romanele se pot citi independent.