Femei fără răbdare – Djaili Amadou Amal – recenzie
Femei fără răbdare – Djaili Amadou Amal – recenzie
Autor: Djaili Amadou Amal
Editura Niculescu Fiction
An apariție: București 2024
Nr. pagini: 195
“Mi se confirmă că sunt nebună. Încep să mă lege. Se pare că încerc să fug. Nu e adevărat. Doar încerc să respir. De ce sunt împiedicată să respir? Să văd lumina soarelui? De ce sunt privată de aer? Nu sunt nebună. Dacă nu mănânc este din cauza nodului din gât și din cauza nodului meu atât de strâns din stomac care nu lasă să treacă nicio picătură de apă. Nu sunt nebună. Dacă aud voci, nu e vocea djinnului. Este doar vocea tatălui meu. Vocea soțului meu și a unchiului meu. Vocea tuturor bărbaților din familia mea. Munyal! Răbdare!”
Djaili Amadou Amal este o autoare care își trage rădăcinile din inima Camerunului, o activistă pentru drepturile femeilor și un spirit puternic care tratează literar suferințele neștiute ale unei culturi în care tradițiile nu fac altceva decât să perpetueze abuzul, agresivitatea, sclavia și umilirea constantă a femeilor.
Romanul are la bază povestea complementară a trei femei care nu reușeșc să își își accepte cu resemnare soarta și refuză să creadă că singura armă pe care o au la dispoziție este răbdarea, chinul constant de a-și înghiți fricile și frustrările pentru a oferi bărbaților din jurul lor supunere, servitute, împlinire, indiferent de relele tratamente, cerințele absurde și interdicțiile inumane care li se impun.
Prima voce este cea a Ramlei, o tânără de 17 ani, provenită dintr-o familie bună, singura din acest neam care a reușit să aprofundeze studii care ar putea-o propulsa mai departe către un parcurs carieristic, pe care știe că în fapt nu îl va putea bifa niciodată în realitate. În Camerun, femeile din Sahel nu au ocazia să își urmeze vreodată inima căci totul este stabilit pentru ele de către bărbații familiei.
Pentru majoritatea, a avea ocazia de a se căsători cu un bărbat înstărit, a naște prunci sănătoși, a locui închise într-un apartament frumos decorat și a fi la dispoziția unui soț care să nu le abuzeze mai mult decât pot duce, este cea mai bună soartă la care pot spera.
Ramla nu își dorește căsătoria cu Alhadiji, în vârstă de 50 de ani, care deține deja o soție – Safira, ce nu este pregătită să împartă atenția și resursele bărbatului cu care are copii și pentru care și-a sacrificat o bună parte din viață învățându-i mofturile, nevoile și anticipând crizele acestuia.
Povestea Ramlei și a Safirei se întrepătrunde într-o manieră intimă și dureroasă, prietenia celor două femei fiind din start aproape imposibilă deoarece riscul de a pierde avantajele câștigate naște o constantă bătălie și invidie pentru atenția soțului.
A doua voce este cea a surorii mai mici a Ramlei, Hindou. Forțată să se mărite cu verișorul său nevolnic, bețiv, drogat și agresiv, Hindou experimentează cea mai urâtă parte a unei relații, în care pe lângă abuzul emoțional constant și lipsa de validare, bătaia, violul și teroarea fac parte din ritualul zilnic.
“Se ridică brusc și cu o mișcare imprevizibilă, mă aruncă violent pe pat și îmi smulge hainele de pe mine. Mă apăr cum pot. Când îmi rupe corsetul, îl mușc cu putere. Își retrage mâna din care curg picături de sânge. Furios începe să mă lovească. Țip, mă zbat când o lovitură violentă mă face să îmi pierd cunoștința și cad peste pat.
Câteva ore mai târziu, nu mai am nici puterea să țip, nici lacrimi de vărsat. În cameră domnește tăcerea. Am țipat și am plâns și am implorat atât de mult că nu mai am voce. Mă ghemuiesc în pat, rănită, cu trupul plin de vânătăi și hematoame. Sângerez atât de mult încât patul este ud. Am dureri mari. Încerc să mă ridic.”
Pe de altă parte, Safira experimentează o schimbare dureroasă care o face să își piardă mințile și o perioadă lungă de timp singura sa obsesie este aceea de a se asigura că Ramla va fi repudiată de soțul său. În calitate de primă soție, daada-saare, Safirei i se datorează respect, ascultare, întâietate în gestionarea gospodăriei și copiii săi sunt primi care au dreptul la moștenire. Doar că oricând, aceste avantaje se pot pierde treptat dacă noua soție reușește să îi facă mai mult pe plac bărbatului.
Invidia, frustrarea, sabotajul dintre rudele de sex feminin, amenințarea cu repudierea, pedepsele, indiferența, umilirea, abuzul fizic și mental, nu fac altceva decât să încurajeze femeile să depună mai mult efort în încercarea lor tristă de a supraviețui și a-și ușura pe cât posibil viața nesemnificativă pe care o duc.
O singură armă au la dispoziție. Răbdarea. Răbdarea le este insuflată de mici, le este promovată, predicată, oferită ca sfat, cadou, îndrumare. Răbdarea de a accepta lucrurile așa cum vin, de a depăși orice dramă și abuz pentru a continua să ofere ce e mai bun din ele în schimbul acceptării.
Pe cât de trist, pe atât de revoltător, cartea punctează extrem de bine cât de insignifiantă este viața unei femei aflată la cheremul unor bărbați ce nu pot fi contestați și nici înțeleși. Limitarea la care ele sunt supuse este cea care favorizează contextual abuzul și sădește temerea că dacă nu se ridică la nivelul așteptărilor, viața lor este inutilă.
O carte care mi-a plăcut cap-coadă, cu un subiect care nu îmi este străin dar cu care rezonez profund de fiecare dată. O poveste bine dozată, cu personaje puternice în ciuda etichetei indirecte de victime situaționale la care sunt forțate să adere.
“Alhadiji a cerut să se revopsească apartamentul Ramlei. Îi grăbește pe muncitori, dându-le ordine pentru orice, făcându-i să o ia de la început dacă nu este satisfăcut. Cunosc deja această expresie de mulțumire pe chipul lui. Știu ce înseamnă indiferența față de mine, nerăbdarea la cel mai mic apel, neîncrederea în prezența mea, cuvintele lui care rănesc din ce în ce mai mult. Alhadji se recăsătorește ca și ultima dată, voi afla prin intermediul zvonurilor. Așa voi ști data căsătoriei, numele promisei, familia și statutul ei social. Dar, spre deosebire de prima dată, sunt calmă. Da, ea va veni, dar cât timp va rămâne?”
Cartea este disponibilă pentru comandă pe libris.ro
