Blues Cafe – Teo Matei & Bo Hrib  – recenzie

Titlu: Blues Cafe

Autor:  Teo Matei & Bo Hrib

Editura: Tritonic

Data apariției: 2024

Număr de pagini: 254

  La sfârșitul anului am primit această carte de la editura Tritonic și am fost destul de curioasă de subiectul abordat. E un roman polițist în toată regula și, recunosc, din sinopsisul de pe prima copertă, cel mai tare m-a atras câinele lup pensionar. Ce pot să vă zic… sunt iubitoare de animale până în măduva oaselor și întotdeauna voi aprecia că un câine este personaj esențial într-un roman. Primește puncte în plus din partea mea! Cei doi autori nu îmi sunt complet necunoscuți, dar mai multe am auzit despre Bogdan Hrib. Inginer constructor la bază, fără a profesa, are doctorat în media și cinema și s-a axat pe piața de carte și jurnalism. În 1993 a fondat editura Tritonic și de atunci este editor de carte. În 2007 apare prima ediție a romanului Filiera grecească, cu Stelian Munteanu în prim-plan, care va deveni eroul seriei. Teodora Matei lucrează într-un institut de proiectare, însă, ca mulți alți reprezentanți ai științelor exacte, cochetează cu scrisul. A publicat proză începând cu anul 2012 și a contribuit la numeroase povestiri polițiste în volume apărute la editura Tritonic.

”Piața Kogălniceanu din București se umpluse bine de cafenele, după PhotoCafe și The Coffee Factory, localuri mai de adulți, profesori sau corporatiști, apăruse și un Ted’s, plin cu liceeni și studenți, apoi, pe-un colț, o chestie minusculă cu 2 mese și cafea de fițe, iar în locul unei curățătorii Nufărul de pe vremuri, la altă intersecție de străduțe, se deschisese de nici trei luni un spațiu foarte luminat, cu șase-șapte mese, înconjurate de fotolii comode, un loc cu aer de prețuri mari și de lume de curând îmbogățită. Blues Caffee. Cu doi f și doi e. 

………..

E 30 decembrie, aproape final de săptămână, sâmbătă, mai exact…

La ora 17:47 (așa cum se va stabili ulterior) o explozie incredibil de puternică pulverizează Blues Caffee și aruncă în haos întreaga vecinătate.”

 La fața locului sunt chemați inspector principal Adela Ștefania Tudoran, precum și Ioan Pop, departamentul Amenințări interne, împreună cu câinele său, Willy. Câte un reprezentant atât oficial, cât și neoficial. Ancheta demarează greu, deoarece e destul de complicat să ai o pistă de pornire. Victime sunt, atât morți, cât și răniți, iar cei rămași în viață nu au habar de ce s-a întâmplat. Adela nu e foarte încântată de necesitatea colaborării cu Ioan Pop, însă nu peste mult timp, cei doi vor înțelege că doar împreună pot dezlega aceste ițe. Mai ales că pistele ce apar sunt destul de complicate și accesibile doar bătrânului care a fost în Kandahar.

”-A apărut lista cu morții. Dacă nu vrei să recunoști că te-au băgat în asta, treaba ta. Sunt sigur că te fofilezi, da’ nu insist. Am vrut doar să te anunț, să te pun în gardă. Repet, dacă n-ai văzut lista, deși e fâlfâită pe toate blogurile și canalele teve. Proprietarul Ioniță, ăla Florin Ioniță, e tot din gașca de tranșee. Iar ălălat mort, Victor Anastase, e asociat cu el, chiar dacă nu în acte. Nu zic mai multm mai știu câte ceva, dacă vrei ne vedem la o cafea.”

  Una din piste e cu câțiva ucraineni, că tot e moda, probabil, dar se stinge repede. Din punctul meu de vedere, Ion Pop face toată ancheta. Experiența și relațiile își spun cuvântul. Ies la iveală legături de mult uitate, oameni de mai ”sus”, care nu vor să se deconspire, sunt multe informații ce nu trebuie să iasă la suprafață. Adela mi se pare mai degrabă nota ”personală” a acestei cărți. Ce mi se pare mie dubios, și nu mă înțelegeți greșit, vă rog, este faptul că Adela are altă orientare sexuală. Nu sunt homofobă, departe de mine acest gând, dar nu văd relevanța pentru caz a acestei informații. Oi fi eu mai depășită. De asta și spun că Adela pare că e ceva mai personal, mai ieșit din seriozitatea anchetei, e un punct de vedere diferit. Și lui Ioan Pop îi este permis să depene câteva amintiri, dar acestea mi-au ajuns mai repede la inimă. Oare pentru că e implicat și Willy?

”L-am văzut pe Willy în spital, nu știu de ce trecusem pe acolo și mâncam dintr-un morcov uriaș, șutit de la bucătărie de la un amic indian, înainte de a fi feliat și aruncat în vreo fiertură. Willy m-a privit cu ochii ăia mari și milogi. N-am rezistat și i-am dat lui restul de morcov. Nu știu dacă i s-a părut vreo delicatesă, dar a fost dragoste la prima vedere. Am făcut o cerere și mi l-au dat. Foarte ușor și fără comentarii. Au scăpat amândoi dintr-un foc. Și am plecat spre casă. Se anunțase că se va închide baza peste un an, sau așa ceva, iar la București mai trebuia să rezolv și cu divorțul. Nu mi se părea greu să mă descurc cu un animal de casă, văzusem toate sezoanele din Rex, și cele austriece și cele italienești și cele canadiene, părea că devenisem un expert în ciobănești germani.

Și-așa am rămas doar noi doi: Willy și cu mine. Și cu amintirile…”

  În Blues Cafe se încheagă atât de multe fire, încât mi-a fost greu să ghicesc care e adevărul. Din punctul meu de vedere, ca și acțiune, e un roman bine scris. Mi-a plăcut ideea și desfășurarea. M-au derapat anumite lucruri, însă am revenit pe făgașul normal și la câteva din ele am avut exclamația ”Aia e, mă!”. Nu e un fir narativ greu de urmărit, însă nici vreo carte prea ușurică nu e. Personal, îmi pare bine să constat că literatura română contemporană e tare promițătoare! Mai ales în ceea ce privește acest gen polițist.