Numele meu este Anton, de Geo Dinescu-recenzie

Titlul original: Numele meu este Anton
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2017
Număr pagini: 95
Gen: literatură contemporană
Cotație Goodreads: 4,33

   O carte subțirică, ușor de citit, cu o copertă drăguță, dar în esență, destul de tulburătoare. Nici nu bănuiești ce stă între acele pagini, dincolo de coperta inocentă. Până să citesc descrierea de pe spate, am crezut că e o carte pentru copii, cu acel ursuleț cu puiul.

   În esență, între cele două coperți ale cărții se regăsește viața cuiva. Viața lui Anton, de la naștere până la vârsta de 80 de ani.

   Stilul narațiunii este unul original, neobișnuit. Fiecare fragment în care se povestește sau se exprimă ceva nou începe cu formula „Bună ziua, numele meu este Anton și am X ani.” Și așa o ține toată cartea. O curiozitate este continuitatea timpului. Deși este o distanță în ani considerabilă între momentul nașterii și vârsta de 80 de ani, parcă suntem în același moment: niciun fel de diferență între vremuri, parcă anii s-ar scurge numai pentru personaje, nu și pentru restul lumii.

   Anton ne prezintă fațete diferite ale personalității sale, la vârste diferite. Mă frapează cât de mult se schimbă. Probabil că așa de mult ne schimbăm cu toții de-a lungul vieții, dar nu ne dăm seama decât dacă ne-am confrunta direct cu noi înșine în etape diferite ale existenței noastre.

   Fragmentele nu sunt neapărat în ordine cronologică, acum povestește Anton de 6 ani, paragraful următor poate fi despre el la 40. Ne sunt prezentate mai multe versiuni ale lui Anton, în etape diferite ale vieții sale: în copilărie, în adolescență, la tinerețe, maturitate, bătrânețe.

   Despre Anton-copil pot spune că este singurul pentru care am simțit simpatie: un copil ca oricare altul, care își iubește mama și înțelege lumea în modul tipic al copiilor, de ai impresia că ești la „Copiii spun lucruri trăsnite”: „Se pare că semăn cu tata, nu cu putoarea de mama. Putoare înseamnă un fel de prințesă care râde mult și care știe o grămadă de jocuri. Mama e tare frumoasă și bună, mai ales când face prăjitura aia cu ciocolată.”

„Bunica mă ceartă atunci când găsește gropi săpate. Și îmi spune că sunt cretin ca mama, sau că sunt cretin cu tot cu mama. Eu nu înțeleg asta.”

„Îmi plac pisicile până la capătul lumii și înapoi, dar sunt periculoase la copii, pentru că-i zgârie și le mănâncă ochii atunci când dorm. De-aia ținem ochii închiși atunci când dormim.”

   Nu-i place când Bunica o ceartă pe mama, ar dori să se înțeleagă cu toții. Logica tipică de copil, foarte concretă, este redată într-un stil tragi-comic:

„

Bunica a înnebunit, a acoperit oglinzile noastre mari cu cearșafuri. Ce petrecere oribilă: oamenii mari vorbesc încet între ei, unii plâng, alții sunt foarte agitați, miroase a fum. Sunt foarte revoltat, pentru că este prima mea petrecere adevărată și nu au invitat niciun copil. Cel mai tare m-a dezamăgit bunicul, care s-a îmbătat foarte tare și acum doarme pe masă. Lângă el este așezată o fotografie în care era tânăr. Lângă fotografie, flori și lumânări. Mă urc pe un scaun și-l mângâi pe frunte. E rece. Îl privesc de aproape. Oare ce visează? E atât de beat, încât nici nu și-a mai pus pijamalele. Bunica o să se-nfurie.”

   Problema apare la Anton-adolescent, dar hai să zicem că și acolo era cât de cât pe linia de plutire. Încep să-l urăsc pe Anton-tânăr adult, pentru felul în care gestionează problemele și modul total greșit de a înțelege lucrurile. Ai zice că acel Anton-copil nu s-a maturizat nici măcar în gândire, formându-și concepțiile pe același mod de a vedea viața; ca un copil, dar fără inocența aferentă.

„Casa e un dezastru, o vreau înapoi pe soția mea. Vorbesc zilnic cu ea la telefon, uneori îmi spune că se va întoarce, alteori că nu mă va ierta niciodată pentru că am bătut-o. Nici eu nu o voi ierta pentru că m-a obligat s-o bat. Nu sunt un monstru. Dacă eram, n-o mai voiam înapoi și-o dădeam dracului să stea acolo unde e acum.”

   Personalitatea sa tulbure este rezultatul traumelor din copilărie și adolescență, precum și a modelului de familie defectuos: tatăl său îi bătea atât pe el, cât și pe mamă, mama tăcea și se prefăcea că nu se întâmplă nimic, sădindu-i lui Anton ideea că așa e normal. „Când mama plângea, credeam că e tristă, dar ea nu, ea era fericită. Îi plăceau jocurile astea.”

   Drept urmare, atunci când își întemeiază o familie, Anton repetă același comportament observat la tatăl său: își bate soția și fiul cu brutalitate, umilindu-i în cele mai rele moduri posibile. Culmea, soția procedează la fel ca mama sa; îl părăsește, dar se întoarce, alege să tacă și să înghită, însărcinată fiind.

   Ajunsesem, la acest punct, să-i urăsc pe toți: pe Anton și tatăl său, doi psihopați, pe mama lui Anton și pe soția acestuia, pentru că au ales să accepte abuzurile, cu atât mai mult cu cât indirect își supuneau copiii aceluiași regim.

   Anton este, în esență, un psihopat, care a păstrat șabloanele eronate de înțelegere a lumii din copilărie. Câteodată chiar îl bănuiam de o formă de schizofrenie sau bipolaritate. Oricum, sănătos psihic nu e, fapt confirmat de internarea la psihiatrie: „Bună ziua, sunt Anton și am cincizeci și cinci de ani.

  Sunt internat la psihiatrie. Nu sunt nebun, am nevoie doar de o pauză în care să mă regăsesc.” Nu are niciun fel de sentimente față de familie, poate că singurele pe care le-a iubit au fost mama și Bunica, în copilărie. S-a pierdut undeva între traumele din adolescență și modelul eronat văzut la părinți. Nu-și iubește soția, chiar o urăște, nu simte nimic atunci când ani mai târziu, fiul său moare, bolnav de cancer. Culmea, chiar îl învinovățește că nu a luptat suficient și „e slab ca mă-sa”. Singura fată pe care a iubit-o (de fapt, mai degrabă de care era obsedat) este Anabela, prietena avută la vârsta de 19 ani. Într-o zi, aceasta l-a sunat pentru a-l ruga să se întâlnească, deoarece avea să-i spună ceva, iar Anton a dat bir cu fugiții. Inițial a plecat spre locul întâlnirii, dar pe parcurs s-a speriat de ceea ce i-ar fi putut Anabela să-i spună și nu numai că nu a mai ajuns, dar a întrerupt în totalitate legătura cu ea, lucru pe care l-a regretat toată viața. Astfel, sentimentele pentru Anabela s-au transformat în obsesie: își obliga soția să-și vopsească părul roșu, ca ea, a avut două pisici pe care le-a numit Ana și Bela, toată viața s-a raportat la această obsesie.

„Mi-e teamă de bătrânețe, parcă totul ar fi pe repede-înainte, simt că nu mai am timp să trăiesc. Eram copilul cel mai frumos și cel mai deștept. Urma să ajung mare. Să-mi termin școala, facultatea, toate studiile, să devin o celebritate, să am o nevastă frumoasă, trei copii premianți  și olimpici, vacanțe minunate, prieteni de familie cu care să ne petrecem weekendurile. Nu mai sunt copil. Nu am ajuns mare, pentru că inima îmi e mereu strânsă, nu am trei copii, am unul singur, iar de nevastă-mea am divorțat azi.”

   Echilibrul său psihic este tulburat și de faptul că-și neagă cu vehemență adevărata identitate și orientare sexuale. „Nu sunt homosexual.” susține în ciuda evidenței, alegând să-și întemeieze o familie doar pentru aparențe: „Societatea te acceptă mai ușor atunci când ești un om așezat, când ai o nevastă, copii, discuții despre amenajări interioare și concedii comune.”

„Eram chiar eu, cel care sâmbăta își duce copilul în parc și apoi îi citește povești. Acum sunt iar curva unui chelner de doi bani. Azi îmi iau adio pentru a nu știu câta oară. Nu mai pot continua așa. …Sunt un om rău.”

   De mic i-a plăcut să se joace cu păpușile, se machia cu fardurile mamei, iar la maturitate, se îmbracă în femeie și își imaginează că e Anabela, prietena pentru care făcuse obsesia.

„

Îmi place să mă joc cu păpușile, să le fac hăinuțe și să le aranjez părul. Unele au păr lung cât al mamei. De fiecare dată când îl văd pe bunicul venind, arunc repede păpușile și apuc o mașinuță sau un trenuleț. Cică asta e joacă de băieți.

Mama își vopsește buzele. Când o să fiu mare, o să mi le vopsesc și eu. Anul trecut de ziua mea am furat un ruj și un fard și m-am făcut foarte frumos. Mama a râs până s-a înecat cu o firimitură de la prăjitura aia bună de ciocolată; tata râdea și el, doar bunicii nu s-au distrat.”

   Nu am reușit deloc să empatizez cu personajul, îl simt foarte departe, chiar am ajuns să-l urăsc. Simpatie am simțit doar pentru copilul Anton și pentru o singură fațetă a personalității sale: iubește animalele. Pe când era adolescent, a găsit un câine fără blană, mai târziu a călcat din greșeală un câine cu mașina și s-a simțit groaznic de vinovat și în toată nebunia lui, își face griji pentru cele două pisici: „Îmi urăsc meseria, urăsc pianul, urăsc muzica, dacă mi-ar cădea un reflector în cap, aș scăpa de toate. Dar cine-ar avea grijă de pisici?”

   Într-un fel, cred că e bine că n-am empatizat cu el. Dacă mă regăseam în el, mi-aș fi făcut griji privind sănătatea mea psihică.

   Bunica este singurul personaj bine conturat. În rest, cu toții parcă sunt actori figuranți, puși acolo pentru a justifica povestea. Până și apelativul este scris cu majuscule, „Bunica”, nu „bunica”. Nu orice bunică, Bunica lui, acea Bunică. Anton a avut cu ea o relație specială, dându-mi senzația că era mai prezentă decât părinții în viața lui. Deși la început nu-mi plăcea de această Bunică, dură, colerică și care îi critica mereu mama, la sfârșitul cărții am ajuns la concluzia că era singurul om sănătos la cap din toată povestea. Într-adevăr, era dură, intimidantă, se enerva ușor și din orice, dar în același timp, o femeie puternică, cu personalitate, probabil singurul adult responsabil din viața copilului Anton. Am rămas uimită când aproape de momentul morții, deși aparent nu dădea doi bani pe mama lui Anton, îi recunoaște meritele: „Va trebui să mergi s-o chemi pe mă-ta, să se ocupe de tot. În altcineva n-am bază.”

„Te iubesc, minunea mea! Spune-i mă-tii că te-a crescut bine.”

   Este o lectură ușoară, chiar dacă nu comodă. Nu este chiar pentru oricine, conține o sinceritate brutală, debordantă, multă patologie, care pe unii poate îi deranjează. Totuși, o puteți citi repede, într-o zi sau câteva ore.

Despre autoare:

   Geo Dinescu este actriță, a studiat actoria la Cluj-Napoca și a jucat la Cluj, Oradea și București. A dat voce personajelor de desene animate. „Numele meu este Anton” este primul ei roman și în prezent lucrează la cel de-al doilea.

Cartea Numele meu este Anton, de Geo Dinescu poate fi comandată de pe site/ul Editura Vellant

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti