Concurs Poveste

Poveste-Concurs!

Bine v-am regăsit în anul 2016!
 Începem acest An Nou cu un concurs de altă natură faţă de ceea ce v-am obişnuit.
 Pot participa la concurs toţi cei care doresc: cititori, bloggeri, prieteni.

PREMIU COMPLEX

Cărțile Biblia pierdută de Igor Bergler, Certitudine de Madeleine Thien și Iubire de Katie Cotungo
-cană personalizată cu sigla site-ului
-semne de carte personalizate
-100 de lei cash

1 CÂȘTIGĂTOR-

 -Articolul câştigător va fi postat pe site (evident sub semnătura autorului) şi distribuit în social media de către noi.

concurs Poveste

 Titlul probei: alegerea vă aparţine în funcţie de povestea creată

 Tema articolului: Creaţi pe baza imaginilor din colaje o poveste. Alegeţi un colaj, creaţi o poveste în funcţie de imaginaţia voastră, pozele fiind ajutătoare în creaţie. La începutul articolului menţionaţi numărul colajului ales. Articolul să conţină cel puţin 300 de cuvinte. Postați articolul/povestea la rubrica concursului într-un comentariu.

Nr. 1

tema concurs (1)Nr. 2

tema concurs (2)Nr. 3tema concurs (3)Nr. 4tema concurs (4) Cerinţe

1.Să scrieţi un articol pe tema enunţată
2. Distribuirea concursului în social media
3. Like paginii de Facebook Literatură pe tocuri
4. Menţionaţi numele cu care aţi dat like (link)
5. Abonare la newsletter

 Jurijare: Articolul câştigător va fi ales de către noi, Mili şi Iasmy în funcţie de:
-Respectarea temei
-Creativitate, originalitate
-Coerență şi uşurinţă în exprimare
-Ce articol ne place nouă
Fără copy paste!

 Termen limită: 04.01.2016-05.02.2016 (ora 24.00)

Câștigătorul va fi anunțat marți, 09.02.2016

 Nerespectarea cerinţelor duce la descalificare!

Cu drag,

Mili şi Iasmy

Surse foto: pinterest.com

47 COMMENTS

  1. Ana Nagy! Da, dar postezi aici un fragment destul de consitent si dupa link-ul catre wattpad. Asta ca sa se vada despre ce este vorba, sa vada toata lumea. Si nu uita ca trebuiesc indeplinite si cerintele, si specificat si nr. colajului-ce te-a inspiart. Daca toate astea sunt ok si respecti tema, atunci este in regula. DAR PREFERAM POVESTILE CREATE SPECIAL PENTRU ACEST CONCURS-RECENTE
    ATENTIE-VALABIL NUMAI PENTRU WATTPAD-NU BLOGURI SAU SITE-URI PERSONALE.

  2. Wow! O idee super si un concurs interesant. Mult succes tuturor celor care isi pun imaginatia la treaba pt acest concurs.

  3. inca nu am inceput povestea, deci da, este pentru concurs si prefer sa o postez acolo ca sa ma extinde. nu prea sunt in stare sa scriu ceva sub 5000 de cuvinte =)) o sa postez si fragmentul.
    ok, multumesc pentru raspuns.

  4. Chiar este un altfel de concurs fata de cele cu care ne-ati obisnuit pana acum, dar e de bine! Imi place ideea si voi participa si eu. Sper sa am destula inspiratie.

  5. Wow, ce idee genială! Îmi place că ne puneți creativitatea la încercare și nu ne dați pur și simplu niște premii. Felicitări pentru idee și mulțumim pentru ocazia de a participa la acest concurs! 😀

  6. Am terminat povestea ^^
    Titlul este: „We verlaten, we vallen.” (ceea ce înseamnă „Noi părăsim, noi cădem.”)
    Colajul este numărul trei. (nr. 3)
    Numele cu care am dat like paginii de Facebook: Anca Nagy (porecla: styaos)
    Linkul căttre poveste: https://www.wattpad.com/myworks/59294410-we-verlaten,-we-veallen-
    Am selectat două fragmente semnificative care sper să fie suficiente:
    „-Totul a mers foarte bine câteva sute de ani, dar o epidemie a pus stăpânire pe acea insulă iar mai mult de jumătate din populație a murit. Restul, ei bine, era bolnăvicioasă aproape mereu, se temea de orice și majoritatea erau bătrâni. Niciun copil nu rezistase, iar populația era în pericol de dispariție. Totuși, o pereche bătrână a reușit să dea naștere unui copil înainte ca ei să moară. În cinci ani, toți restul au murit, iar fetița, pe nume Leah, a rămas singură. Dar nu a murit, a spus bătrânul înainte să fie asaltat cu mereu-pusa-întrebare „Ce s-a întâmplat apoi?”. Leah avea niște puteri speciale, pe care nimeni altcineva nu le-a mai avut vreodată… Ea putea să vorbească cu monștrii, să îi înțeleagă și să îi facă să o asculte.
    -Prostii! A intervenit un bărbat solid, de undeva din spatele meu.
    -Nu e nicio prostie. Este adevărat, a spus bătrânul. Eu nu mint niciodată.
    -Acele chestii nu pot fi înțelese! Și-a susținut în continuare opinia bărbatul.
    Bătrânul a părut să se gândească câteva momente, analizând, apoi a spus:
    -Unele pot fi, dar voi nu le cunoașteți. De exemplu, Leah avea un prieten foarte bun: Wren. Acesta era un lark, un monstru pasăre, ca să vă reamintesc. A fost vreodată cineva atacat de un lark?
    Bărbații din încăpere au scuturat capul, oarecum dezamăgiți. Bătrânul câștigase această confruntare neoficială. Eu am devenit atent și nu mi-am mai putut lua ochii de la bătrân și de la felul cum povestea.
    -Oamenii care ancoraseră pe acea insulă erau un popor foarte deștept. Au adus cu ei o grămadă de cărți. Erau și muncitori, chiar dacă nu izbuteau să facă multe. Erau totuși acolo unul pentru altul pentru a se ajuta. Astfel, ei au creat un castel imens în mijlocul insulei, în care au adăpostit o mare bibliotecă. Era atât de mare întcât nici cel mai înalt copat nu-i ajungea vârful. Au adăportit mii de cărți în acea bibliotecă, în rafturi care erau la fel de înalte ca turnul.
    În vârful turnului s-a instalat Leah după ce toată lumea a murit. Îi plăceau înălțimile și adora să meargă cu Wren în văzduh, să zboare. Avea chiar și un pat prins de vârful turnului, care plutea printre cărți. Așa ajungea ea la fiecare carte și tot ce făcea în fiecare zi, până la 16 ani a fost să citească, să mănânce, să bea și să doarmă. Și nu-și dorea nimic mai mult. Afară era persiculos deoarece monștrii zburători de toate felurile ajunseseră acolo. Turnul acela era singura ei scăpare, iar Wren era singurul ei ajutor, deoarece el îi aducea toată mâncarea și singurele momente în care Leah ieșea afară erau pe spatele lui lark.
    Într-o zi, s-a trezit cu un bărbat cu părul lung, negru, lângă ea. Wren făcea zgomote disperate și zbura de colo-colo, doborând cărțile de pe raft. Leah îi striga înnebunită să se calmeze. L-a ascultat, a vorbit cu pasărea și a aflat că a găsit bărbatul la malul insulei, exact în starea în care îl vedea și Leah. Bărbatul nu avea decât o pereche de pantaloni jerpeliți, iar corpul îi era uscat și plin de răni. Sânge îi curgea de la tâmplă.
    Leah nu știa ce să facă, era prima oară când întâlnea un om în 11 ani, așa că la început a fost mirată de felul cum arăta. Era înalt, mult mai înalt decât ea, iar părul îi era destul de scurt, puțin mai lung de la umeri. Leah nu-și tăiase părul niciodată, fapt pentru care al ei ajungea aproape până la glezne. Să nu mai spunem că era bărbat, iar corpul lui era foarte diferit de al ei, singurul cu care se obișnuise. Nu știa dacă să se rușineze de goliciunea trupului bărbatului sau nu. Totuși, și-a scos toate aceste gânduri din cap. Trebuie să-l salveze pe acel om (…)
    Dis-de-dimineață, Leah a văzut pământul, dar și niște ziduri mari, care țineau din apă până încă douăzeci de metri deasupra apei. Era uimită de acea măreție.
    -Am ajuns, i-a spus Crane uitându-se în zare, la mărețele ziduri.
    Până în acel moment, singurul lucru mai măreț de atât pe care îl cunoscuse Leah era castelul în care trăise atâta timp. Au ajuns la ziduri, dar ceva nu i se părea normal lui Crane. Porțile erau deja deschise și nimeni nu stătea de veghe în cele patru turnuri mari, ale orașului.
    -Ceva nu e bine, a anunțat el și a intrat pe porțile deschise. S-a uitat mai atent, apoi a înjurat.
    -Ce este? S-a repezikt Leah.
    -Am ajuns prea târziu. Au plecat toți! (…)
    (…și mult mai mult)”

  7. Superb concurs! Superbe imagini !Imi plac povestile, dar nu am talentul necesar pentru a scrie una! Ufff!

  8. Madalina, povestea se posteaza aici la noi, daca iese castigatoare noi o distribuim in social media, tu o poti posta pe blogul tau. Dupa ce se termina concursul si nu iese castigatoare o poti posta si la tine, dar cu mentiunea ca a fost creata pentru concursul de pe site-ul Literatura pe tocuri.

  9. Am ales colajul nr 1
    Cu flori in par si intr-o rochie simpla alba te astept , pe malul marii inspumate, soarele apune oglindindu-si frumusetea in apa ce se transforma in valuri lovindu-se de mal. Pasesc usor in apa si vantul ce adie imi ravaseste parul usor pe fata, valurile marii lipindu-mi rochia de picioare. Cerul este ca un vulcan ce sta sa erupa in culori uimitoare si tot ce fac este sa privesc in zare…ma gandesc la tine…de ce nu vii? de ce oare inca te mai astept?poate pentru ca te iubesc…vrei sa te chem? O sa te strig!
    In acel moment ai aparut, valurile marii nu mai erau atat de zbuciumate, s-au linistit din cauza ca au adus la mal un tanar print.
    Frumusetea ta este neinchipuita, esti ud…si soarele se oglindeste alene in fiecare picatura de apa ce se prelinge pe corpul tau. Parul blond iti cade usor peste umeri atunci cand pasesti, ma privesti, dar eu ma pierd in ochii tai albastrii precum marea. Te-ai apropiat de mine, m-ai ridicat pe brate si mi-ai soptit :
    -”Vino cu mine!” m-am supus vorbelor tale ca si cum as fi fost fermecata si te-am urmat.
    Apa ce o simt acum, invaluindu-ma , nu imi scade focul interior ce il simt pentru tine, zeu al lumii, al meu zeu! Ti-ai trecut mana prin parul meu , atingandu-mi usor fata ,ai continuat atingerea, pe gat in jos…in podul palmei tale se afla voluptatea sanului meu stang, cu celalata mana continuand sa imi trimiti fiori prin tot trupul, ma atingi pana cand incep sa oftez de placere.
    Atunci, m-ai intins pe nisipul umed si mi-ai sarutat intaia oara, buzele tale moi si incredibil de calde le-au desfacut pe ale mele , pentru ca limba ta sa-mi poata invada in voie simturile…
    -Nu te opri…ti-am soptit! dar tu mi-ai spus ca ma asteapta ceva si mai delicios.
    M-ai sarutat pe gat, unde pulsul imi batea nebuneste, mi-ai sarutat sanii incet si dupa ai coborat cu gura in cel mai ascuns loc al meu. Cand m-ai atins acolo prima oara tot corpul mi s-a cutremurat, dar tu nu te-ai oprit si te-ai infruptat din nou din fructul oprit. Am suspinat atat de tare incat m-ai sarutat cu o putere si o dorinta de neimaginat; atunci ti-am simtit puterea si taria invadandu-mi fiinta iar si iar…
    Mi-ai spus ca sunt o zeita, a ta zeita nemarginit de frumoasa, iar tu esti al meu zeu cu ochii albastrii scanteietori.
    Te-am rugat sa nu ma parasesti, dar tu …ai pasit din nou in mare pana cand te-ai facut nevazut…
    am dat like cu facebook Cosmina Vasile https://www.facebook.com/vasile.cosmina
    sund deja inscrisa la newsletter cu email-ul de mai sus. Super concurs!

  10. Am ales colajul nr 1
    Cu flori in par si intr-o rochie simpla alba te astept , pe malul marii inspumate, soarele apune oglindindu-si frumusetea in apa ce se transforma in valuri lovindu-se de mal. Pasesc usor in apa si vantul ce adie imi ravaseste parul usor pe fata, valurile marii lipindu-mi rochia de picioare. Cerul este ca un vulcan ce sta sa erupa in culori uimitoare si tot ce fac este sa privesc in zare…ma gandesc la tine…de ce nu vii? de ce oare inca te mai astept?poate pentru ca te iubesc…vrei sa te chem? O sa te strig!
    In acel moment ai aparut, valurile marii nu mai erau atat de zbuciumate, s-au linistit din cauza ca au adus la mal un tanar print.
    Frumusetea ta este neinchipuita, esti ud…si soarele se oglindeste alene in fiecare picatura de apa ce se prelinge pe corpul tau. Parul blond iti cade usor peste umeri atunci cand pasesti, ma privesti, dar eu ma pierd in ochii tai albastrii precum marea. Te-ai apropiat de mine, m-ai ridicat pe brate si mi-ai soptit :
    -”Vino cu mine!” m-am supus vorbelor tale ca si cum as fi fost fermecata si te-am urmat.
    Apa ce o simt acum, invaluindu-ma , nu imi scade focul interior ce il simt pentru tine, zeu al lumii, al meu zeu! Ti-ai trecut mana prin parul meu , atingandu-mi usor fata ,ai continuat atingerea, pe gat in jos…in podul palmei tale se afla voluptatea sanului meu stang, cu celalata mana continuand sa imi trimiti fiori prin tot trupul, ma atingi pana cand incep sa oftez de placere.
    Atunci, m-ai intins pe nisipul umed si mi-ai sarutat intaia oara, buzele tale moi si incredibil de calde le-au desfacut pe ale mele , pentru ca limba ta sa-mi poata invada in voie simturile…
    -Nu te opri…ti-am soptit! dar tu mi-ai spus ca ma asteapta ceva si mai delicios.
    M-ai sarutat pe gat, unde pulsul imi batea nebuneste, mi-ai sarutat sanii incet si dupa ai coborat cu gura in cel mai ascuns loc al meu. Cand m-ai atins acolo prima oara tot corpul mi s-a cutremurat, dar tu nu te-ai oprit si te-ai infruptat din nou din fructul oprit. Am suspinat atat de tare incat m-ai sarutat cu o putere si o dorinta de neimaginat; atunci ti-am simtit puterea si taria invadandu-mi fiinta iar si iar…
    Mi-ai spus ca sunt o zeita, a ta zeita nemarginit de frumoasa, iar tu esti al meu zeu cu ochii albastrii scanteietori.
    Te-am rugat sa nu ma parasesti, dar tu …ai pasit din nou in mare pana cand te-ai facut nevazut…
    am dat like cu facebook Cosmina Vasile https://www.facebook.com/vasile.cosmina
    share https://www.facebook.com/vasile.cosmina/posts/1039767582752892
    sunt deja inscrisa la newsletter cu email-ul de mai sus. Super concurs!

  11. Colajul ales pentru concurs nr. 4
    Nu e târziu…
    Într- o zi obișnuită de august s-au întâlnit și de atunci sunt împreună. Blândețea aerului de august, după torida vară ce se termina, i-a adus aproape unul de celălat. El , înalt , delicat în privire, cu ochii căprui și migdalați, cu pleoapele ușor căzute, mărginiți de gene lungi , și gura, Doamne, gura lui , cu buzele cărnoase ce dădeau săruturi dulci și pasionale, ce zguduiau toată ființa ei. Da, era aproape un bărbat în devenire perfect. Gentil , educat, manierat, rafinat în gesturi, cuvinte, mișcări și comportament. Și ea fusese vrăjită de el. Mintea i se încețosa cînd îl vedea, corpul începea să o ia razna, glasul tremura la rostirea numelui său ,ea jucându-se ca o fecioară nevinovată cu mâinile în părul blond . Se îndrăgostiseră pe loc amândoi , unul de făptura celuilat.
    Zi sau noapte, dimineată sau seară, gândul unuia gonea spre celălalt. Îmbrățisări pe banca din parc, plimbări lungi sub apus de soare , conversații lungi despe cum își vor pretece restul vieții împreună și într-un final, prima noapte de iubire, ceea ce credeau că le va pecetlui destinul împreună. Ea i-a cedat fără crâcnire, iubind-o încet, dezmierdând-o în cele mai catifelate așternuturi și cu cele mai suave flori . S-au iubit încet , mult , cu pasiune mai apoi. Se sorbeau unul pe celălalt și parcă nu se mai săturau unul de celălalt. Râdeau și se amuzau de poznele pe care el le făcea după nopțile de amor, prefăcându-se într-un bătrânel ce d-abia se ținea pe picioare , zicându-i ei – “Așa voi deveni după atâta dragoste din partea ta!” Dragostea lor creștea pe zi ce trecea, energia lor răspândea împrejurul lor aprecieri, dar și invidie.
    Lumea începuse să devină geloasă. Cum putea să o iubeasă atât de mult pe ea, el care avea un viitor strălucit ca avocat, cum putea să o scoată la cele mai rafinate restaurante din oraș pe ea, o domnișoară dintr-o familie modestă, o simplă învățătoare ce făcea naveta să învețe câteva suflete din tainele cunoașterii , la vreo 20 de km de urbe. El putea să-i pună lumea la picioare, după spusele unora, ea nu avea ce oferi, decât pe ea și atât, după alții.
    Ah! Da , și viața ne loveșe cu un cuțit în pântece atât de dureros, și ne doare , și sângele cel mai roșu posibil curge. Cuțitul ei a fost ispita lui, cealaltă.
    “- Iubire , în seara asta am o întâlnire cu un client, voi întârzia.”
    ” -Dragostea mea, mâine am o înfățișare importantă la tribunal, trebuie să mai stau la birou. “Ea a simțit flacăra arzând din ce în ce mai puțin, incertitudinea a început să o doboare , iar cuțitul înșelării a secerat iubirea ce o credea eternă. A simțit că o altă femeie iubea ochii lui ce doar pe ea o adorau, gura lui ce doar ei îi dădea sărutul perfect și sufletul ce credea că îi va fi prizonier doar ei. Dar el a fost slab, sau poate nu a iubit-o îndeajuns, șarpele a triumfat și l-a capturat definitiv. Iar ea l-a abandonat. Ce oare i-ar mai fi putut lega? Un sâmbure de viață. O inimă mică ce creștea în pântecele ei începuse să bată, dar era prea târziu. Nu mai avusese puterea să lupte pentru a reface visul de vară început .
    Si a plecat de lângă el, după multe nopți de lacrimi vărsate fără știrea lui, pierduse două inimi, nu mai putea respira lângă el Așa că i-a dat drumul, l-a lăsat liber, ca un vultur, simțind că doar astfel durerea se va termina.
    Și el ce a simțit? A fost doar o pasiune trecătoare, nu dorea să rupă șnurul vieții alături de ea. De ce nu putea să înțeleagă , se întâmplase doar de câteva ori, era o iluzie., a fost copleșit de împrejurări și a cedat. Acum o dorea lângă el, să îl mângâie pe cap și să-l certe, să-l spună că a greșit, și să-l ierte. Dar durea, tare rău durea liniștea casei fără EA, fără mirosul ei discret de parfum de lăcrămioare, fără atingerea buzelor ei pe ochii lui, când îl trezea de dimineață. De ce ? De ce a greșit?De ce?
    Se spune că timpul vindecă orice rană sau durere.. sau cel puțin așa se întâmplase și cu ea. Iubirea ei pentru el prinsese viață , un copil îi readusese zâmbetul pe buze. Era un el mai mic, aceiași, ochi, aceeași gură, același păr. Pentru ea , zilele petrecute cu copilul ei era ca un miracol. Avea pentru ce să lupte în viață, avea un scop, avea un rost pe acest pământ.Singură, doar ea și copilul.Bărbați mai cunoscuse, dar marea iubire pentru el o mai durea încă, îl mai iubea.
    Iar el se resemnase, viața l-a trimis lângă altă femeie, dar nu ca ea. Și lui viața îi dăruise un copil, o fetiță, exact ca el, cu aceiași, ochi, aceeași gură, același păr. Iar el acum , singur, divorțat.
    Și s-au întâlnit într-o zi patru suflete, și au suspinat cele două mai mari, cu regrete s-au privit și inimile lor au început să bată din nou. Ce mai puteau să facă acum? El a văzut copia lui cea mică, s-a minunat, s-a întrebat ” De ce? “, ea a văzut și ea copilul lui, și s-a întrebat ” Mai putem oare ?”.
    Valurile tinereții i-au prins într- o vâltoare din care au ieșit cu inimile zdrențuite. Dar mai înțelepte acum. Și-au mai acordat o sanșă și, da, acum era bine, era iubire!

  12. Bună,

    Mă bucur că am descoperit acest minunat concurs.
    Am dat like cu numele Corina Savu: https://www.facebook.com/corina2510 şi share: https://www.facebook.com/corina2510/posts/678409782262592. M-am înscris la newsletter.

    Tema aleasă: Nr.2

    Anamneză

    – Roselyn, ai văzut invitaţia? Mergem, nu-i aşa?!
    Încerca să-i răspundă, dar zâmbetul jucăuş al prietenei sale i se impregnase undeva în spatele retinei. Încerca să desluşească de ce toţi bărbaţii din Toledo o puseseră pe Agustina în topul celor mai frumoase fete. Nici nu era greu să răspundă. Privea cum aceea stătea lungită pe canapeaua din salon, cu rochia de muselină galbenă ce atârna greoi, parcă special croită pentru trupul ei subţire. Aşezată între teancul de perne roşii, părul ciocolatiu cârlionţat ieşea în evidenţă. În final îşi recunoscu lipsul. Trebuia să fie mai îndrăzneaţă. Ea nu ar fi fost, niciodată, capabilă să iasă pe stradă cu multă piele la vedere. Rochia prietenei sale era cu adevărat provocatoare. Cum să treacă neobservată de ochii devoratori ai burlacilor, când spatele ei era pe jumătate dezgolit?
    – Trebuie să mergem, draga mea! Ştii cine o să vină? Entuziasmul Agustinei făcea ca ochii-i de smarald să ocupe un sfert din fizionomia rotundă a feţei. Ghici cine o să vină?
    – Nu-mi plac astfel de reuniuni, privirile curioase, chicotelile fandositelor…
    – Tu trăieşti în lumea ta, Roselyn. Crezi că vei cunoaşte pe cineva dacă stai închisă în camera ta? Stai toată ziua pe fotoliu, cu privirea pierdută spre cer şi mintea ta visează la poveşti cu prinţi şi prinţese. O să rămâi fată bătrână ca gârbovita Viviana. Un râs spasmatic puse stăpânire pe fată, într-atât încât se ţinea cu mâinile de burtă.
    Urmă un moment de linişte. Fata se ridică fulger, trăgând-o pe Roselyn de mână, până în faţa imensei oglinzi din holul principal al conacului.
    – Uite! Ce crezi că îţi lipseşte? Ai un păr ca ciocolata amăruie, ce trece puţin de corset. Ştii cum se holbează ăştia când văd aşa ceva? Ochii de miere ce topesc orice bărbat. Completând, toate curbele sunt la locul lor. Am uitat. Baronul de Lovendal este invitatul super special. Nu-l putem rata. Ne vedem mâine, la serată.
    De treizeci de minute se privea în oglindă şi parcă nimic nu era aşa cum trebuia să fie.

    Străzile oraşului Toledo erau, în acea sâmbătă după-amiază, ticsite. Toată lumea aştepta marele eveniment. Din ziua precedentă şi până în acel moment, auzise numele Lovendal de sute de ori. Mai mult, îl auzise chiar în combinaţie cu al ei, la micul dejun de dimineaţă.
    Nu avea nici un chef să se împopoţoneze şi să-şi piardă seara cu persoane necunoscute.
    – Am venit domşoală Montelo, bătrâna Dolores intră gâfâind. Stăpâna mi-a jis să te alanjez cât mai flumos cu putintă. Desi tu deza esti milunată!
    În lumea ei monotonă, Dolores era singura persoană ce o făcea să zâmbească. Se amuza teribil când bătrâna pocea cuvintele. Era normal. Femeia era englezoaică.
    Roselyn era pregătită de serată. Se îndreptă cu paşi timizi spre oglindă. Şuviţele brunete refuzau să stea la locul lor şi i se părea că nici genele nu erau aşa lungi. Culoarea de ruj nu se potrivea deloc cu rochia albăstruie. Dolores o cuprinse în braţe zâmbind duios în timp ce se uita pentru ultima oară la ea, cea din oglindă.
    Roselyn presimţea. Avea să fie o noapte lungă.
    Luminile oraşului ardeau în întuneric, ghidând paşii trecătorilor împovăraţi de gânduri şi înveliţi în ambalaje colorate, menite să le apere sufletele de sentimente profunde. Treceau aşa, anesteziaţi prin lume fără a-şi fi găsit destinaţia, veşnici călători printre secunde, la fel ca ea. Cu ce se deosebea de ei? De ce ar fi fost ea altfel? Alerga de-atâta timp după fericire minţindu-se că este reală. Uneori o atingea în vis. Alteori o evita. Deseori fugea.
    Şi, până la urmă se întreba, cine era acel Lovendal de toţi şi toate îşi umpleau gura cu numele lui. Se gândea la un moş scos de la naftalină în căutarea unei tinere fecioare şi putred de bogat.
    Nu ştia cât mersese, dar acum se afla în faţa unor porţi masive din fier ce deschideau o oază de opulenţă, dar de bun gust.
    – La naiba, eşti identică! Exact cum mi te-a arătat…
    Ţiganca îngăima cuvinte necunoscute pentru urechile ei. Fata rămase stană de piatră. Numele Jovanka făcea să-i îngheţe sângele de fiecare dată când îl auzea. Despre misterioasa ţigancă, ce bântuia noaptea pe străzile din Toledo, se spunea că este de fapt o vrăjitoare trimisă să fure suflete nevinovate şi să le chinuie pe cele păgâne. Dintr-odată, simţi cum picioarele nu o mai ascultă şi pământu-i fuge de sub picioare.
    – Nu te teme fată frumoasă, o auzi strigând în urma ei.
    – Stai departe de mine! Nu te cunosc, Roselyn striga cât de tare putea.
    – Deja ne cunoaştem, Roselyn Montero, ochii ţigăncii aveau o strălucire stranie. Diego te aşteaptă de mult timp.
    Roselyn fugea cât de tare putea, atât cât rochia-i permitea. Nu mai vedea nimic şi, brusc, se trezi la pământ. Vorbele lui abia reuşiră să-i domolească spaima, dar privirea ei o căuta pe ţiganca ce dispăruse fără urmă. După ce inima-i începu să bată normal, privi la bărbatul ce stătuse o bună bucată de timp cu mâna întinsă, oferindu-i ajutor.
    – Eşti bine? o întrebă pe un ton grav.
    Când mâna lui o prinse cu putere pe a ei, scântei au aprins noaptea, arzând cu flăcări mari, sinilii. Căci cu fiecare bătaie de inimă pot transforma lumea în scrum, cu fiecare gând pot aduce potopul, cu fiecare zâmbet pot dezlănţui furtuna. Lui Roselyn i-a fost teamă.
    – Se pare că nu poţi merge singură. Bărbatul cu păr smolit se aplecă şi o ridică în braţe.
    – Mă descurc singură, Diego! ţipa şi se smucea, fără sorţi de izbândă.
    Bărbatul nu-i răspunse şi o conduse într-o încăpere, aproape cât salonul conacului ei de mare. O aşeză cu grijă pe pat, admirându-i timiditatea şi mişcările stângace pe care străina le făcuse în preajma lui.
    – Vreau să plec, Diego. Nu se cuvine ca eu să fiu aici, cu tine, singuri, în această cameră, unde este şi un… înghiţi în sec când privi la pat. Roselyn se repezi spre uşă, dar bărbatul se aşeză în faţă. Cămaşa lui pierduse doi nasturi atunci când se chinuise să o care pe ea până acolo, lăsându-i la vedere abdomenul bine sculptat.
    – Nu cred că este o idee bună, o privi din cap până în picioare şi invers. Dacă ieşi în halul ăsta, te vor arde pe rug.
    Roselyn se privi şi observă cum rochia ei, croită cu atâta migală de Dolores, era pe alocuri ruptă şi plină de noroi, dar şi aşa nu avea de gând să rămână lângă acel străin.
    – Prefer să trec prin foc decât să rămân aici să mă ard. Dă-te la o parte, Diego!
    – Diego, Diego. Mă plictiseşte numele ăsta. Cine este acest Diego?
    – Tu! Roselyn făcu doi paşi în spate. Ţiganca mi-a spus…
    – Ţiganca e ţăcănită…
    Pe uşă intră o tânără blondă, ce lăsă pe pat o rochie de un roşu aprins. Bărbatul făcu cu ochiul, îndemnând-o pe Roselyn să se schimbe. Consimţi din privire şi făcu întocmai cum ordonase bărbatul. Totul i se părea o nebunie. Era la serată sau adormise şi totul era un vis? Se simţea ciudat, dar nu era speriată de faptul că tocmai se schimba în camera unuia despre care nu ştia absolut nimic. I se părea o povestea ca multe din acelea pe care le citea în surdina casei sale. Confirmă că nu era un vis de îndată ce bărbatul începu să vorbească.
    – Caut acel refugiu ascuns pe care-l inventăm cu adevărurile noastre. Ştiu că uneori, doar uneori, ajung să fiu chiar umbra laşităţii mele. Roselyn, auzindu-l, ar fi spus că este nebun, dar împărtăşeau aceeaşi nebunie, neînţeleasă de cei din jurul ei.
    Timpul trecea şi liniştea devenise apăsătoare pentru amândoi.
    – Eşti bine? o întrebă îngrijorat. Este ceva care nu ţi se potriveşte? Spune-mi şi…
    – Nu, nu, doar că… Rochia este de un roşu minunat, dar…
    Bărbatul realiză că, într-adevăr, rochia lăsa la vedere umerii. Se ridică de pe fotoliu şi îi înmână o mască neagră.
    – Asta o să te ajute cu siguranţă. Acel mic gest aduse cu el bătăi de inimă, necontrolate de ambele părţi. Bărbatul se retrase victorios, cu imaginea femeii ce încerca să-şi ascundă goliciunea. Mai ales imaginea acelei şuviţe brunete ce se încăpăţânase să-i atingă linia gâtului, atât de măiestos făurită, care-l fascinase.
    Roselyn rămase fără aer pentru o clipă şi i se părea că lumea întreagă se îneacă cu aburii unei pasiuni abia născute. Îşi puse masca. Trase aer în piept şi îşi făcu suficient curaj încât să dea ochii cu acel bărbat ce-i tulburase, subit, existenţa.
    – Mulţumesc, Diego!
    – Din nou Diego?! Ce zici să ne prezentăm?
    Ea încuviinţă cu reticenţă, privind un tablou din spatele lui.
    – Roselyn Montero, făcu o mică plecăciune.
    – Încântat, Manuel de Lovendal. Se aplecă şi-i oferi un sărut pe obraz.
    Din acel moment totul se întunecă.

    Roselyn se trezi privind un tablou misterios. Mai privi o clipă tabloul neterminat din camera sa, transformat în temniţă ce-i frângea zborul. Îl vedea pe acel Diego, cu care se vedea în fiecare seară la porţile de fier ale unui castel. Cel ce-i dizolvase sentimentele în necuvinte şi tăceri. Cel ce-i fărămiţase surâsul sub talpa lui grea şi o transformase în nimic. Un tablou la care a lucrat zi şi noapte, ca un pictor nebun cuprins de frenezie. Era opera lui de artă şi a vrut-o perfectă. Cu ochi de obsidian şi petale de trandafir prinse în păr. Cu buze de foc, cu rochia albastră din aripi de fluturi, cu mâinile firave… dar legate cu corzi. Visând cu ochii deschişi la acele sărutări fierbinţi, la acele nopţi nebune petrecute sub cearceafuri moi.
    – Sărmana Roselyn! Agustina plângea cu lacrimi de crocodil. Deja au trecut trei luni, Manuel. Cum să stea cu ochii deschişi, fără să se mişte?
    Manuel stătea pe fotoliu, impasibil, învârtind un baston din aur. Avea cămaşa desfăcută, părul răvăşit şi ochi-i erau obosiţi.
    – Mi-aş îngropa viaţa murind cu un oftat pe buzele ce-atâta le iubesc, oftă profund şi ieşi din cameră.
    În salon, Jovanka i se adresă cu pioşenie:
    – V-am zis că este aceeaşi.
    Manuel „baron” de Lovendal aprobă din cap şi un zâmbet ştrengar răsări pe chipul lui măsliniu.
    – Aceeaşi…

    Roselyn dorea să rămână cu acel bărbat din tablou, gânduri fugare ce împart aceeaşi nebunie şi trăiesc acelaşi delir.

    Felicitări pentru concurs 🙂

  13. https://www.facebook.com/catalina.dumbrava.96/posts/901109280002640?pnref=story
    Nume facebook Catalina Dumbrava
    Colaj numar 4. Sper sa fie cu noroc!

    Se fac doua saptamani de cand tot vine in parc. Se aseaza pe aceeasi banca, mereu acelasi loc, cu privirea tinta spre leagane. Parca asteapta sa vina cineva, sa-l ia de mana si sa il duca departe. Mereu ma intristez cand vad pisoiasi rataciti, asa ca mine.
    Mi-am propus sa merg la el, dar imi este teama, teama ca va fugi de mine. De mica am fost invatata sa fiu o persoana puternica, sa-mi depasesc temerile. Doar nu imi este frica de un pisoias.
    – Pe cine astepti? Tacere…….
    – Te-ai ratacit? Tacere……….
    – Ti-a mancat pisica limba ? Apoi am inlemnit, am ramas fara suflare. Doi ochisori verzi ma priveau tinta.
    – Ce doresti? M-a intrebat pisoiasul.
    – Pe tine! Stiam ca nu-l voi mai lasa nici macar o secunda singur, trist pe banca, asteptand.
    – Vrei sa ne jucam?
    – Eu sunt Mia!
    – Pe tine cum te cheama?
    – Leo !
    – Am ramas fara mamica!
    Vad cum o lacrima ii aluneca pe obrajorul bucalat. O, da ! Stiam prea bine. Cunosteam sentimentul, disperarea si frica ce se instala .
    – Si eu! I-am raspuns.
    – Dar ma ai pe mine acum!
    Se faceau cincii ani in vara asta de cand am pierdut-o . Un accident stupid, o neatentie. A lasat in urma ei un gol imens in sufletul meu. Nici acum nu am reusit sa il umplu. Ma uit la Leo, imi inspira atata liniste, vreau sa-l strang in brate si sa il alin, sa-i spun ca totul va fi bine. Chiar daca nu intotdeauna este.
    – Vom fi cei mai buni prieteni! Am zambit pentru prima oara dupa asa mult timp. Poate chiar va fi.
    – Daca tu zici!
    Peste zece ani.
    – Haide, misca-ti fundaul ala o data!
    Simt cum rosesc toata. Zambesc cu gura pana la urechi. E timpul sa intru in actiune. In seara asta simt ca o sa trec la fapte. Ma uit in oglinda, buclele imi stau ravasite, nu ca le-asi fi facut ceva. Natura m-a inzestrat cu un par roscovan si buclat, plus pistru ca nu se putea altfel. Asa, ..topul e cam scurt, nu-mi acopera mare lucru, dar n-am ce-i face. Ultima piesa de rezistenta, o fusta mini din denim plus sandalute. Sunt o frumusica! Sper sa nu fie prea frig pe plaja.
    – Mia!!! Haide!
    – O sa intarziem!
    – Gata cobor! Nerabdator baiat. Inima incepe sa-mi bata cu putere. In seara asta ii voi marturi lui Leo dragostea mea pentru el. Sper sa nu se zburleasca prea tare.
    E la capul scarilor, inima mai are un pic si imi sare din piept. Sper sa nu-mi observe nelinistea.
    Pa priveste, incet, de jos in sus, se opreste undeva la nivelul sanilor. Il vad cum isi linge buzele, apoi urca si ma priveste in ochi.
    – De ce faci asta?
    – Ce?
    Si ranjeste, parca ar sti ceva si eu nu. Te lingi pe buze. Parca ai fi un pisoias.
    – Si tu smantana !
    – Pe cine vrei sa seduci in seara asta, imbracata asa?
    – Pe tine, pisoias!
    Rad, il vad cum s-a blocat, clipeste mai des, ar mai zice ceva dar nu-i dau ocazia.
    – Plecam ?
    – A inceput petrecerea!
    Mergem de doauzeci de minute in tacere. In sfarsit am ajuns. Plaja e plina de adolescenti. E ultima petrecere de sfarsit de an.Dupa noaptea asta fiecare o va lua pe drumul lui. Inca nu m-am hotarat ce cale sa urmez, atat stiu, imi plac oamenii, imi place sa-i ajut, sa-i alin, sa le ofer un sprijin. Leo da la arhitectura, sper numai sa nu ma paraseasca, sa nu ma lase singura, nu as razbi fara el.
    Pe plaja troneaza cel mai mare foc de tabara vazut pana acum, s-au intrecut de data asta. Ma indepartez de ei, de toti, simt ca nu am aer, inima mi se strange la gandul de a ramane inca o data singura. Aud pasi in spatele meu.
    – Hei! Unde fugi?
    Ma prinde in brate si ma intoarce cu fata spre el.
    – Plangi!
    Se uita in ochii mei si imi sterge o lacrima de pe obraz. Incepe sa-mi traseze conturul fetei cu degetele. Se opreste la buze. Inima simt ca o sa-mi explodeze, respir din ce in ce mai repede.
    – Ai vorbit serios mai devreme?
    – Ai de gand sa ma seduci?
    – Da! Ii raspund. Si il sarut cu toata fiinta mea. Nu vreau sa-i mai dau drumul niciodata. Simt cum bratele lui ma cuprind, imi dezmiarda fiecare particica de piele. Ii simt buzele cum coboara pe gat, sarutari mici diafane. Coboara si coboara….. Sunt fericita, fericita cum nu am fost de multa vreme.
    – Ce ti-a luat atata?
    Izbucnim amandoi in ras, ne pravalim pe nisip si ne privim flamanzi, flamanzi unul dupa celalat.
    – Am crezut ca o sa te zburlesti si fugi, pisoiasule!

  14. Secretul lui Mihai

    Am 89 de ani… și sunt căsătorită de 70 de ani. Oamenii din oraș mă invidiază pentru căsnicia noastră reușită. Suntem un model pentru tineri… unele fete vin la mine înainte de a-și lega viața de iubitul lor. Toate vor să știe care e secretul unei căsnicii atât de îndelungate. Eu le spun că nu e nevoie decât de mult respect, de toleranță … și de foarte multă iubire. Le sfătuiesc să fie înțelegătoare, bune gospodine, să-și alinte soțul, să-i facă mereu surprize… și câte și mai câte. Le mai spun că nu e ușor, dar nici imposibil. Într-un cuvânt, le mint.
    Le mint frumos, pentru că asta așteaptă ele de la mine. Și eu am fost mințită la fel… pe când aveam 19 ani. Am crezut că sunt îndrăgostită și am început o viață alături de soțul meu. E bărbatul vieții mele, am petrecut 70 de ani împreună, dar nu e el bărbatul inimii mele.
    Mihai venise să lucreze la brutăria soțului meu. Cererea de pâine era destul de mare și noi nu mai făceam față. De dimineață până seara, lucram de zor, nici nu apucam să mă așez. Uneori abia dacă apucam să beau o gură de cafea. George era mereu plecat, uneori în căutare de furnizori mai convenabili, alteori în căutare de relaxare blondă, brunetă sau roșcată. Era unicul bărbat din viața mea și atunci când am aflat că mă înșela, am simțit că nimic din această existență nu mai are culoare. Devenisem imună la tot ce era frumos, mă golisem de orice sentiment. Nu-mi mai păsa de nimic. Renunțasem să mă mai lupt cu Dumnezeu; era, oricum, mai puternic decât mine și îmi dovedise asta. Trăiam într-un soi de inerție, eram practic un mecanism viu și asta nu din propria voință, ci pentru că nu aveam altă alternativă. Nu-i dăruisem copii, însă nu asta căuta el… de fapt nici acum, după 70 de ani de căsnicie, nu am aflat ce a vrut el de la această căsnicie.
    Să fi fost sfârșit de mai. O oboseală cumplită îmi slăbise trupul îmbătrânit înainte de vreme. Aveam vreo 30 de ani, dar oamenii de aici, din Zorhei, îmi dădeau mai bine de 40. Niște cearcăne implacabile se instalaseră sub ochii mei uscați de atâta plâns. Munceam, altceva nu știam ce să fac. George mă trata ca pe un angajat al brutăriei sale, o colegă de cameră, o bună sfătuitoare. Susținea că mă iubește, dar o spunea mecanic, ca pe o datorie. Despre cuceririle sale și aventurile nocturne, îmi spunea să nu îmi fac griji, pentru că eu aveam să rămân pentru totdeauna femeia vieții sale… și așa a și fost. Sunt și acum, soția lui George.
    Mihai venise să se angajeze la noi la brutărie, iar George l-a angajat pe loc. Era însurat, avea un copil și nu o duceau foarte bine cu banii. L-am primit cu indiferență. Niciodată nu privisem un alt bărbat în afară de George. Nu concepeam ca în viața mea să mai fie vreodată altcineva. Eram femeia unui singur bărbat, deși acesta se dovedise a fi o mare dezamăgire pentru mine. În acel sfârșit de mai, pe străduța îngustă unde aveam noi brutăria, înfloriseră salcâmii, iar femeile începură să scoată ghivecele cu mușcate în balcoane. George își cumpărase o Dacie albă și plimba cu ea, ba o studentă venită de cine știe unde, care nu știa orașul, ba o tânără soție care nu știa unde-i piața. Eu eram mereu acolo, la datorie, printre aluaturile atent frământate. Cât despre primăvară, pe mine nimic nu mă încânta…
    În primele zile, conversațiile mele cu Mihai s-au rezumat la simplele formule de salut, nu mă interesa să mă încarc cu problemele altora. Treptat, a început să-mi propună să încercăm noi rețete de cornuri. Avea el o rețetă de la bunica sa, veche, dar bună. După mai multe insistențe, am cedat și am pus la dispoziția lui toate ingredientele necesare. Mi-era frică, totuși, că nu avea să facă ceva pe placul lui George, iar eu urma să mă aleg cu cuvinte grele. Mihai nu m-a dezamăgit, nici pe George. Cornurile sale s-au vândut în mai puțin de jumătate de oră, iar George a fost entuziasmat la ideea că Mihai poate să aducă vânzări mai consistente și profitul nostru urma, astfel, să crească.
    Mai știa, acest bărbat, și biscuiți cu nucă, gogoși împletite, chec vanilat… și multe alte rețete pe care ni le-a pus la dispoziție, ajutându-ne să ne ridicăm în ochii clienților. Între timp, mă împrietenisem cu Claudia, soția sa și cu băiețelul acestora. Un năzdrăvan de 10 ani, pe care dulciurile tatălui său nu-l mai încântau.
    Claudia era o fire deschisă. Îmi vorbea mereu de soțul ei, de defectele acestuia, de mofturile sale, dar și de calitățile lui. Într-o seară, când George scosese din cuptor niste cornete pe care le-a umplut cu o cremă după o rețetă de-a lui, întreaga stradă a căpătat parcă o altă alură. Parfumul de salcâm, aroma cornurilor vanilate… glumele pe care Mihai le făcea cu o naturalețe de care mie mi-era dor, toate acestea m-au făcut să zâmbesc. Am reflectat și asupra lui George. Era bine să nu mă consum prea mult. Doar îmi spusese: eram femeia vieții sale.
    Zi de zi, Mihai prepara cele mai delicioase fursecuri, pâine de secară, pâine cu cartofi… și în fiecare zi reușea să mă facă să râd. În fiecare seară, când pleca, mai zăboveam la poartă, la câte o mica discuție. Despre pâine, despre copil, despre ciocolată, despre viață… orice subiect era temă de discuție. Dimineața începuse să vină mai devreme. Ne beam cafeaua împreună. Uneori stătea cu noi și George, dar de regulă pleca cu treburile sale și nu se întorcea decât seara târziu… sau chiar dimineața.
    Trecuseră vreo șapte luni de când Mihai lucra la noi la brutărie. Lucrurile începură să meargă foarte bine. Eu trecusem de la rochiile gri și anoste, la cele de un albastru intens. Începusem să îmi aranjez și părul… să arăt a femeie. Îmi plăcea cum arătam. Cearcănele se mai atenuaseră. Nu-mi stătea rău nici când zâmbeam. Se apropia iarna, sărbătorile… toată lumea era prinsă într-un soi de frenezie, de bucurie. Uneori, Claudia mă ruga să-i dau liber lui Mihai, mai aveau de pregătit treburi prin gospodărie. Acele zile treceau foarte greu… Începusem să-i simt lipsa.
    De Crăciun, Claudia ne-a chemat la ei acasă, la cină. George a acceptat. M-am îmbrăcat cu rochia mea preferată, lungă și strânsă în talie, cu decolteu și dantelă. Până și soțul meu fusese uimit de cum mă schimbasem. Când am ajuns la gazda noastră, cu o singură privire, Mihai a reușit să oprească lumea în loc. Am știut atunci că ceva iremediabil avea să mi se întâmple, chiar dacă negam, chiar dacă toate circumstanțele păreau potrivnice. Nu și-a dezlipit ochii de la mine, dar numai atunci când ceilalți erau preocupați spre alte lucruri: ciocolată cu rom și stafide, ruladă cu susan și alte astfel de bunătăți care, negreșit, captau atenția.
    Am plecat cu teama că a doua zi urma să fim numai noi doi… și așa a fost. Dimineața următoare, după ce am băut cafeaua toți, Mihai a început să pregătească aluatul de pâine.
    -Mai e nevoie de puțină făină, mi-a spus el, iar eu am desfăcut o pungă și am început să îi torn. Eram periculos de aproape unul de celălalt, așa că m-am retras rapid, fără nici un cuvânt. Era inacceptabil. Eu eram femeia unui singur bărbat, iar el era un bărbat căsătorit. Nu-și aveau sensul aceste apropieri. Întreaga zi s-a scurs cu o teribilă tensiune și cu vorbe puține. Seara, când am ieșit la obișnuita noastră discuție la poartă, mi-a îndreptat gulerul și mi-a spus:
    -Poate ar fi mai bine să mergi în casă, e foarte frig…
    -Da, e frig în seara aceasta, i-am răspuns și am fugit în casă, speriată că noi, doi oameni aflați în relații oficiale stabile, aveam să cedăm atracției care se instalase atât de intens.
    -Așteaptă, mi-a șoptit după ce am închis poarta. Mi-a luat mâna, printre gratiile de fier a porții și mi-a sărutat-o.
    O senzație ciudată, un tremur și o stranie tresăltare a inimii m-au făcut să închid ochii.
    -Nu se poate, am șoptit, cu ochii închiși.
    -Știu, mi-a spus cu vocea lui fermă… știu, a repetat și apoi, cu ochii închiși, i-am auzit pașii îndepărtându-se prin zăpadă.
    În noaptea aceea, luna îmi zâmbea atât de aproape de geam, încât aveam senzația că puteam să o ating. George a venit abia spre dimineață. Mirosea a parfum de femeie și avea încă, pe gât, urmele pasiunii cu care se delectase întreaga noapte. Nu am suferit deloc, în sufletul meu nu era decât privirea intensă a lui Mihai.
    Zilele următoare, am încercat să ne prefacem că nimic din ceea ce se întâmplase nu era real, însă de fiecare dată când ne apropiam, un puternic magnet al destinului, ne apropia și mai tare. Au trecut alte câteva luni, fiecare zi purtând cu sine tensiunea din ce în ce mai mare dintre noi. Aflasem de la Claudia, fără să vreau, că Mihai se purta, de la un timp, foarte ciudat, de parcă ar fi avut un secret.
    Eram eu… eu eram secretul lui Mihai și inima îmi tresălta de emoție, însă nu aveam de gând să fac nimic, pentru că nici eu, nici Mihai, nu eram liberi, ci aparțineam unei alte relații, îndelungate, stabile… eterne și implacabile.
    Nu era bine deloc și făceam eforturi uriașe să păstrăm aparențele. George m-a anunțat, într-o seară, că va trebui să mă descurc singură o săptămână. Venise, din nou, primăvara, iar George pleca întotdeauna câte zece zile, să reînoiască contractele cu furnizorii de prin alte părți. Știam că nu pleca niciodată singur, tot orășelul nostru știa, însă de data aceasta, nu m-am mai consumat deloc.
    Hotărâsem însă, ca, pe perioada în care George era plecat, să pun capăt discuțiilor cu Mihai la poartă, seara. Voiam să mă împotrivesc acestei atracții, să evit ochii lui… să evit…
    Seara, înainte să plece, i-am spus că nu mă simțeam în stare de discuții și m-am retras în casă. A simțit că mi-e frică, și lui îi era. A plecat fără să-mi spună nimic, iar eu m-am retras în vila imensă și rece a soțului meu, singură și cu inima plină de secrete. În baie, prin spuma cu aroma de mosc, începusem să-mi imaginez atingerile lui. Erau fine, erau aducătoare de fiori… însă erau interzise. Poate de aceea mi le doream atât de mult.
    Sunetul soneriei de la intrare m-a făcut să mă trezesc din visare. Am ieșit din cadă, am pus un halat pe mine și am strigat că ajung imediat, gândindu-mă că era George care poate că se întorsese și nu avea chei.
    Am deschis ușa și acela a fost unul din momentele care mă va urmări întreaga viață.
    Era Mihai, iar ochii lui îmi spuneau că atracția aceasta era prea copleșitoare și nu mai puteam lupta cu ea.
    Nu mi-a spus nimic, m-a prins cu o mână de mijloc, m-a apropiat de el și buzele lui le-au căutat cu pasiune pe ale mele. Ne-am iubit în noaptea aceea cu o pasiune cum nu trăisem niciodată alături de soțul meu. Se dezlănțuise o pasiune care fierbea în inimile noastre de un an de zile. Am trăit în noaptea aceea, cele mai sublime momente din existența aceasta… iar a doua zi, Mihai a plecat, lăsându-mi o scrisoare:
    „Plec, pentru că ai devenit femeia inimii mele, pentru că mi-ai luat sufletul și l-ai pus lângă al tău, pentru că mi te-ai imprimat iremediabil în fiecare celulă a corpului meu, pentru că niciodată, oricât de multe vieți voi mai avea, nu voi mai iubi niciodată atât de mult cum te iubesc pe tine. Tu, iubirea vieții mele, ești soția altui bărbat, iar eu sunt soțul altei femei… însă dacă rămân, nu voi putea să nu te am în fiecare zi, să fii a mea pentru totdeauna… iar asta ar distruge ceea ce am construit până acum. Plec pentru totdeauna, deși știu că numai moartea va fi aceea care mă va face să nu mă mai gândesc la tine. Mihai”
    Mihai a plecat, împreună cu familia lui… și nu l-am mai văzut niciodată. Nu l-am mai căutat și nici el nu a făcut-o. Acum cinci ani am aflat că a plecat acolo sus… și de atunci simt că nu mai e nevoie decât să plec și eu. N-am reușit să ne împlinim iubirea aici, pe pământ, însă, cu siguranță, acolo sus, ne vom regăsi și vom lăsa inimile noastre să fie împreună.
    Până atunci, la cei 89 de ani ai mei, cu 70 de ani de căsnicie alături de George, nu fac decât să le răspund celor care mă întreabă care e secretul unei căsnicii atât de îndelungate. Suntem un model pentru tineri… unele fete vin la mine înainte de a-și lega viața de iubitul lor. Toate vor să știe care e secretul unei căsnicii atât de îndelungate. Eu le spun că nu e nevoie decât de mult respect, de toleranță … și de foarte multă iubire. Le sfătuiesc să fie înțelegătoare, bune gospodine, să-și alinte soțul, să-i facă mereu surprize… și câte și mai câte. Le mai spun că nu e ușor, dar nici imposibil. Într-un cuvânt, le mint.

    M-am inspirit din colajul de imagini nr.2

    Linkuri necesare pentru incadrarea in conditiile concursului:
    Share https://www.facebook.com/rodica.puscasu/posts/1023805891014388

    Like paginii de FB Literatura pe tocuri cu numele Rodica Puscasu
    https://www.facebook.com/rodica.puscasu

    Abonare la newsletter cu numele Rodica Puscasu si email rdcpuscasu@gmail.com

  15. Am ales colajul cu numarul 3.

    “Zilele treceau cu greutate pentru Lydia. Nu exista o zi in care sa nu blesteme existenta bolii ei. Suferea de agorafobie inca de cand se stie. Frica de spatii mari, deschise. In doua cuvinte; intreaga lume.
    Uneori se considera blestemata de destin deoarece isi ucisese mama la nastere, dar stia ca nu este adevarat si ca totul este scris, iar toate se intampla cu un motiv.
    Citea tot ce apuca in biblioteca tatalui sau. Preferatele ei erau cartile de aventura in care autorii descriau muntii, padurile, raurile si locuri minunate pe care le vizitasera de-a lungul vietii. Ar fi dat orice sa poata calatorii fara teama.
    Tatal ei era Judecatorul Suprem si detinea puterea tuturor regatelor. Precum anotimpurile anului. Primavara, Vara, Toamna si Iarna.
    Erau reguli, mereu au fost si mereu vor fi. Una din aceste reguli era ca nicio fiinta din oricare regat, sa nu paseasca in altul. Ca pedeapsa, era moartea.
    Tatal ei se ocupa cu judecarea tradatorilor, hotilor sau ucigasilor.
    Lydia isi petrecea majoritatea zilelor in biblioteca uriasa. Nu era un loc primitor, ce-i drept. Carti vechi de zeci de ani, poate sute. Tinea in mana o carte badarana, peste cinci sute de pagini. Nu o intelegea, dar se straduia sa patrunda in poveste. Insa concentrarea ii fu intrerupta.
    Un baiat cant in temnita. Nu mai auzise pana atunci o voce atat de frumoasa, iar cantecul nu-l cunoastea. Versurile ieseau cu gratie printre buzele lui si suna ca un cantec de leagan, o vraja care o atragea intr-acolo. Stia ca nu are voie in temnita, iar tatal ei ar fi fost cu siguranta furios daca ar fi aflat. Se indrepta spre holul intunecat si rece, tindand in mana o lumanare, facand pasi mici, urmand vocea calda a prizonierului.
    Trecand de toate celulele, in cea din urma iesi la vedere un tanar incantator. Era un tradator, poate hot sau ucigas, din regatul Iernii. Nu mai intalnise niciodata unul. O alta fiinta dintr-un alt regat. Parul ii era alb-auriu, ochii de un albastru de gheata si tenul aproape alb. Nu se dadea in vant dupa romanele de dragoste, dar cu siguranta avea sa-i placa povestea lor.
    „Sa-nteleg ca tu esti fiica Judecatorului?” Vocea ii era patrunzatoare. Aburi iesira printre buzele lui atunci cand rostise intrebarea, iar Lydia fu curpinsa de un aer rece. Nu stia daca din cauza lui sau din cauza frigului din temnita. Flacara lumanarii dansa si crea un joc de lumini datorita racelii din vocea lui.
    Ea incuviinta. Nu era in stare sa scoata niciun sunet. Tradatorul, hotul sau ucigasul intinsese mana printre gratii cu o oarecare timiditate. Lydia o privii, iar curiozitatea o indemna sa i-o stranga cu aceeasi dorinta.
    Contactul cu palma lui rece si alba, o facu sa se cutremure, suspinand. Era rece ca gheata, dar ceva in privirea lui ardea. Si nu era din cauza focului lumanarii. Ci din cauza fetei Primaverii, care ii stransese mana curioasa, astfel incat acea atingere avea sa le uneasca destinele, sufletele, inimile, mintile. Tot ce avea sa urmeze apoi, era precum in romane, dar acest roman, nu era cum se asteptau altii. Era plin de sacrificii, tradari si dezamagiri, dar mai intai de toate, de cuceriri si descoperiri. Lydia stiuse ca fobia ei fusese doar o scuza pusa la cale de catre destin, iar tradarea, furtul sau crima comisa de prizonier era de asemenea o scuza pentru ca acestea au pus la cale intalnirea lor. Iar ei stiau, ca nimic nu-i mai putea oprii acum. Nici regulile regatelor, nici gheata sau caldura, nimic nu-i putea oprii din a se iubii cu adevarat.”

    share: https://www.facebook.com/georgianaflorentina23/posts/1728905877395780?pnref=story
    FB: https://www.facebook.com/georgianaflorentina23
    abonare cu: e.emma47@yahoo.com

    Multumim pentru concurs!

  16. https://www.facebook.com/profile.php?id=100010615038428 (contul de pe care am dat like paginii)
    abonată cu: madalinna1978@gmail.com (dacă nu, este același cont, doar că @yahoo.com – am obiceiul să uit ce mail folosesc -.-)
    Fragment din poveste:
    Sacrificiu

    Se spune din moși-strămoși că nimic nu poate împiedica răzbunarea unui suflet distrus să fie dusă la capăt. Niciodată nu am crezut în astfel de legende, până ce mi-a ajuns la urechi ce pe care v-o povestesc și eu acum. Așezați-vă comod căci povestea ce-o voi spune acum a fost transmisă din gură în gură milenii la rând, detaliile rămânând mereu aceleași.
    Când pe pământul nostru încă mai mișunau creaturi ce-ntrec imaginația celui mai bun scriitor din prezent, se împrăștiase prin popor vestea nașterii unei noi prințese-zână, cea pe care o prevestise o bătrână ghicitoare, înainte de moartea sa subită. Într-o cârciumă de la marginea unui oraș prăpădit, două cucoane înfofolite în blănuri scumpe fumau ierburi urât mirositoare cu pipele lor lungi, bârfind de zor. Una dintre ele le ceru să facă liniște, căci avea ceva proaspăt de zis:
    – Știți că baba aia cotoroanță care a prevestit nașterea prințesei i-a citit și viitorul? Bolborosise pe un ton jos și apăsat, parcă încercând să le sperie pe celelalte doamne ce își întinseră gâturile pudrate ca să audă mai bine.
    – Zi-ne odată femeie, nu ne mai ține în suspans! Sâsâi una dintre ele, iritată de liniștea apăsătoare.
    – Se vorbește că are un viitor foarte trist! Bătrâna avea o față sumbră când…
    – Sunteți mai rău ca niște gaițe în călduri, doamnelor, comentă un bărbat de la o masă vecină. Bietul copil de abia s-a născut și voi o descoaseți deja?
    Femeile tăcuseră revoltate. Obrajii li se înroșiseră de rușine și-și văzuseră mai departe de jocul lor ciudat, împrăștiind pietricele colorate pe masa plină de pahare goale. Ce vruse oare să spună acea femeie înainte să fie întreruptă? Păi, este chiar ceva ce vă va surprinde.
    După câte am și zis, mica prințesă se născu într-o noapte cu lună plină, când dragonii își cântau melodiile de împerechere, zburând neîncetat în căutarea partenerului cu care-și va trăi eternitatea dincolo de mările ce taie zarea. Mama prințesei, emoționată cu câteva minute înainte de naștere, era acum moale și pricăjită, de parcă o dată cu golirea pântecelui său, se scurse din ea toată forța vitală, lăsând-o fără vlagă. Regele se așeză lângă ea, pe marginea patului, privind-o cum își strânge fiica mult dorită la piept, ca pe cel mai prețios lucru din lume, atât de atentă să n-o lovească de nici un fel, din cauză că părea prea mică și gingașă, de parcă s-ar sparge la prima atingere. Fața îi era plină de sudoare și lacrimi, părul de-un roz-bombon strălucitor fiindu-i lipit obrajii pali. Bărbatul îi puse mâna pe fața, zâmbindu-i din toată inima lui. Un copil într-o familie de zâne era o binecuvântare unică; acești copii se nășteau atât de greu că zânele erau deja o rasă pe cale de dispariție. Fără ajutorul Naturii, ce iubea aceste ființe plăpânde, ar fi dispărut de mult de pe fața pământului, rămânând doar legende, cum sunt acum pentru noi.
    Mica prințesă începu să plângă, scâncetul ei subțire acoperind sunetele scoase de dragonii ce zburau în cercuri în jurul castelului suspendat. Mama își dădu la o parte bretele rochiei și lipi gurița mică a fetei de sfârcul roz al sânului ei.
    Continuarea aici: https://www.wattpad.com/215355431-sacrificiul

  17. Titlu:Jurământ
    Colajul nr. 2

    În această seară,avea loc balul mascat organizat de regele Hamilton. Prințesa se simțea ușoară ca o frunză, dar totuși atât de grea! Pendula la granița realității. Credea că totul este un vis, punându-și mâna pe inimă,din când în când, pentru a simți bătăile regulate, reale. Lumea se învârtea în jurul ei, cuvintele pe care tocmai le citise îi jucau o festă. Nu putea fi adevărat, nu voia sa creadă. Se duse la dulap, luă o rochie roșie, cu spatele gol și își aranjă părul într-o coafură elegantă. Își acoperi chipul cu o mască și se furișă afară din castel,către bal. Vântul îi luă în zbor gândurile, temerile, tot ce simțea, lăsând-o complet goală, pustiită.
    Odată ajunsă la bal, se amestecă prin mulțime, nimeni nerecunoscând-o. Un tânăr domn foarte chipeș, îmbrăcat într-un costum negru, se apropie de ea. Fața nu îi era acoperită de nicio mască, trăsăturile lui frumoase nefiind ascunse. Prințesa privi în ochii aceia ca ciocolata, ochi în care pâlpâia o strălucire.
    -Îmi acorzi acest dans? întreabă tânărul.
    -Desigur, răspunse aceasta, zâmbindu-i.
    Era un dans lent, ea simțind ca totul se petrece cu încetinitorul.
    -Cum te numești? întrebă băiatul.
    -De ce vrei sa știi?întrebă ea.
    -Pentru a atribui un nume imaginii tale atunci când mă voi gândi la tine.
    -Încerci să mă definești, să mă rezumi la un cuvânt…
    -Creez o legătură. Într-un fel simt ca te cunosc, deși nu cu adevărat…
    -N, spuse prințesa după o scurtă ezitare.
    -N? De la Nicole, Nathalie? Sau..
    -Nu. Uită-te în jur, îi ceru fata. Sunt o mulțime de fete în acest regat, pe această planetă. Sunt o mulțime de fete. Numele sunt alcătuite din litere, dar la fel de bine ar putea fi alcătuite din cifre. Ele sunt date pentru a ne diferenția. Eu sunt doar a n-a fată. Eu sunt N.
    -N, șopti el ca și cum ar vrea ca litera sa prindă viață.
    Melodia se termină. Ei se desprinseră din dans. El cumpăni un lucru în minte, apoi o apucă de mână și o conduse pe un coridor spre un spațiu mai rezervat. Cunoștea acest palat, doar lucra aici.
    -Aș dori să-ți văd chipul, spuse el.
    Ea își dădu jos masca, privirea lui urmărind trăsăturile feței ei ca și cum ar fi vrut să-și întipărească acea imagine pentru totdeauna în minte. El o trase mai aproape, ținând-o la pieptul său. Inimile lor băteau parcă mai tare, iar asta voia el să simtă :inima ei.
    -Spune-mi că te voi revedea mâine, la Gradina Trandafirilor.
    -Voi fi acolo, spuse Prințesa, fără a analiza ceea ce spusese.

    În ziua următoare se întâlniră acolo. Cerul era senin, așa cum era și rochia fetei. La un moment dat, el o intrebă:
    -Vezi păsările? Zborul lor e atât de frumos, parcă ar fi un dans.
    -Mi-aș dori sa fiu pasăre, se trezi ea șoptind.
    Tânărul o luă în brațe, simțindu-se puțin rușinat de acest fapt, dar privirea ei îi dădea curaj.
    -Întinde brațele, îi ceru el, apoi o învârti.
    Totul în jurul ei era un tablou de culori. Simțea aerul, simțea totul, zbura. Era o pasăre, o pasăre ajunsă în Țările Calde. “Este tot lumea aceasta, dar privită printr-o mască sau prin înlăturarea ei? Cum putea ceva atât de frumos să fie un secret? Cum putea să fie totul atât de aproape, dar totuși atât de departe? Inclusiv tânărul… Ne hrănim cu iluzii, dar atunci când se spulberă, când acel văl se ridică lăsând la vedere adevărul, realitatea? Atunci ce facem? Creăm alte iluzii… “gândi ea.
    Când se opri, el aproape căzu cu ea, echilibrandu-se în ultimul moment. Haina i se descheiase din cauza efortului, lăsând la vedere pielea lui dezgolită, amândoi îmbujorându-se. El o lasă ușor jos, după ce se asigură că s-a echilibrat și se întoarse cu spatele să-și încheie haina cu degete tremurânde de emoție. În acest timp ea se ridică și plecă.

    Dimineață, servitoarea sa a ajutat-o să-și îmbrace rochia cea albă pentru petrecere. Astăzi își anunța căsătoria cu prințul Charles, un prieten din copilărie. Tatăl ei a aranjat acest mariaj, dorindu-și ce-i mi bun pentru fiica sa. Dar a ea nu-l iubea pe Charles…nu-l iubea. Nu l-a mai văzut de câțiva ani, nu a mai auzit nimic de el, până în urmă cu câteva zile când tatăl i-a trimis o scrisoare cu datele despre el, viitorul sau soț și balul de astăzi, dat în cinstea lor. Își aminti supărarea de atunci. Era hotărâtă să-și prezinte dezacordul în fața oamenilor, în această seară, pentru el, băiatul al cărui nume nu-l știa, dar pentru care avea sentimente. Toată lumea din regat era invitată, deci avea să fie și el. Asta avea sa fie o problemă…
    Când sosi vremea să coboare la bal, Charles o aștepta la ușa camerei sale.
    -Bună seara! spuse acesta.
    -Bună seara! spuse ea.
    Charles era îmbrăcat cu un sacou albastru-închis, o cămașă albă și pantaloni negri. Chipul lui era frumos și serios, dându-i un aer de hotărâre, diferit de băiatul pe care și-l amintea.
    -Te-ai schimbat mult, spuse ea și acceptă brațul pe care acesta i-l întinse.
    -Și tu. Încă îmi amintesc codițele tale împletite și păpușile, dar și coada ta simplă când te ascundeai în bibliotecă citind cărți de dragoste.
    -Și tu citeai poezii de dragoste, contraatacă ea, roșind. Îmi aduc aminte când îmi citeai, cerându-mi părerea. Nu mi-ai spus niciodată autorul sau autorii.
    El se uită în ochii ei.
    -Eu, eu le-am scris… pentru tine… . Glasul său tremura puțin de emoție,iar fața lui se înroși.
    Ea se ridica pe vârfuri și îl sărută pe obraz. Coborâră restul drumului în liniște până în sala de bal.

    Privea de la fereastră cum se îndepărta. S-ar fi putut duce după el, dar ce i-ar fi spus? Regele anunțase că se va căsători cu Charles, asta era tot ce se putea spune acum. I-a trimis un bilet printr-un gardian cu locul unde să se întâlnească în această noapte:în spatele castelului. Voia să-i lase timp să se gândească. Nu putea uita acea privire tristă, plină de neîncredere, de dezamăgire în timp ce ea stătea alături de viitorul său soț zâmbind, zâmbind… . A încercat sa păstreze aparențele, deși inima ei se frânse. Voia să pună capăt balului, dar nu a făcut-o. Iar când Charles o sărută scurt pe buze, el plecă, nimeni neobservându-l, nimeni exceptând-o pe ea. Nu îl putea învinui pe prinț pentru sărut , mulțimea striga acest lucru. Când nu s-a mai văzut niciun punct din el, ea s-a dus în cameră și a lăsat timpul să treacă pe lângă ea.

    Afară ploua. Îl aștepta de cealaltă parte a porții. Nu credea că o să apară, dar a venit. Mai întâi a fost o pată mică, apoi mai mare, materializându-se pe măsură ce se apropia.
    -Îți mulțumesc pentru prezență, a șoptit ea.
    Se îmbrăcase într-o rochie neagră cu mănuși asemenea, o vestimentație de doliu, căci asta simțea : că moare. El își puse o mână peste a ei, aflată pe gratiile porții. Amândoi au plecat capul, și-au apropiat frunțile și au privit în jos.
    -De ce nu mi-ai spus că-l iubești?
    -Nu-l iubesc.
    -Atunci, de ce te căsătorești cu el? Pentru ca e prinț? Pentru bani? Întreabă el pe un ton glaciar.
    -Pentru sentimente.
    El încercă să protesteze, dar ea continuă repede:
    -Nu ale mele, ale lui.
    -Cu ce sunt mai importante sentimentele lui decât ale mele?întrebă cu voce tremurandă.
    -Ma iubește de o perioadă mai lungă de timp…
    -Asta nu înseamnă că iubirea lui are o intensitate mai mare!
    -Nu am spus asta, ci doar că mă așteaptă de o perioadă mai lungă de timp.
    -Chiar crezi că nu a avut nicio relație până acum?
    -Poate. Dar oricâte relații a avut, nu au rezistat. Poate eu am fost un factor. Însă, nu e vorba doar de acest lucru.
    Picături de ploaie îi udau fața. Încercă să-și mențină vocea cât mai plată, să-și reprime sughițurile de plâns.
    -Oamenii spun că a muri este ușor. Ei nu știu că noi murim de mai multe ori. Eu astăzi mor și e cel mai greu să îți trăiești moartea.
    -O să-ți refaci viața, spuse el pe un ton dur pentru a-și stăpâni tremurul din glas.
    -O să renasc. Și tu la fel.
    -De asta nu ai vrut să-mi spui numele tău? Deoarece oricum urma sa te căsătorești și ceea ce este intre noi lua sfârșit?
    -Nu ți-am spus pentru a mă uita mai ușor.
    -Cum m-ar fi putut influența numele tău?
    -De fiecare dată când l-ai fi auzit, ți-ai fi amintit de mine, s-ar fi redeschis rana. Acest ansamblu de cuvinte sunt eu, el m-ar reprezenta. Fără sa îl știi…s-ar fi vindecat mai ușor.
    El îi descoperise identitatea, numele ei nu mai era un secret pentru el. Cu toate acestea, ea și-ar fi dorit sa nu-l știe…
    -Eu…
    -Te iubesc, șopti ea. Nu pot afirma că te voi iubi mereu, nu există iubire veșnică. Însă, pot spune că nu te voi uita niciodată.
    -Indiferent de câte morți vei avea?întrebă el, simțindu-i-se în glas o urmă de amuzament.
    -Indiferent, promise ea.
    El îi apucă tandru bărbia și i-o înălță, astfel încât sa se privească în ochi.
    -Aș vrea să te sărut…dar nu e drept față de tine, de el, de mine…iar dacă aș face-o…nu știu dacă m-aș mai putea opri.
    Își trecu degetele peste buzele ei moi și catifelate. Ea se ridică pe vârfuri în încercarea de a-l săruta, dar el se întoarse, buzele ei întâlnind doar obrazul lui. Ea se uită în ochii săi, observând efortul pe care acesta îl depunea pentru a nu lăsa lacrimile să-i ude chipul, nu în fața ei. Se simțea puțin vinovată că ea nu le-a putut controla, că încă nu le putea controla.
    -Nici eu nu te voi uita niciodată,șopti el.
    Îi sărută mâna.
    -Emily.
    -Gregory.
    Își spuseră numele ca pe un jurământ, jurământul de a nu se uita niciodată. El se întoarse și plecă , neprivind înapoi de teamă că nu o să mai aibă puterea de a o părăsi. Știa că este privit de către ea, simțea privirea ei în spate și se luptă cât putu de mult să nu se întoarcă. Dar după ce a ieșit din raza ei vizuală, s-a așezat jos, luându-și fața în mâini și a început sa plângă.
    Cei doi au rămas acolo mult timp după despărțire, lăsând lacrimile și ploaia să-i spele, să-i elibereze de tot exceptând amintirile. La răsăritul soarelui, ei renăscuseră.

    Share: https://mobile.facebook.com/story.php?story_fbid=184449001912594&id=100010424861867&ref=bookmarks
    Facebook : Corina Costea
    Email abonat la newsletter: corinacostea.cc.23@gmail.com

  18. Am ales colajul cu numarul 3
    Titlu : Revolta

    Îmi simțeam inima bubuindu-mi în piept. M-am ascuns cu grijă după un copac. Mi-am rezemat o clipă capul de scoarța tare și înnegrită. Încercam să îmi înăbuș respirația gâfâită. Gărzile patrulau prin pădure. Dacă m-ar fi găsit, m-ar fi omorât pe loc, nu ar fi stat la discuții. Nu m-ar fi recunoscut. Sub mantia neagră purtam costumul greu de luptă. Gluga îmi acoperea chipul. Nu ar fi crezut o clipă că sub aceste haine se află conducătoarea lor. Am mai așteptat un moment până ce s-au depărtat. Păzesc castelul de “bestii”. Așa am numit creaturile monstruoase ce au ieșit din adâncuri și ne vânează. Nu au ochi, sunt orbi, dar te simt, îți simt bătăile inimii și mirosul sângelui ce îți curge prin corp. Pielea tare și groasă le este străbătută de țepi lungi. Culoarea lor neagră ca smoala le permite să se piardă în noaptea adâncă. Mă strecor ușor printre copaci ca o umbră. Vedeam suferința pădurii. Transformarea la care era supusă. Un miros greu plutea în aer. Ceața pusese stăpânire pe pădure. Copacii uscați și negri erau victime nevinovate la fel ca supușii mei, în timp ce pădurea privea neputincioasă masacrul ce avea loc, ca mine. O pată neagră se apropia în zbor. Aceasta s-a conturat într-o pasăre. S-a așezat pe umărul meu. De piciorul ei micuț și fragil era prins un bilețel. ” Vino”.
    Am băgat bilețelul în buzunar și am lăsat pasărea sa ma conducă. Ajunsă la casa din stâncă , am intrat înăuntru. Christopher, vrăjitorul, deja mă aștepta.
    -Ai întârziat, mi-a spus el pe un ton neutru.
    -Știu. Mă strecor din ce în ce mai greu afară din castel.
    -Oricum, bine că ești aici. Vreau să ți-i prezint pe oamenii-păsari. Ei ne vor ajuta în lupta cu bestiile.
    Mă uitam uimită la cele două păsări uriașe din încăpere. Erau atât de frumoase! În mijlocul lor se afla o femeie tânără îmbrăcată într-o rochie simplă, albă ce îi scotea în evidență părul de un roșu aprins. Ochii ei erau atât de întunecați încât puteai simți cum aluneci în gol.
    -Am parcurs în zbor distanța până la groapa bestiilor. După calculele mele se poate ajunge într-o oră pe jos. Am întocmit o hartă pentru a vedea mai bine traseul, a spus ea.
    Priveam harta frumos conturată, bogată în detalii. Era impresionant. Simțeam cum cineva mă urmărea. Una din cele două păsări, cea de un negru ca abanosul, mă fixa cu privirea. Ochii ei erau de un albastru atât de intens! Cealaltă era atentă la discuția dintre Christopher și femeia cu părul roșu.
    -De ce să tot amânăm? s-a auzit deodată puternic vocea ei. Nu rezolvăm nimic! Din contră, îi lăsăm să devină din ce în ce mai puternici, până ce vor fi de neoprit.
    -Și când propui să mergem atunci? vocea vrăjitorului era calmă.
    -Mâine. Vom lua în zbor o parte din cei mai buni luptători, iar ceilalți vor veni călare, i-a răspuns ea hotărâtă.
    Afară, noaptea își recăpăta poziția pe tron.
    -Trebuie să plec. În curând mi se va observa absența. Rămâne așa cum a spus femeia, am zis pe un ton neutru.
    -Charlotte. Mă numesc Charlotte.
    -Amatis. Încântată. Aș putea lua harta cu mine? Vreau sa i-o arăt personalului care va merge pe jos.
    -E o idee bună. Noi putem face alta.
    Am luat harta și am băgat-o în buzunar.
    -Cu permisiunea voastră.
    M-am întors și am plecat. Luna se afla acum deasupra mea, călăuzindu-mă. Totul părea pustiu și avea un aer sumbru. În spatele meu s-a auzit o creangă trăsnind ca și cum cineva ar fi călcat pe ea, rupând-o. Ochii mei se uitau alarmați în toate direcțiile. Mi-am scos sabia din teacă. Eram pregătită sa înfrunt orice. M-am gândit de multe ori că aș putea să mă sinucid, dar era prea ușor să mori. Moarte era un act de lașitate. Era mai greu să trăiești și să suporți chinurile și suferința în care ne aflăm. Nu se auzea nimic. Mă întreb dacă nu cumva mintea mea se înșelase. Mi-am băgat sabia la loc. Aveam senzația că cineva mă urmărea. Brusc o umbră neagră a ieșit după un copac. Aceasta a luat conturul unui om.
    -Nu te speria, a spus el când a văzut că îmi duc mâna la teacă. Nu vreau să îți fac niciun rău.
    Era un bărbat înalt, cu părul negru ajungându-i la umeri. În lumina palidă a lunii, ochii lui albaștri străluceau. Și-atunci l-am recunoscut.
    -Tu ești pasărea cea neagră din casa lui Christopher, am spus eu.
    Buzele lui au schițat un zâmbet discret.
    -Eu sunt Gabriel. Îmi cer scuze că trebuie să ne cunoaștem în circumstanțele acestea. Am văzut că mi-ai sesizat prezența și am spus că nu are sens să te chinui.
    -Ce cauți aici, urmărindu-mă?
    -Am primit misiunea să te păzesc, să mă asigur că ajungi în siguranță la castel.
    Am încuviințat din cap. O perioadă nu a mai spus niciunul nimic. Ne-am afundat în liniștea apăsătoare. Lăsam tăcerea să vorbească în locul nostru. Brusc m-am trezit dând glas lucrului ce mă frământa, ce nu îmi dădea pace.
    -Crezi că mai există vreo șansă pentru noi?
    A urmat o pauză, cumpănindu-mi vorbele.
    -Obișnuiam să merg cu mama prin aceasta pădure când eram mic. Poate că i-au luat frumusețea, dar frumusețea oricum e trecătoare, nu? Poate că ne-au luat familiile, dar știi ce nu ne pot lua? Amintirile… Iar ele ne dau putere.
    Liniște apoi a adăugat:
    -Știi care este arma noastră secretă? Speranța. Ne hrănim cu ea. Ce ne împiedică să sperăm? Avem nevoie să ne agățam de ceva.
    -Și dacă ne agățam de ceva nepotrivit?
    -Ne adaptăm, a venit răspunsul lui. Când am învățat prima oară sa zbor nu m-a ajutat nimeni. Trebuia să ne descurcăm singuri. Tata mi-a dat drumul de la mare înălțime. Simțeam cum picam. Mintea mea se zbătea disperată să găsească o soluție. Apoi mi-am amintit cum își mișca mama aripile, felul cum și-le arcuia și am încercat să o imit. Prima dată încet, apoi din ce în ce mai repede și observam cum viteza cu care picam scădea. Eram trei frați…doar eu am rezistat.
    -Cât de crud! Îmi pare atât de rău! Deși regretele mele nu te ajută cu nimic…
    -Contează,m-a întrerupt el. Orice contează. Fiecare gest are o semnificație. Doar ne amăgim cu gândul ca nu ar fi așa.
    În depărtare se vedea măreața clădire ce întruchipa castelul. Singurul lucru ce nu și-a pierdut frumusețea. Cândva strălucea în lumina puternică a soarelui, acum se mulțumește doar cu cea a lunii. Ne adaptăm.
    -Îți lipsește ceva? m-a întrebat el.
    -Soarele, a fost răspunsul meu. Îmi e dor de lumina și căldură lui și cred ca nu doar mie, ci întregii naturi.
    -Și mie, a spus el melancolic, apoi a pufnit. Nu-i asa e trist? Nu știm să apreciem un lucru până ce nu îl pierdem…
    Părea o întrebare retorică, așa că nu am răspuns. Ajunsesem la castel. Era timpul să ne despărțim.
    -Îți mulțumesc că m-ai însoțit, Gabriel.
    -A fost plăcerea mea, domniță. Cred că e timpul să mă retrag. Cu permisiunea ta.
    Și a plecat. Am mai rămas o vreme uitându-mă la umbra ce se pierdea printre copaci până când a dispărut. M-am furișat cu grijă înăuntru până în camera mea. Am înlocuit costumul de luptă cu o rochie albă și lungă ce îmi mângâia pielea, apoi m-am dus în bibliotecă. Camera era luminată de palida lumină a lunii ce pătrundea prin tavanul din sticlă. Știam că îl voi găsi acolo cufundat într-o lectură.
    -Generale, am spus pe un ton calm. Maine vom începe războiul împotriva bestiilor. Nu are sens să mai așteptăm.
    Am scos harta din buzunar și i-am înmânat-o. Apoi am continuat :
    -Acesta este traseul pe care trebuie să îl urmați. Cei mai buni soldați vor veni cu mine. Voi veți veni în urma noastră.
    Mi-a analizat un moment vorbele, apoi a spus pe un ton serios.
    -Așa cum porunciți, Măria Voastră. Dacă nu vă supărați mă duc să-mi informez oamenii.
    Am plecat și eu în cameră . Vorbele lui Gabriel îmi răsunau în minte. Oare era cu putință să îi învingem? Cuvintele lui încoltiseră în inima mea. Simțeam cum ceva se trezea în mine, ceva ce murise o data cu apariția bestiilor. Speranța. Dar nu murise, ci doar căzuse într-un somn adânc. Mintea mea producea fel de fel de scenarii, până când extenuarea m-a cuprins și am adormit.
    A doua zi ne-am întâlnit cu toții la stâncă. Erau în jur treizeci de păsări și patruzeci de oameni, urmând să vină călare alți cincizeci. Nu eram multi, dar eram puternici.
    -Ce ești dispusă să faci pentru a-ți salva poporul? m-a întrebat vrăjitorul încet, astfel încât să nu mai poată auzi nimeni discuția noastră.
    -Orice, a fost răspunsul meu hotărât.
    S-a uitat în ochii mei de smarald și cu un oftat mi-a înmânat o sticluță mică în care se afla un lichid strălucitor. Îmi aduc aminte de momentul în care i-am cerut să găsească orice ar putea învinge bestiile, de disperarea din glasul meu.
    -Pentru atunci când nu va mai fi nicio speranță, mi-a spus el, apoi a plecat fără să îmi ofere o informație în plus.
    El nu mergea cu noi, era prea bătrân pentru a se mai putea lupta. Aveam mai multă nevoie de el în viață. Sticluța se simțea caldă în mâinile mele reci. Am băgat-o cu grijă în buzunar. Charlotte făcea ultimele pregătiri. Am scurtat mulțimea cu privirea până am găsit ce căutăm – pasărea neagră , Gabriel. M-am apropiat de el. Ochii lui se uitau fixi în ochii mei. Mi-am pus o mână pe penajul lui moale și mi-am plimbat-o de-alungul, apoi mi-am rezemat capul meu de capul lui și am simțit cum am închis amândoi ochii.
    -Mulțumesc, i-am spus eu încet. Mulțumesc ca ai îndepărtat perdelele care nu lăsau lumina să intre.
    Din gatul lui a ieșit un zgomot . Știam că înțelesese ce am vrut să spun. Știam că simțise tristețea din glasul meu seara trecută. M-am ridicat ușor pe vârfuri, iar buzele mele moi au atins frumoasele-i pene.
    -Amatis, ce-ar fi să te duci tu cu Gabriel? Vad ca v-ați atașat unul de celălalt, a spus Charlotte zâmbind și făcându-i cu ochiul păsării negre.
    Obrajii mei se înroșiseră. Nu a mai așteptat un răspuns, ci a plecat râzând mai departe. M-am urcat ușor pe spatele lui și mi-am adâncit mâinile în penele moi până ce am dar peste pielea lui tare. L-am simțit tresărind la atingerea mea.
    Toți oamenii au început sa se urce, iar apoi și-au luat zborul. Nu știu cât să spun că am stat acolo în aer. Pierdusem noțiunea timpului. M-am trezit deodată aterizând. Ajunsesem la adăpostul bestiilor. Am așteptat până ce ne-am adunat toți. Câțiva voiau să coboare acolo jos în văgauna lor.
    -Stați, a spus vocea mea brusc.
    S-au oprit, toți ochii fiind ațintiți asupra mea. Am continuat :
    -Nu vă duceți acolo jos. Am fi în dezavantaj, aflându-ne pe teritoriul lor. Șansele noastre ar fi mult mai mari, dacă ar ieși ei afară. Nu vă garantez că vom învinge. Nu pot face asta. Dar am încercat. Nu ne-am dat bătuți. Nu am renunțat așa ușor.
    -Și cum ar trebui să facem asta? s-a auzit o voce iritată din mulțime.
    -Sânge, am spus eu în timp ce îmi scoteam sabia din teacă.
    Am apropiat-o de podul palmei, am închis ochii și am tăiat . Sângele a izbucnit instantaneu prelingându-se cald de pe mâna mea jos. Toți mi-au urmat exemplul, apoi am așteptat. Haide! Trebuia să funcționeze. Apoi răgetele bestiilor înfometate au străpuns încăperea. Ieșeau din groapă asemenea unui roi de albine. Și apoi a început măcelul. Tăiam în stânga și-n dreapta, nu conta unde. Sângele curgea din toate părțile. Erau prea mulți. Săbiile spintecau orice se afla în fața lor. Ghearele lor ascuțite jupuiau carnea de pe noi. Urletele lor, urletele noastre, nu le mai puteai distinge. Împreună alcătuiau un vacarm. Eram în minoritate. O bestie îmi smulsese sabia din mână și m-a trântit la pământ. Capul îmi zvâcnea de durere. Se apropia încet de mine, savurându-si prada. Mi-am întors capul într-o parte, nedorindu-mi să văd ce urma și am observat cât de puțini mai erau în picioare. Încercasem. Era singurul gând care mă consola.În timp ce așteptam ca bestia ce părea să se miște cu încetinitorul să mă mănânce, mi-am amintit de vorbele lui Christopher. “Pentru atunci când nu va mai fi nicio speranță.” Am scos sticluța din buzunar și am turnat conținutul pe gât . O căldură arzătoare mi-a cuprins întreg corpul. Apoi am simțit cum săbii erau înfipte în mine. Era o durere crucială. Simțeam cum nu mai puteam respira. Nu mai puteam auzi nimic. Am încercat să deschid ochii să văd ce se întâmpla. Luminam. Ba nu, raze de lumină ieșeau din mine. Raze ce ardeau monștrii. Ii vedeam chircindu-se de durere. Ceața începea să se ridice .În jur era din ce în ce mai multă cenușă. Îmi simțeam corpul vlăguit de durere. Apoi am văzut o lumina portocalie în zare. Buzele mele au schițat un surâs . Lacrimi fierbinți mi s-au rostogolit pe obraji. Se terminase.

    Share : https://mobile.facebook.com/story.php?story_fbid=1561951827462880&id=100009442347325&ref=bookmarks
    Facebook : Anda Costea
    E-mail abonat la newsletter : andacostea23@gmail.com

  19. Am ales colajul nr. 4, iar titlul este “Ruleta rusească”.
    Facebook: https://www.facebook.com/irina.gheorghe95
    Share: https://www.facebook.com/irina.gheorghe95/posts/998069143598661?pnref=story
    M-am înscris la newsletter cu e-mail-ul: irinagheorghe16@yahoo.com

    “Las Vegas, Nevada, colocvial numit doar “Vegas”.
    Simplu, cunoscut de toţi americanii şi nu numai, renumit pe tot globul. Las Vegas, trei silabe care închistează o întreagă categorie socială, trei silabe care atunci când sunt pronunţate împreună sunt imediat conectate precum sinonimele cuvintelor casino, poker, bani. O istorie controversată pe care puţini o cunosc, având în prim-plan jocurile de noroc, ce s-au schimbat cu trecerea timpului.
    Una dintre cele mai cunoscute metropole americane era chiar oraşul meu natal. Locul unde am copilărit, am crescut şi am pierdut persoane dragi. Un loc care de-a lungul timpului mi-a oferit multe oportunităţi, dar şi multe greutăţi de dus în spate. Am avut mulţi prieteni, unii dintre ei transformându-se în duşmani cu trecerea timpului, oameni apropiaţi care au ştiut să îmi fie alături mereu, indiferent de circumstanţe. Mi-am terminat studiile, inclusiv pe cele superioare cu rezultate bune şi am reuşit să mă angajez. Însă nu am continuat cu baletul. De când am pierdut-o pe mama, iar tata a intrat în închisoare am renunţat.
    După ce am stat câteva luni în casa acelei familii primitoare, am fost luată în grijă de o mătuşă, sora mamei, care suferea şi ea enorm după pierdere. Mi-am găsit totuşi locul ca dansatoare într-un casino aparţinând de unul dintre cele mai mari şi luxoase hoteluri: The Bellagio. Dansam în continuare, dar sub o altă formă artistică, şi pentru că nu implica nimic vulgar, mă făcea să urc pe scenă de fiecare dată cu zâmbetul pe buze. La fel cum am făcut-o şi în această seară de sâmbătă. Localul era plin de bărbaţi îmbrăcaţi cu bun gust, dar şi femei în rochii scumpe, fiecare încercându-şi norocul la jocurile tipice casino-ului. Fiecare eram din clase sociale diferite. Nu mă puteam mândri că aveam cel mai ridicat statut social, dar nici unul prea scăzut. Mă menţineam la un nivel constant, şi îmi era bine din multe puncte de vedere.
    Prin mulţimea de persoane, am putut remarca un bărbat de aproximativ 28 de ani, de o perfecţiune atipică. Îmbrăcat într-un costum simplu de culoare neagră, la fel ca toţi ceilalţi, cu părul castaniu luminat în culori puternice de proiectoare şi trăsăturile fără cusur, îl puteam asemui cu un Adonis al zilelor noastre. Îmi părea cunoscut, într-o anumită măsură, dar nu ştiam cu cine să-l asemuiesc. Poate că doar îl văzusem de multe ori, iar înfăţişarea lui mi-a rămas întipărită pe retină.
    Era cu mult trecut de miezul nopţii când am părăsit incinta hotelului, pornind gânditoare spre casă. Locuiam la nici douăzeci de minute de somptuosul hotel, iar asta nu mă împiedica să merg pe jos. Vrând să scurtez drumul ca să ajung ceva mai repede, am cotit pe câteva străduţe lăturalnice, aproape pustii. Era un cartier cu o iluminare stradală slabă, umbrele abia distingându-se pe asfaltul rece. După câteva momente am auzit paşi apăsaţi în spatele meu, şi m-am grăbit încercând să nu dau prea mult de bănuit. Tocurile mele făceau un zgomot asurzitor în toată acea linişte, clădirile aproape pustii făcând să se audă ca un ecou. Persoana din spatele meu se apropie tot mai mult, până când mă ajunse de la urmă şi mă imobiliză de un perete rece de cărămidă. Era neîngrijit, mirosea puternic a tutun şi alcool şi stătea la mai puţin de zece centimetri de chipul meu. Am strâmbat din nas, încercând să scap din strânsoare, însă bărbatul mă izbi cu mult mai multă putere de zid, provocându-mi o durere urâtă de cap.
    – Dansatoare într-un club de noapte, cred. Arăţi tare bine, păpuşo. Ce zici să.. ne distrăm puţin? îmi aruncă în faţă întrebarea cu subînţeles, desfăcându-mi cordonul jachetei de stofă roşie în acelaşi timp.
    Era imposibil, asta nu mi se putea întâmpla tocmai mie! Am ţipat după ajutor, însă bărbatul mă lovi peste faţă, reducându-mă la tăcere. Oricum, slabe şanse să mă fi auzit cineva. Am încercat să îl împing, dar era mult prea greu. Un lucru era cert, nu acceptam să fiu violată în mijlocul nopţii de un beţiv ordinar, aşa că am ripostat cum am putut. Probabil trecuseră câteva zeci de secunde, când o siluetă întunecată apăru în raza mea vizuală – un alt bărbat. Îl luă pe boşorog de pe mine, şoptindu-i apoi ceva ce nu am reuşit să aud, iar acesta fugi mâncând pământul. Fiind brusc cuprinsă de frig, mi-am încheiat jacheta la loc, îndesându-mi mâinile în buzunare.
    – Sunteţi bine, domnişoară? întrebă apropiindu-se încet de mine.
    Studiindu-l în lumina difuză produsă de un felinar, l-am putut recunoaşte pe bărbatul de la casino, cel asupra căruia privirea mea se oprise de câteva ori. Mi-am recăpătat vocea, apoi l-am asigurat că sunt ok şi i-am mulţumit pentru intervenţia salvatoare.
    – Eu sunt Christian. Christian Reed mai precis. Mă bucur că am ajuns aici la timp. Cine ştie de ce era în stare acel..! Uh, ar fi trebuit să îl omor!
    Christian Reed? De unde îmi era cunoscut acest nume? Şi de unde această grijă?
    – Eu sunt Anne. Anne Campbell.
    Cu un gest tipic masculin, Christian se apropie, îmi luă mâna într-a lui şi o duse la buze, sărutând-o politicos. Privindu-mă atent, părea că mă studiază, apoi, ca prin minune ochii i se luminară, scânteind ca o torţă în întuneric, şi deschizând buzele, şopti:
    – Annie? Chiar tu eşti?
    Ok, de unde ştia cum mă cheamă?! De unde îmi ştia alintul? Căutând prin străfundurile conştiinţei mele timp de câteva secunde, mi-am dat în sfârşit seama cine era, şi râzând de stângăcia mea, am mai făcut doi paşi şi i-am cuprins gâtul cu braţele.
    – Ce mică e lumea! Ai avut noroc, sincer îţi spun. De ce nu ai luat un taxi până acasă? Ce se întâmpla dacă nu te urmăream?
    – Hei! Nu contează, bine? Nimic din toate astea! De ce nu îmi pui o altă întrebare?
    – Ok, cum vrei tu. De ce nu ai mai dat niciun semn în tot acest timp? Au trecut mulţi ani de când nu te-am mai văzut, începeam să mă întreb cum o mai duci, dacă eşti bine.
    – Îţi pot adresa aceeaşi întrebare, domnule Reed! exclam în spirit de glumă. Eu voi începe prin a-ţi spune că mi-a fost foarte dor de tine. Puştiule, şoptesc râzând, amintindu-mi brusc cum se bosumfla atunci când îi spuneam în acest fel.
    – Şi mie mi-a fost dor de tine, micuţo. Ce zici să mergem să bem ceva? Poate mai povestim. Te rog, nu mă refuza. Propun un bar drăguţ, intim.
    – La această oră vrei tu bar drăguţ şi intim, Christian? Te rog, sunt obosită după seara asta de muncă, iar întâmplarea de acum câteva minute nu mi-a picat prea bine. Eu propun să mergem la mine acasă. Pot garanta că o să fie mult mai intim.
    – De acord. Oricum, nu aş putea să te refuz. Haide, maşina mea e parcată pe următoarea străduţă. Am vrut să evit aglomeraţia.
    Îmi înconjură talia cu braţul lui puternic şi mă conduse spre SUV-ul negru. Mi-a deschis portiera aşteptând până am urcat, apoi o închise, ocoli luxoasa maşină şi urcă la volan. După ce îmi aruncă un zâmbet drăgăstos porni motorul, ce începu să toarcă şi îmi ceru adresa. Totul se întâmplase atât de repede. Urmărirea, întânirea noastră total neaşteptată, şocul revederii, iar acum – asta. În câteva minute am ajuns la complexul rezidenţial în care locuiam, Christian urmând îndeaproape acelaşi „ritual cavaleresc”. Am urcat cu liftul până la etajul cinci şi am început să îmi caut cheile în poşetă, apoi am descuiat şi am intrat, aprizând luminile din hol şi living.
    – Simte-te ca la tine acasă. Barul e acolo, îi spun arătând spre spaţiul amenajat din living. Trebuie să merg puţin până la baie, să îmi retuşez machiajul. Tu.. serveşte-te.
    A aprobat cu o mişcare scrută a capului, iar eu m-am strecurat în baie, lipindu-mă de uşă imediat după ce am închis-o în urma mea. Trecuseră şaisprezece ani de când ne separasem, iar acum destinul voia să fim din nou „împreună”. M-am postat în faţa oglinzii mari, analizându-mi pentru câteva clipe imaginea. La naiba, machiajul meu nu avea nevoie de niciun retuş! Luând o gură mare de aer, am revenit în spaţiosul living, unde l-am observat pe Christian sprijinit de bar; privind în jurul lui. Se dezbrăcase de sacou şi îşi dădu jos papionul ca o fundiţă de pisică, desfăcându-şi inclusiv primii doi nasturi de la cămaşă. Arăta irezistibil, şi nu îmi venea crede ochilor că băieţelul pe care l-am cunoscut când aveam abia opt ani, se „transformase” într-un asemenea bărbat.
    – Frumoasă privelişte, nu? mă întrebă dându-mi o şuviţă de păr după ureche.
    Cum ajunsese la mine atât de repede?!
    – Eşti…
    – Incredibil? Mi s-a mai spus. Whisky? mă întrebă din nou, întinzându-mi un pahar.
    – Mulţumesc. Cu ce te ocupi tu acum, domnule Reed? îl întreb, aşezându-mă pe canapea. Până nu m-ai văzut, nu ţi-ai dat seama că sunt eu. Nu ştiai pe cine urmăreşti.
    – Sunt căpitan în Departamentul Poliţiei din Las Vegas. După tot ce s-a întâmplat, am preferat să-i urmez meseria tatălui meu.
    – Ce s-a întâmplat? Şi ce mai fac părinţii tăi?
    Zâmbetul acela luminos îi păli de pe buze, fiind înlocuit de o expresie tristă. Părea deodată dărâmat.
    – Hei. Christian, ce este? V-am rănit atât de mult, nedând niciun semn de viaţă în toţi aceşti ani?
    – Nu, nu e asta. Tatăl meu e mort de cel puţin şapte ani. A fost ucis într-o altercaţie care a implicat focuri de armă. Mama locuişte cu mine. Dacă vrei să o vezi într-o zi.. Cred că s-ar bucura foarte mult. Oricum, schimbăm subiectul. Nu vreau să te împovărez cu problemele mele. Povesteşte-mi despre tine.
    – Îmi pare atât de rău.. Nu am ştiut. Nu trebuie să schimbăm subiectul; spune-mi tot ce ai pe suflet. Te rog. Ştii că am făcut un pact când eram mici? Fără secrete. Vino aici.
    Se făcu confortabil lângă mine, şi începu să îmi povestească, chicotind uneori din pricina promisiunilor noastre copilăreşti. Ne-am reamintit toate momentele frumoase petrecute împreună când eram doar nişte copii, dimineţile când ne luam micul-dejun împreună, la fel ca în prima zi, după – amiezile când părinţii lui ne duceau în parc şi ne lăsau să ne jucăm în voie, serile când ne uitam la desene animate până când adormeam şi multe altele.
    – Christian, e târziu şi cred că am băut prea mult, spun ameţită fiind de aburii alcoolului.
    – Atunci, poate ar fi momentul să plec. Desigur, acum că ne-am întânit o să păstrăm în continuare legătura. Ca în vremurile bune.
    – Unde crezi că pleci pe vremea asta? îl întreb arătând spre fereastră. Plouă torenţial şi nu te las să părăseşti casa asta. Atâta timp cât eşti pe proprietatea mea, asculţi de mine.
    – Ok, scumpo. Se pare că va trebui să mă supun regulilor casei. Voi rămâne, însă e prima şi ultima dată când fac asta.
    – Promisiuni, promisiuni, am mormăit incoerent în barbă.
    Luându-mă prin surprindere, mă ridică în braţe şi mă duse în dormitorul meu, unde mă aşeză pe marginea patului.
    – Annie, nu adormi acum. Trebuie să te demachiezi şi să te schimbi. Vrei să te ajut? mă întrebă lăsându-se pe vine, în faţa mea.
    Nu am avut puterea decât să înclin din cap în semn că da, iar el se strecură în baie, de unde îmi aduse şerveţelele, apoi îşi trase un scaun, fiind conştient că nu mai eram în stare de aproape nimic. Cred că exgerasem puţin. Îmi ridică bărbia cu două degete, apoi îmi curăţă chipul de machiaj, cu grijă.
    – Ok, eşti aproape gata de culcare. Acum.. unde îţi sunt pijamalele?
    – În dressing, raftul de sus pe dreapta, îi indic, arătând cu degetul.
    Se ridică din nou, şi după câteva secunde se întoarse cu cămaşa mea de noapte cea mai scurtă. Hmm, oare cum a găsit-o tocmai pe aceea? Mă descălţă de pantofii cu toc, apoi îmi coborî fermoarul rochiei şi mă dezbrăcă de ea, lăsându-mă doar în lenjeria mea intimă de culoare roşie. Înainte să apuce să reacţioneze în orice fel, mi-am strecurat mâinile la spate, desfăcându-mi închizătoarea sutienului, şi lăsându-l să cadă lângă mine. Mi-am ridicat privirea, fără să mă acopăr în vreun fel, şi am putut observa că împietrise pur şi simplu lângă mine.
    – Eşti bine, Christian? îl întreb, fără să îmi dau seama că probabil eu eram motivul pentru care el nu mai putea fi capabil de nicio reacţie.
    – Da, sigur că da, îmi spuse, scuturând uşor din cap. Pune asta pe tine, domnişoară.
    I-am luat cămaşa de noapte din mână şi am îmbrăcat-o, apoi m-am făcut confortabilă între perne, iar Christian m-a învelit, sărutându-mă pe frunte de “noapte bună”.
    – Unde este camera de oaspeţi, micuţo? mă întrebă în şoaptă.
    – Chiar lângă bucătărie. Dar.. nu am aranjat-o deloc.
    – Nu este nicio problemă, stai liniştită. Mă descurc eu. Noapte bună.
    – Noapte bună, Christian. Şi mulţumesc pentru tot.
    Îmi aruncă un zâmbet dulce, apoi plecă, închizând silenţios uşa în urma lui. Am alunecat în scurt timp într-un somn adânc, din care doar bubuitura unui tunet mă trezi, urmat de un fulger ce brăzdă cerul, iluminând întreaga încăpere pentru că draperiile nu erau trase. M-am ridicat în capul oaselor, observând că ameţeala încă persista, şi că eram singură în cameră. Christian bănuiam că nu plecase, fiind abia 4 dimineaţa. Luându-mi perna, m-am furişat din pat şi pe hol până în camera de oaspeţi, unde musafirul meu dormea dus. Am aprins lampa de pe noptieră, studiindu-l. Părul îi era ciufulit, buzele uşor întredeschise, cerând parcă un sărut, iar expresia liniştită.
    – Christian, am şoptit. Trezeşte-te, Christian.
    Dând semne că vrea să se trezească, se întoarse pe o parte şi deschise încet ochii, fixându-mă cu privirea aproape speriat.
    – Annie? Ce e, s-a întâmplat ceva? Ce cauţi aici? mă întrebă îngrijorat, ridicându-se în capul oaselor.
    – Mi-e frică să stau singură pe o vreme ca asta. Pot rămâne aici?
    – E casa ta, ai uitat? Sigur că poţi să stai lângă mine, mă asigură chicotind.
    Ridică pătura şi mă trase lângă el, lipindu-ne corpurile. Ce naiba..? Era aproape gol, fiind “îmbrăcat” doar cu boxerii.
    – Doar nu îmi puteam şifona hainele, şopti când observă surprinderea de pe chipul meu. Îmi e greu să cred că nu ai fost niciodată până acum în această ipostază cu un bărbat.
    – Ei bine, află că nu! Mi-a fost greu să cred aproape fiecare bărbat care a vrut să fim împreună. Sunt o ciudată şi jumătate, ştiu. Am impresia vagă că majoritatea lor vor doar să aducă cât mai multe femei în patul lor. Să fie ca nişte trofee pentru ei, pe care le-au obţinut cu “multă trudă şi sudoare”, ripostez, întinzându-mă după întrerupătorul lămpii.
    – Annie, te pot asigura că nu toţi suntem făcuţi după acelaşi tipar. Uite, eu sunt un exemplu viu. Nu aş face niciodată asta unei femei, cu atât mai mult cu cât aş iubi-o, înţelegi?
    – Baţi cumva un apropo? Aşa pare.
    – Deloc. Dau doar un mic exemplu. Hai să dormim, şopteşte schimbând brusc subiectul.
    Mă întoarse dintr-o singură mişcare cu spatele la el, dovedindu-mi pentru a nu-ştiu-câta-oară cât este de puternic şi brusc, i-am simţit umflătura din boxeri pe şoldul meu. Dându-mi ochii peste cap în încercarea de a ignora situaţia aceea jenantă, am închis ochii şi am adormit la loc în braţele lui.
    Mai târziu în acea noapte am simţit mişcare lângă mine şi am deschis încet câte un ochi. Era la fel de întuneric ca mai devreme în camera de oaspeţi, iar Christian era deasupra mea, sprijinit pe coate.
    – Ce.. ce faci? îl întreb, ochii începând să mi se mărească din pricina surprinderii.
    El nu răspunse, dar în schimb zâmbi maliţios, începând să tragă de cămaşa mea subţire din bumbac, şi am scos un suspin scurt când reuşi să mă dezbrace şi începu să îmi răsfeţe sânii, unul câte unul. Urcă spre buzele mele, sărutându-le tandru, transmiţându-mi o mulţime de fiori pe şira spinării, apoi începu să coboare încet. Pe gât, înapoi pe sâni şi abdomen, până când se lovi de lenjeria mea intimă. Am încercat să mă împotrivesc acţiunilor lui, dar nu aveam nicio şansă. Era prea puternic pentru mine. Reuşi să scape repede de ei, şi îi aruncă undeva pe podea, astfel că am rămas complet goală şi lipsită de apărare sub el.
    – Christian.. eşti sigur că e bine ce facem? Adică…, încerc să spun, în timp ce el scăpă de boxerii lui, şi îmi plasă încă un sărut pe buze.
    – Ai încredere în mine, Annie? mă întrebă privindu-mă de sus.
    – Normal că am încredere în tine, ce te-a apucat?! Dă-te de pe mine, te rog. Facem o mare greşeală, pe care o vom regreta mai devreme sau mai târziu.
    – Nu o vei regreta, draga mea.
    Îmi desfăcu picioarele şi le înfăşură în jurul taliei lui suple, apoi intră în mine fără niciun avertisment, făcându-mă să-i strig numele. În scurt timp, gura îmi fu din nou acoperită de a lui, absorbindu-mi gemetele de plăcere. Era prima dată când făceam dragoste cu cineva.
    M-am trezit speriată, tremurând din toate încheieturile, singură în cameră. Ce vis fusese ăsta? Fusese un vis?! Nu, era doar rodul imaginaţiei mele, şi posturii noastre din noaptea precedentă. Aşternuturile erau încurcate în jurul meu, dar hainele îmi erau intacte. Nu se întâmplase nimic. Fusese doar un vis.
    Uşa camerei se deschise, din spatele ei apărând Christian. Aş fi zis că plecase. Îl priveam temătoare cum se mişca prin încăpere, ducând o tavă cu micul-dejun, pe care o aşeză pe noptiera de lângă pat. Se făcu confortabil lângă mine şi mă luă de mână, speriindu-se când mi-am retras-o.
    – Bună. Ce e cu tine? Ai avut un coşmar? mă întrebă venind mai aproape.
    – Hmm, nu cred că era un coşmar, ci mai degrabă un vis ciudat, îi răspund, încercând să îmi îndepărtez acel gând.
    Analizându-l din cap până în picioare, am putut observa că era îmbrăcat, pregătit de plecare.
    – Pleci deja?
    – Îmi pare rău că nu mai pot rămâne. Trebuie să ajung acasă, să mă asigur că mama e bine şi că şi-a luat corect medicamentele. Încearcă să te linişteşti. Te sun mai târziu, micuţo. Ai grijă de tine.
    Îmi sărută fruntea şi obrajii, şi înainte să iasă pe uşă, se asigură încă o dată că sunt bine. Ce mai efect avea acest bărbat asupra mea! Într-o singură noapte, să se întâmple atât de multe lucruri?! Ce mai vis! Christian a fost şi este în continuare prietenul meu cel mai bun. Dacă ne complicam relaţia, aveam ocazia să pierdem tot ce fusese între noi, şi nu aveam de gând să risc.
    Câteva minute mai târziu, după ce mi-am revenit din şoc, m-am ridicat în capul oaselor, inspirând şi expirând adânc de câteva ori. Soneria mă trezi complet din starea de somnolenţă, făcându-mă în acelaşi timp să tresar. Mi-am încălţat papucii, târşâindu-mi picioarele până în hol. Oare Christian îşi uitase ceva aici? Am deschis încet uşa, neştiind la cine să mă aştept şi m-am lovit de prietena mea Rose, al cărei zâmbet i se întindea pe tot chipul, eclipsând totul în jur.
    – Deranjez? Eşti cu cineva, cumva?
    – Bună dimineaţa şi ţie, Rose. Acum sunt singură, aşa că intră. Vrei să luăm micul-dejun împreună? Încă nu am apucat să mănânc.
    – “Acum” zici? Deci ai fost cu cineva, îmi spune intrând şi urmându-mă până în cameră după ce am închis uşa. Uau, ce s-a întâmplat aici, scumpo? Aşternuturile astea nu arată prea bine. Şi cu ăsta ce e aici? Nu cred că îţi aparţine.
    Întorcându-mă spre ea, am văzut-o fluturând în mână papionul lui Christian. Chiar îşi uitase ceva la mine, până la urmă.
    – Rose! Încetează, te rog! Am o durere groaznică de cap.
    – Cred că înţeleg. Tipul ăla te-a ţinut ocupată toată noaptea. Vai de mine, ţi-a pregătit ceva de mâncare. Arată atât de bine! Ar trebui să îmi faci cunoştinţă cu el. Rămâne între noi.. Spune-mi, e bun la pat? mă întrebă nerăbdătoare pentru a primi un răspuns.
    – Rose!! Nu m-am culcat cu nimeni, bine?! Luând în considerare fericirea ta, am impresia că tu eşti cea care a avut o noapte încărcată.
    – Nici măcar nu vei ghici! Bărbatul acela este atât de.. Uh! Chiar ştie să satisfacă o femeie, crede-mă! exclamă, ţopăind entuziasmată de pe un picior pe altul.
    – Sunt prea mulţi tipi din care pot alege. Spune-mi tu.
    – Kevin, scumpa mea! Mi-a promis o mărire considerabilă de salariu pentru noaptea trecută. Cred că amândoi am ieşit bine din această afacere.
    Kevin, şeful nostru?! Fata asta era complet sărită de pe fix! Cum să se culce cu propriul ei şef?! Adevărul era că între ei doi exista o chimie pe care nu o puteam contesta. Rose era genul de femeie fatală, cu părul blond ca spicele de grâu, ochi albaştri asemeni cerului senin de vară, picioare lungi, iar lista putea continua cu multe alte calităţi. Iar Kevin, chiar dacă era cu puţin trecut de treizeci de ani, arăta mult mai tânăr. M-am lăsat să cad înapoi pe pat, iar ea se aşeză lângă mine.
    – Annie.. Ştii doar că aveam nevoie de banii aceia de ceva timp. Nu m-am înjosit în niciun fel, nu am făcut nimic din obligaţie, sau cu atât mai mult, forţată. Trebuie să laşi un bărbat să se atingă de tine, nu poţi aştepta până la căsătorie pentru…
    – Ok, ok, am înţeles! Nu trebuie să îmi detaliezi! Nu vreau să vorbesc despre asta.
    După alte câteva minute în care ne-am contrazis, am hotărât amândouă să schimbăm subiectul şi ne-am îndreptat spre bucătărie. Meniul nostru era format din pâine prăjită cu unt şi dulceaţă, cafea, suc de portocale, cereale şi fructe.
    – Ai de gând să îmi spui ce s-a întâmplat aseară? mă întrebă, sorbind din ceaşca ei de cafea. Promit că nu râd şi nu comentez.
    – Ok, îţi spun, îi răspund luând o ultimă îmbucătură.
    Aşa că am început să-i povestesc despre chipeşul bărbat care aproape mi-a salvat viaţa cu o seară în urmă. Cum am pierdut orele povestind şi consumând alcool, cum am dormit amândoi, inclusiv visul ciudat pe care l-am avut înainte să mă trezesc.
    – Dacă ai terminat, dă-mi voie să-ţi spun că există ceva la mijloc. Christian ăsta al tău e un adevărat gentleman, trebuie să recunosc, şi cred că simte ceva pentru tine. Felul în care se poartă, îţi vorbeşte sau.. chiar şi acel vis! Probabil s-a bucurat când ai stat cu el, nu crezi?
    – Părea destul de încântat. Iar dimineaţă părea îngrijorat de starea mea, şoptesc, stânjenită de situaţie.
    – E îndrăgostit lulea de tine, crede-mă!”

  20. Am ale nr 1
    Titlul : Pasii spre fericire
    Frigul mă înconjoară așternând durere si răceală, transformându-mă într-o statuie de gheață. Cerul negru de furie încărcat cu nori nervoși si cenușii transformă totul într-o perdea de suferință. Fulgerele furioase se dezlănțuie luminând marea agitată și transformând valurile în adevărate monstruozități. Pășesc pe malul acoperit de micile vietăți, izbite de valurile recarcintrate. Mă așez pe nisipul ud și privesc cum se dezlănțuie furtuna , lăsând stropii de gheață să mă acopere .Transmițându-mi fiori prin tot corpul, însă amintirile din trecut mă chinuiesc, copleșindu-mă și nu pot să-mi țin în frâu lacrimile ce curg pe obrajii mei albi din cauza frigului ce s-a așternut . Inima mea frântă s-a rupt in mii și mii de bucăți. Închid ochii și mă las purtată în propria bucla de amintiri, retrăind clipele ce m-au făcut extrem de fericită.
    „Aveam 17 ani și eram în floarea vârstei , chiar dacă locuiam într-un castel fastuos dintr-un ținut îndepărtat înconjurat pe alocuri de marea limpede. Eram o fire rebelă și sensibilă care nu stătea nicio clipă liniștită și extrem de încăpățânată. Nu voiam să ascult de nimeni și nici numi plăcea să fiu controlată , într-un cuvânt eram o nebună fără stăpân .Îmi amintesc perfect ziua când am auzit-o pe mama mea mărturisindu-i mătușii că nu sunt fiica ei. Și că am un talent special cum nu s-a mai auzit de generații întregi că eu voi fi farul ce îi va lumina pe toți . Că trebuie să mă trimită la Alexander pentru a mă pregăti pentru ce urmează. Am fugit deoarece nu voiam sa știu mai multe în mintea mea erau presărate întrebări fără răspuns . Să mă trimită la Alexander, acel Alexander care nu mă suportă ? Să înfrunt lucruri serioase? Despre ce naiba vorbesc ? Nu știam ce să fac așa că am acționat din instinct și am hotărât sa îmi ascult inima care îmi spunea să fug cât mai departe și asta am și făcut. Am fugit doar cu hainele de pe mine, care erau doar o rochie din bumbac si un pulover pe care l-am smuls din fugă înainte sa plec. Hoinăream prin oraș pe străzile pustii si nu înțelegeam de ce m-au mințit atâți ani ? De ce nu m-au vrut si de ce le e frică de mine? Nu puteam sa fac rău nici unei muște da păi unui persoane ce m-a crescut. Însă din neatenție am dat peste cineva. Când mi-am ridicat privirea în fața mea se afla un bărbat cu ochii albaștri pătrunzători cu parul cârlionțat și ușor deranjat de vânt .Era Alexander care mă privea cu aroganță. Nu îmi vine să cred că din toți m-a întâlnit chiar cu el. S-a apropiat de mine și mi-a șoptit ca trebuie să plecăm din oraș urgent. M-a luat de braț și m-a târât până la o corabie enormă cu pânze albe ce aștepta în port. Am urcat la bord unde se afla căpitanul ce a venit să mă îmbrățișeze , pentru o clipă am crezut ca avea lacrimi în ochi însă m-am înșelat. Și așa am părăsit dulcea mea casă . Nu aveam ce să pierd . Mama nu era de fapt mama, eu nu știam cine sunt. Însă îmi va fi dor de smucelile și certurile mărunte pe care le aveam . Îmi va fi dor sa o îmbrățișez și sa stăm amândouă pana in zorii povestindu-mi despre peripețiile făcute . Îmi va lipsi tot ce ține de ea . O iubesc si o voi iubi chiar daca nu mi-a dat viața, m-a crescut și mi-a fost alături în momentele dificile.
    Va rămâne si va fi cea mai importanta persona din viața mea. Am tresărit când am auzit o pocnitură, când am privit în dreapta mea stătea acel Alexander de care eram îndrăgostită încă din copilărie, e mai mare cu cinci ani decât mine si în totdeauna mă tachina , era si este in continuare un bărbat dorit de multe femei .I-am cerut să îmi explice ce se întâmpla . Aveam nevoie sa știu de ce viața mea a luat o astfel de întorsătura . Calm si liniștit a început să îmi spună că sunt specială , o vrăjitoare din ultima dinastie , care pot controla cele 4 elemente : apa , foc , pământ si aer . Mi-a adus o lumânare și mi-a spus sa mă concertez pe ea să-mi imaginez orice cu flacăra. Și asta am făcut mi-am imaginat focul făcându-se spirale si ridicându-se în aer și asta s-a întâmplat. M-am născut cu un tatuaj in forma de fluture pe umărul stâng de care știam că e un semn din naștere care era colorat pe jumătate. Și care se va colora în întregime când voi ajunge să ating apogeu transformări mele când voi deveni majoră . Mi-a povestit ca mama mea a fost gardian si a murit protejându-mă, încredințându-mă Elisei ce m-a crescut ca pe propria ei fiica, adică până azi. Va trebui să urmez antrenamente pentru inițiere deoarece trebuie sa recuperez timpul pierdut . Relaxat și-a încheiat discursul pe un ton liniștit de parca nu sar întâmpla nimic că era normal ce mi se întâmplă. Nu eram in stare sa ma contrazic cu el sau să mai discut pe această temă așa ca am decis sa dorm si sa sper ca totul a fost un coșmar si că mâine când mă voi trezi sa fiu in patul meu mare și confortabil.
    A doua zi am ancorat într-un port pe care denumire nu o cunosc…Alexander m-a trezit spunându-mi că vom ancora într-un port și că aici vom rămâne pe o perioadă mai lunga de timp, si așa s-a ridicat și a plecat în liniștea dimineți spulberându-mi șansele să cred că totul a fost un mare si nefericit coșmar. Acum suntem cazați într-un hotel mic si confortabil , nu stăm in camere diferite deoarece nu mai erau. Așa ca am decis sa fac eu prima baie . Apa calda mă înconjura transmitându-mi fiorii prin tot corpul, relaxându-mă si făcând-mă să visez , însă visul s-a spart când de dincolo se auzeau strigate , așa ca mi-am înșfăcat halatul și am ieșit să vad ce se întâmplă. Alexander stătea si privea pe geam concentrat la ce se întâmpla afară , m-am apropiat de el si am văzut o masa de oamenii cu torțe si instrumente de grădinărit strigând că vor scapă orașul de blestemul vrăjitoarei. Alexander a încremenit când m-a văzut, crezând că încă sunt încă în baie . Mi-a luat mâinile in ale lui și mi-a spus ca orice se va întâmpla să plec si să nu mă întorc . Să stau ascunsă , apoi am rămas încremenită când m-a sărutat atât de profund ca și cum și-ar lua adio. Mi-a zis sa închid ușa si să nu ies până nu văd oameni plecați , insa din privirile lui știam ca nu se va mai întoarce că voi rămâne singura si nici măcar nu știu ce sa fac. S-a ridicat si m-a îmbrățișat atât de strâns , rămânând așa minute bune .Dând să plece l-am apucat de mânecă făcându-l să mă privească. Distanța dintre fetele noastre era extrem de mică , îi puteam vedea pupila dilatata si buzele lui . L-am sărutat cu atâta dorința încât nu aș fi vrut să fim doar noi , și să nu îi d-au drumul niciodată. Și asta a fost marea mea greșeală, i-am dat drumul si ușa de la intrate închizându-se după el..”

    Am deschis ochii și toate amintirile mi s-au derulat ca un film in fata ochilor . Mă doare să rătăcesc prin trecut , lacrimile nu îmi vor șterge amintirile .Nisipul rece si ud ma înconjoară, îmi strâng pumnul in nisipul aspru lăsând urme pe pielea mea , voiam sa tip , însă nu aveam puterea de a o face . Valurile recii și agitate, spulberau apa spre orizonturi îndepărtate .Vântul plesnește cu toată puterea valurile. Ma simt goala si pustie , Nu mai pot da pașii înapoi pentru a-mi îndreptate greșelile din trecut , ce m-au marcat lăsându-mă singură într-o lume necunoscută. Aruncata într-o singurătate tristă fără ca viată sa îmi dat șansa să o ocolesc. Acum liniștea mă acoperă luându-mi gândurile cu ea fără să ma asculte măcar. Destinul nu poare fi șters și nici urmele lui care s-au imprimat pe corpul si mintea mea. Acum sunt atât de libera si sigura într-o lume necunoscuta . De ce as rămâne aici? Când eu nici măcar nu aparțin acestor tărâmuri ? De ce i-as ajuta pe acești oameni când ei mi-au smuls tot ce aveam ? Nu mai am lacrimi ca sa plâng si nici forța ca sa lupta. Ceata densa ce a apărut ca o fantasma se așterne peste mare, parca voind să o îmbrace în haina ei alba . Îmi ridic ochi spre zare privind corbia plutind deasupra marii . Mă ridic si pășesc încet spre mare , apa rece ma izbește, făcându-mă sa tremur dar nu ma opresc .Îmbrăcată doar într-o rochie alba, ma îndrept spre o lume noua.. . Dându-mi o șansa pentru a mai trăi încă o data si nu am de gând sa o irosesc…

  21. Am ales colajul NUMĂRUL 4!
    M-am abonat, am dat like paginii: ” Literatură pe tocuri ” şi am distribuit pe facebook concursul: https://www.facebook.com/NicolaeMariaMirela/posts/1049223455142076 .

    TITLUL: Abisul..

    Deschid uşor cutia poştală şi vă două plicuri: în primul plic era factura de curent pe care nu am plătit-o din cauza că nu mă descurcam aşa bine cu banii în această perioadă; iar în cel de-al doilea plic nu ştiu ce era deoarece nu puteam să văd prin el şi nici nu scria pe faţă sau pe spate de la cine este. Aşa că… Am închis repede cutia poştală şi am zbughit-o repejor în sufragerie. Nu de alta, dar frigul de afară mă termina la propriu! Plus că acest plic misterios mă punea pe gânduri…
    – Acum ce nu am mai plătit?!? Nu…Sigur e o amendă , ceva.. Ştiam eu că trebuia să-mi plătesc rovineta înainte de a intra pe drumuri naţionale. Da, da… Să nu ascult de rude că eu nu primesc aşa ceva. Asta mai lipsea acum! Adio bani pentru chirie… Am să stau afară de azi încolo.. Mai are rost să deschid acest plic?
    Cu frică am reuşit să deschid plicul. Încet şi uşor şi simţeam cum inima îmi bate din ce în ce mai tare. Parcă vroia să iasă din piept şi să fugă cât mai departe de acest loc şi de aceşti oameni care mă înconjoară. Când toate aceste gânduri îmi săgetau şi otrăveau mintea, am văzut că era o scrisoare. Şi nu orice fel de scrisoare… Era de la mama mea…
    – Nu mi-a mai scris de foarte mult timp… Sigur trece şi ea printr-o perioadă grea şi doreşte să o ajut cu banii. Dar de unde, că mie de abia îmi ajung să-mi plătesc o amărâtă de chirie…
    Şi încep să citesc cu emoţie în glas şi teamă de ceea ce am să aflu din aceasta.
    “ Draga mea fetiţă, Îmi e tare dor de tine! Nici nu îţi poţi imagina cât de greu au trecut aceşti cinci ani fără să te ştiu aproape, fără să te văd, fără să te îmbrătişez, fără să te strâng în braţe şi să te ţin la pieptul meu protector… Ai mai crescut şi peste câteva zile are să fie ziua ta şi aş vrea nespus de mult să-ţi fiu alături,dar… Ştii doar că nu pot din cauza serviciului pe care îl am. Nici nu mai ştiu cum arăţi… Poate ai mai crescut câţiva centimetrii. Nu “ poate ”! Sigur!!! Şi da, ai to dreptul să mă învinovăţeşti şi să mă urăşti pentru că te-am lăsat să te descurci singură în această junglă de asfalt. Oricum… MAMA TE IUBEŞTE, copil sufletist!!! Îmi e un dor nebun de a te strange în braţe acum… Nici nu ghiceşti unde am reuşit să ajung! Sunt la Hollywood, draga mea fetiţă! Le-am vorbit despre tine şi aici, doar ca să te aducă lângă mine.
    – Da.. Sigur.. Dacă îi era aşa dor de mine, cum pretinde, venea aici până acum. În toţi aceşti ani putea, măcar, să-şi ia o zi liberă şi să vină să mă viziteze. Dar ea nu a vrut… A preferat să-mi scrie şi doar atât! Sigur, ea e bine mersi la Hollywood în timp ce eu de abia reuşesc să-mi strâng banii pentru întreţinere… Îmi vine să mă urc în primul avion şi să o înfrunt.. Să-i spun tot ce am pe suflet! Da, chiar acum!
    O uşoară stare de nevroză a cupris întregul meu corp. Trăiam două stări: una de bucurie pentru că nu-mi mai scrisese de mult şi una de tristeţe pentru că îmi era dor de mama mea; mama care era acum 10 ani… Cu o uşoară tristeţe şi emoţie în glas am continuat să citesc…
    Încă sper la ziua în care voi ajunge acasă şi ne vom revedea. Nu e departe acea zi, scumpa mea! Ştiu că tu ai ajuns o fetiţă mare acum şi responsabilă. Şi acum îmi aduc aminte de tine cum erai înainte să plec… Nu îţi plăcea să găteşti deloc şi nici nu erai aşa săritoare prin casă.. Ştiu că stăteai ore în şir citind despre diferite facultăţi şi mai ştiu că învăţai din greu pentru a ajunge cineva… Din câte am înţeles, acum eşti o fată mare care are grijă dea ea şi de casă. Mai ştiu că stai cu chirie şi aş vrea să te ajut cu bănuţii, dacă nu te descurci. Vreau să ştii că sunt mândră de tine! Sunt mândră că
    te am şi că am reuşit să am o fată responsabilă, cu capu’ pe umeri şi cu o gândire matură la doar 16 ani. Mă simt vinovată pentru că nu ţi-am fost alături în aceşti ani şi pentru că nu ţi-am mai scris dar, aşa cum ţi-am spus mai sus, timpul meu e limitat şi nu am timp nici să mai respir în ultima perioadă. Îmi doresc să-mi răspunzi la această scrisoare, să ne povestim lucruri… Să-mi povesteşti despre iubitul tău, să discutăm despre băieţi.. Despre ce vrei tu.. Mama te iubeşte mult, îngeraşil meu micuţ! Ai grijă de tine şi dacă ai nevoie de ceva, orice, nu contează ce, nu ezita să mă anunţi printr-un apel. Ai numărul meu de telefon deci mă poţi suna oricând. Am să-mi fac liber pentru tine! Vreau să discutăm! Vreau să recuperăm toţi aceşti ani! Copil sufletist, îmi e dor de tine! Mama te pupă şi te iubeşte! “
    Am rămas impresionată de vorbele mamei, mai ales că auzise că sunt o fată responsabilă acum. M-am bucurat foarte mult în momentul în care am citit că este mândră de mine!
    – Esteee, baby, esteee!!! Mama e mândră de mine!!! Dar…
    O durere cuplită îmi măcina sufletul… Nu era vorba de o boală sau altceva.. Era vorba de faptul că îmi lipsea enorm de mult mama mea; fiinţa care mi-a dat naştere… Îmi doream atât de mult să fie acum lângă mine, să o strâng în braţe şi să-i povestesc tot ce am făcut până acum… Să-i povestesc de toate peripeţiile mele, de trăirile, experienţele şi de toate reuşitele de care am avut parte până acum.. Dorul mă mistuia încet, dar sigur. Un foc ardea mocnit în mine şi simţeam cum, încetul cu încetul, mă va duce la pieire.. Mai bine zis, mă va duce la sentimentul de ură.
    – Nu, nu am cum să-mi urăsc propria mamă! Propria fiinţă care mi-a dat naştere… Dar tot ea a vrut să mă lase singură, să mă zbat în jugnla de asfalt.. Ce mamă ar face aşa ceva? Da.. Poate nu reuşea să mă întreţină, dar putea să mă ia cu ea acolo dar nu a vrut.. A preferat să mă lase aici, singură.. Nu o pot ierta decât dacă are să fie lângă mine în următorii ani! Da, aşa e!!!
    M-am dus repede la birou şi am căutat agenda de telefon. Ştiam că acolo am scris numărul mamei mele şi vroiam să o sun, să îi aud vocea în urma îndemnării ei de a încerca să o sun. Am format numărul cu teamă şi am sunat cu speranţa că îmi va răspunde, aşa cum mi-a şi scris în scrisoare.
    Ţţţrrrr… Ţţţrrrr… Ţţţrrrr…
    – Abonatul nu este disponibil, momentant, Vă rugăm să..
    – Shit! Ce om… De ce mi-a mai spus să o sun dacă nici măcar nu îşi ţine telefonul deschis… Nu! Nu o mai caut, gata! Mi-a ajus! În toţi aceşti cinci ani am reuşit să mă descurc singură, am să reuşesc să mă descurc şi de aici încolo! Da.. Sigur că pot…
    Eram tensionată şi am format numărul de telefon al unei prietene. Simţeam nevoia de a mă destăinui cuiva… Vroiam să simt afecţiune, iubire şi protecţie..
    – Bună, Miruna! Ai puţin timp liber?
    – Bună, Miree! Mi-a fost dor de tine! Am încercat în tot acest timp să dau de tine, dar nimic… Unde ai fost? Ce s-a întâmplat cu tine? Ţi-ai schimbat locuinţa? Eşti bineee???
    – Să o luăm uşor, Miruna. Pe rând, te rog… Ai puţin timp liber să ne vedem acum?
    – Ai păţit ceva? Unde eşti? Spunemi că în două minute sunt la tine!!!
    – Uşoooor, că te nenoroceşti singurică, Miruna… Sunt bine, doar că am primit o scrisoare de la mama şi vreau să discut cu cineva de încredere. Se poate?
    – Sigur, pentru tine orice, la orice oră şi oricând… Ştii doar că te poţi baza pe mine! Unde trebuie să vin?
    – Ce zici de noua terasă de la “ 2 Mai ”? E destul de fain acolo, plus că e şi relaxant..
    – Oriunde vrei tu! Unde vrei, acolo mergem! În două minute sunt la tine la uşă! Să te îmbraci frumos că am
    planuri mari cu tine în această seară! Te pup, Micu’ Mic..
    – Şi eu, şi euuu!!! Te aştept, Miruna!!!
    M-am dus repede la dulăpiorul meu viu colorat şi am căutat ceva frumos.. Am probat câteva rochii, dar nu mă simţeam în largul meu în ele, mai ales în starea pe care o aveam.. Aşa că am decis să mă îmbrac într-o pereche de blugi strânsă pe corp, de culoare închisă, cu un maiuţ drăguţ cu LA şi vechii mei adidaşi care îmi cunoşteau toate peripeţiile, sentimentele şi trăirile… Când mi-am prins păru’ la spate, soneria a început să sune. Am coborât în grabă pe scări şi am deschis uşa.
    – Micu’ Mic al meu e bine mersi! Uite ce frumos s-a îmbrăcat! Eşti elegantă, draga mea! Hai, ce mai aştepţi? Nu mai sta în uşă că avem de discutat şi am planuri mari cu tine în această seară..
    – Miruna, stai uşor.. Nu sunt într-o stare aşa bună. Te rog să ai răbdare cu mine şi sper că nu vrei să încerci, din nou, să-mi faci “ lipeala ” cu vreun alt băiat..
    – Nu, stai liniştită. Mergem doar să discutăm despre ce vrei tu şi vedem noi..
    – Vedem noi ce? Nu vreau nimic în această seară! Vreau doar să stăm de vorbă ca două surori, atât! Fără băieţi, petreceri sau orice altceva îţi trece ţie prin cap! Dacă nu, nu mai merg! Înţeles?
    – Fata capricioasă s-a întors? Hai, hai! Urcă-te în maşină că nu ne aşteaptă taximetristu’ o lună! Hai că nu păţeşti nimic, doar discutăm ca între surori..
    În timp ce mă urcam, mă gândeam la ce planuri are această fată cu mine.. Şi îşi găsise şi ea un moment… Dacă îmi stabilise vreo întâlnire? Cum să mă prezint în halul în care eram… Nu, ea e fată finuţă şi nu ar face aşa ceva înainte de a mă anunţa. Drumul spre “ 2 Mai ” a fost tare luuung şi obositor, drept pentru care mă şi luase somnul. Am visat şi frumos.. Se făcea că era mama lângă mine şi discutam, povesteam despre tot ce am făcut fiecare în aceşti cinci ani, când..
    – Prinţesa, trezeşte-te! Am ajuns la terasă! Hai, drăguţa… Am rezervat şi masa aşa că nu mai face pe mironosiţa şi coboară odată din maşină. Ai timp să dormi toată ziua. Hai, hai..
    Eram buimacă şi nu înţelegeam unde sunt, mai ales că m-am trezit dintr-un somn profund…
    – Uite masa unde trebuie să stăm! Hai, e perfect poziţionată pentru noi!
    Da… Aţi reuşit să faceţi cunoştinţă cu firea zvăpăiată a Mirunei, gata pusă pe fapte mari… Ne-am aşezat la masă şi, după ce ne-am comandat două sucuri şi două prăjituri cu ciocolată, am început să-I povestesc ce aveam pe suflet…
    – Miruna, în dimineaţa asta un dobitoc a dat peste mine, tocmai când eu eram în pijamale..
    – Mămică, ce căutai tu la ora dimineţii afară şi în pijamale? Aşteptai prinţul întro caleaşcă galbenă, să vă asortaţi? – începuse să râdă –
    – Nu, nu.. Voiam să-mi iau plicurile din căsuţa poştală.
    – Eeeh! Asta este altceva şi se acceptă. Cum arăta acest băiat? Era frumos, înalt, scund.. Cum, cum? Spuuune tot, copilaş!
    – Vorbeam despre faptul că a dat peste mine, nu despre cât de bine arăta, dar.. Era frumos în firea lui.. Nu era nici prea înalt dar nici scund, era binefăcut şi avea ochii căprui şi pătrunzători..
    – Se pare că ţi-a picat cu tronc, băieţică ăsta… Şi? Ai făcut rost de număru lui?
    – Nebunooo! Am fost tare rece cu el.. Ce vrei? Mă văzuse în pijamale şi îmi era jenă… Nuuu creeed!!!
    – Ce e? Ce ai păţit? E o muscă la tine-n prăjitură? Doar să-mi spui că îl caftesc una-două pe coate goale ăsta de ospătar…
    – Uşooor, că nu e el de vină! Băiatul de dimineaţă e aici..
    O emoţie ciudată mi-a cuprins tot corpul. Eram bucuroasă că îl revedeam pentru că simţeam o chimie între noi şi, totodată, nervoasă pentru că a dat peste mine în această dimineaţă. Sigur era intenţionat ca să-mi atragă atenţia asupra pijamalelor… Trebuie să mă ascund pe undeva, dar unde? Cred că mă duc la baie şi nu mai ies de acolo până ce acest tip nu părăseşte încăperea! Sigur a venit să mă facă de râs aici, ca toată lumea să ştie ce nebună stă în pijamale, dimineaţa şi într-un frig nărpasnic, să- şi verifice cutia poştală… Nu pot.. Trebuie să nu îi arăt Mirunei care este tipul, dar fata asta va afla oricum.. La ce detectiv este ea, nici nu mă înşel. Da! Trebuie să îi spun cine este! Hai Mirela, ştiu că poţi! Lasă emoţiile şi teama, că ai venit aici să discuţi despre problemele tale nu despre băieţi. Hai cu tupeu, că azi dimineaţă era fresh! Hai, hai… Nu te panica, că nu are ce să-ţi facă. E fată de treabă şi nu se va duce la el să discute sau mai ştiu eu ce…
    – Uite Miruna… Tipul acela îmbrăcat în blugii ăia mai „ vechi ”, cu maieul acela alb şi geaca de piele…
    – Ceee? Îl ştiu pe tipu’ ăsta! Am mai avut ocazia de a discuta cu el.. E tare de treabă, cu toate că se aud multe lucruri neadevărate şi proaste despre el. Mă duc acum la el să-i dau o palmă.. Cum să dea, frate, peste
    tine? Să te deranjeze pe tine? Îl bat!
    Miruna, brusc, s-a ridicat de la masă şi a vrut să plece la el, dar am reuşit să o opresc înainte de a face ceva necugetat.
    – Stai fată, că nu a fost chiar aşa… Nu m-a deranjat aşa de rău încât să-l iei la palme. Plus de asta, am venit aici să discutăm despre problema mea cu mama, nu despre acest băiat care e drăguţ aşa puţin..
    – Ai spus că te-a deranjat şi nu permit nimănui să-ţi facă aşa.. Ce prietene suntem dacă nu acţionez? Ştii… Prietenii adevăraţi sar şi în foc, rup tot, sparg şi distrug… Poate chiar şi bagă oameni în spital dacă cineva i-a deranjat prietenul.
    – Hai, hai… Lasă-mă pe mine cu filozofiile tale. Am venit să discutăm despre problemele mele, te rog!
    În acel moment am început să plâng. Aveam destule probleme pe cap şi Miruna voia să-mi creeze şi mai multe.. Nu puteam să mă mai opresc şi îmi era jenă că mă vedea aşa. Miruna vedea fata puternică şi cu inima de piatră de altădată la pământ, plângând în hohote.
    – Miree, stai! Nu plânge! Am venit să vorbim despre problemele tale, dar şi băiatul ăsta care te-a deranjat este o problemă. Gata, gata! Unde-i zâmbetu’ de altădată?
    – A luat-o la fugă, pe câmpii… Am nevoie de sprijin.. Nu ştiu.. Am nevoie de mama!!! …
    – Micuţa… Nu plânge! Ştii doar că mă ai pe mine! Te poţi baza pe mine şi pe ai mei! Doar ştii câte aş face pentru tine.. Mi-aş da şi viaţa doar să te ştiu fericită! Hai, gata.. Nu mai plânge că nu îmi place să te văd aşa. Te rog.. Mă faci şi pe mine să plâng..
    Şi imediat a început să mă îmbrăţişeze. În acel moment am simţit o căldură sufletească şi am asemănato cu căldura unei mame protectoare. Chiar aveam nevoie de un sprijin, de un umăr cald pe care să plâng în linişte şi fără să-mi fie teamă ca nu cumva să mă judece ceilalţi…
    – Am primit de dimineaţă o scrisoare de la mama mea… Ştii că nu mi-a mai scir de foarte mult timp şi aproape că-mi trecuse dorul de ea.. Şi nici cu banii de întreţinere nu mă mai descurc. Mi-e frică să nu ajung în stradă… Nu am unde să mă angajez din cauza vârstei mele! Nu mai pot…
    – De ce nu mi-ai spus până acum? Imediat dau un telefon şi se rezolvă. Hai, nu mai sta supărată..
    – Mi-am amintit o groază de lucruri pe care le făceam cu mama, înainte ca ea să plece, citind scrisoarea de la ea… Amintirile mă răscolesc acum şi nu-mi mai dau pace. Îmi spunea că îi este tare dor de mine şi că-şi cere scuze pentru că nu mi-a mai scris, dar nu are timp nici să respire. E la Hollywood acum şi mă bucur foarte tare pentru ea! Dar…
    – Dar ce? Important e că ţi-a dat un semn de viaţă, micuţa!
    – Da.. Dar dacă tot a ajuns la Hollywood.. Ar putea, măcar, să vină de ziua mea. Acum îşi permite să-şi ia câteva zile libere.. Mă rooog… Mi-a mai spus că vrea ca şi eu să-i scriu şi arde de nerăbdare să mă vadă. Şi a vrut să-şi ceară şi scuze pentru toţi aceşti ani în care am stat singură…
    – Vezi? Are remuşcări şi sincer acum.. Îi e tare dor de tine şi vrea să te vadă, dar vezi tu… E mai greu, când ai un servici ca al mamei tale, să pleci când ai tu chef…
    – M-am bucurat foarte când am citit că este mândră de mine şi că se mândreşte cu mine şi acolo unde lucrează ea..
    – Vezi? Ăsta e un semn bun! Nu a uitat de tine şi vrea să te aducă lângă ea cu orice preţ, doar că nu poate…
    În acel moment, Miruna s-a apropiat de mine şi a vrut să mă strângă în braţe dar o umbră “ grasă ” s-a apropiat de noi şi nu a mai apucat…
    – Bună. Iertare că vă întrerup discuţia “ lacrimogenă ”, dar ce a păţit chipul acesta angelic?
    – Faţă de melc obosit! Cum îţi permiţi să întrebi despre ea? Nu vezi că e bine?
    – Da, da.. Vrăjeală, scumpo! Nu e bine şi asta ştiu cel mai bine. La viaţa mea am reuşit să învăţ cum să deosebesc oamenii, aşa că taci tu din gură!
    – Tarantulă reîncarnată, dacă nu pleci acum promit că sun la poliţie!
    – E domeniu public, scumpo!
    – Nu, nu e! Şi proprietarul acestei terase este bun prieten cu tatăl meu, aşa că… Mai bine îţi bagi limba după dinţi, scumpete!
    – Vrei să jucăm dur? Nu mă tem de tine, fetiţă! Hai, pleacă! Vreau să vorbesc cu ea!
    În momentul acela nu am mai suportat replicile lor.. Şi da.. “ Umbra grasă ” era a tipului care a dat peste mine dimineaţa… Am vrut să-I dau cap în cap, dar mi-a fost teamă de reacţia tipului…
    – Mai bine vă terminaţi amândoi! Vă comportaţi de parcă aş fi bunul cuiva… Serios acum! Sunt bine şi nu ai de ce să-ţi faci griji, străinule! Te rog frumos să te cari, curcă beată ce eşti!
    – Te rooog. Replici dure am mai auzit şi nu mă impresionezi deloc! Nu plec de aici până ce nu aflu ce e cu tine!
    – Ai auzit ce a spus Miree, da? Dacă nu, mai bine te duci şi te speli în urechi, poate sunt pline de clei…
    – Tu nu te mai băga!
    – De ce, străine, să nu se bage? Are tot dreptul! Gata, nu mai vreau să discut cu nimeni. Am nevoie la baie, mă scuzaţi…
    – Ai nevoie de ajutor, păpuşa? Se vede că vrei să plângi. Hai, umărul meu e disponibil doar pentru tine!
    – Băăă! Te cunosc şi nu vreau să-ţi fac vreun rău, dar taci din gură şi pleacă! Ţi s-a urât cu viaţa ţie, pe bune.
    Am plecat şi i-am lăsat pe cei doi să se certe. Am ajuns în baia fetelor şi mi-am dat cu puţină apă pe faţă. Speram că am să mă trezesc cumva şi nu am să mai plâng. Dar cum să plâng când el se interesa de mine şi îi păsa? Sau făcea toate acestea doar ca să fie cu mine pentru o singură zi? Nu cred.. E băiat bun… când toate aceste gânduri rătăceau prin mintea mea, în faţa uşii de la baia fetelor l-am văzut pe el stând, cum mă privea în oglindă. Avea privire pătrunzătoare şi rece dar, totodată, caldă şi protectoare.
    – Vrei să te duc acasă? Ai nevoie de ajutor?
    – Nu, mulţumesc pentru grija pe care o ai faţă de mine, străine! Sunt bine!
    – Nu mai încerca să-ţi maschezi tristeţea că nu merge, cel puţin cu mine! Hai, vreau să te conduc.
    – Nu, nu… Eu nu vreau! Ştiu şi singură drumul spre casă şi nu am ce să păţesc.
    – Cu mine eşti mai în siguranţă…
    Am ieşit pe uşă şi am pornit hotărâtă spre ieşirea din acest local, când… Străinul misterior, cu aer de vedetă, m-a prins de mână şi m-a tras lângă el spunând:
    – Copil sufletist, nu vreau să-ţi fac vreun rău, dacă asta crezi. Vreau doar să mă asigur că tu eşti bine! Dă-mi numărul tău de telefon să discutăm.
    – Ţi-am spus deja că sunt bine şi nu am nevoie de străini prin preajmă! Nu ai să vezi că faci rost de numărul meu de telefon!
    – Pot să vin la tine acasă, dacă nu ştiai. Dar nu fac asta pentru a nu părea disperat sau dobitoc. Vreau de bunăvoie să mi-l dai.
    – Dobitoc eşti deja! Şi acum te rog să mă scuzi, vreau să ajung acasă!
    Am plecat fără să-mi mai spună ceva. Am oprit un alt taxi pentru că iam spus Mirunei că vreau să merg singură spre casă. Am ajuns în casă şi m-am aşezat pe canapeaua din sufragerie hotărâtă să-i scriu mamei o scrisoare. Nu înainte de a mă schimba în pijamalele mele confortabile cu Tweety.. Aşa că am luat un pix în mână, o hârtie A4 şi m-am apucat de scris în timp ce mă cufundam în canapeaua moale şi catifelată. O emoţie nostalgică îmi cuprinsese tot corpul, amorţit acum de o iubire necondiţionată…
    “ Mamă… Îmi lipesteşti în măsuri mici.. Da, mamă… Am rămas plăcut impresionată în urma a ceea ce mi-ai scris. Şi da, îmi lipseşti din ce în ce mai mult în ultima perioadă. Scrisoarea pe care m citit-o mai devreme m-a răvăşit cumplit, mai ales că am şi multe alte probleme pe cap. Da… Am mai crescut şi nu mai sunt fetiţa pe care tu o ştiai. Fetiţa ta a crescut mare şi întrun mod frumos, ajută oamenii şi nu este rasistă! Iubeşte să călătorească şi sufletul ei este de piatră, acum. Orice critică nu o pune direct la suflet, ci îi dă putere de a se ridica sus!!! … Vreau să-ţi povestesc că, în această dimineaţa când m-am dus să-mi verific căsuţa poştală, un tip frumos a dat peste bine. E mult de povestit, dar trec la subiect… Am fost la o terasă cu Miruna, o foarte bună prietenă, ca să-mi mai aline durerea şi acolo a intrat şi acest tip. Nu ştiu cum s-a făcut, dar cred că el a fost pe urmele mele.. Mi-a cerut numărul de telefon dar nu l-am dat şi era vizibil îngrijorat de starea mea, pentru că începusem să plâng.. Nu ştiu ce să fac, cum să-l alung, sau nu… Am nevoie de tine, mamă! Am nevoie de tine chiar acum, chiar aici! Am nevoie de sfaturile tale părinteşti! Am nevoie… De toţi aceşti cinci ani în care nu mi-ai fost alături..
    P.S: Poţi să ai câţi bani vrei, dar dacă afecţiunea părintească lipseşte cu desăvârşire, totul este în zadar… Micu’ Mic. “
    Am luat scrisoarea şi am pus-o întrun plic, ca ma doua zi de dimineaţă să o pun la poştă pentru a o trimitei mamei mele. Am adormit pe canapea în această seară, fără să mai fac duş…
    – Dimineaţă! Daaaa!!! A venit şi ziua aceasta! Gata cu bocitul şi tristeţea! Fericire, azi îţi fac loc înviaţa mea, aşa că vino!!!
    M-am trezit cu o poftă nebună de viaţă, hotărâtă să las toate grijile în dulăpiroul meu viu colorat şi să mă înarmez cu tărie, fericire şi multă, muuultă iubire! Priveam pe fereastră cum soarele răsare şi auzeam ciripitul păsărelelor când un zgomot ciudat la uşă m-a trezit din „ visul meu frumos rupt din realitate ”…
    Ţţrrrr… Ţţrrrr…
    – E cineva acasă?
    E un băiat la mine la uşă? Neah.. Sigur este poştaşul sau.. Cine ştie? Ce să caute un băiat la ora asta, la mine la uşă? Nu… Sigur are nevoie de ceva sau este un nou vecin. Da, da.. N-am de ce să mă tem că sunt în pijamale…
    Deschid uşa destul de timid şi… Cesă vezi?!? Tipul care a dat peste mine în dimineaţa anterioară aflase un stau şi venise să vadă dacă sunt bine..
    – Buuunăă, gărgăriţăăă! Spune tu, ce faci? Eşti bine?
    Am dat să-i răspund la replicile sale arogant, dar m-a oprit punându-mi mâna la gură, în semn că dorea să continue şi voia să fie întrerupt.
    – Eşti foarte frumoasă în aceste pijamăluţe. Îţi stă aşa bine!
    – Bună dimineaţa şi ţie, străine! Se pare că m-ai prins în toate bune în această dimineaţă şi sunt plăcut surprinsă că eşti aici. Şi da… Pijamalele mele.. Ce problemă ai tu cu ele? Sunt ele de fetiţă, dar îmi plac!
    – Nu, nu e vorba despre pijamalele pe care le porţi. Nu ele te fac pe tine, ci tu le faci pe ele, scumpo! Tu mereu eşti frumoasă, chiar şi îmbrăcată aşa haios.
    – Ce-am mai râs… Scopul şi durata vizitei?
    Şi i-am tras o privire rece şi pătrunzătoare, în speranţa că nu are să mai dea pe aici sau să mă mai deranjeze..
    – Tu şi toată viaţa de acum înainte.
    – Da, ieri.. Sigur.. Lasă, lasă.. PA!
    Am început să râd şi am vrut să-i trântesc uşa în faţă, când el m-a oprit.
    – Stai! Ştiu că am greşit cu modul de a te aborda. Vreau să-mi mai dai o a doua şansă, ca să-ţi schimbi părerea despre mine.
    – Ştii.. Nu ţi se oferă o a doua şansă de a lăsa o primă impresie.
    – Ştiu, dar tu eşti specială în felul tău şi mai ştiu că-mi vei acorda această şansă. După nu am să te mai caut niciodată! Promit!!! Ce spui, Tweety?
    – Ha Ha Haaa… Fie.. Azi, la ora 11:30, la “ 2 Mai ”. Să nu întârzii şi să nu încerci să faci pe perfectul.
    – S-a făcut, micuţo. Vin să te iau!
    – Cum spui tu.. La revedere, străine! I-am închis uşa în nas fără a mai aştepta replica pe care o avea… Eram aşa entuziasmată că fericirea a dat şi peste mine, mai ales într-un timp aşa scurt.. Am sunat-o repede pe Miruna ca să-i povestesc despre acestă dimineaţă şi să-mi dea un sfat cum să mă îmbrac la această presupusă întâlnire. Nu a răspuns, pesemne că dormea sau era ocupată, aşa că… M-am duc fuguţa la dulăpior şi am probat o groază de rochii. Aveam starea unui copil mic atunci când părinţii îi spun că îl duc într-un parc de distracţii. O oră şi jumătate am probat la rochii de mi se luase mie. Şi nu îmi plăcea cum îmi veneau. Timpul a trecut foarte repede şi era ora 11:25. Când am văzut cât era ceasul, am început să intru în panică. Nu ştiam cu ce să mă îmbrac, nici aranjată nu eram.. Aşa că mi-am zis: “ Fie ce-o fi! Îmi iau o pereche de blugi şi un tricou. Naturală că aşa e mai frumos! ”
    Ţţrrrr.. Ţţrrrr.. Se auzea de la uşă, pesemne că străinul a venit la ţanc!
    – Nu ai întârziat, bravo! Ai un os!
    – Eşti frumoasă! Şi amuzantă!
    – Sunt adorabilă, ştiu!
    – Modestă, modestă… Îmi placi!
    – Gata cu trăncăneala! Să mergem, doar..
    Pe drum, nu am vorbit unul cu celălalt. Am păstra tăcerea şi era bine, din punctual meu de vedere. De abia aşteptam să aud cum îl cheamă, să-l cunosc mai bine.. Atunci am conştientizat că fluturii au dat şi peste mine..
    – Am ajus! Hai, să te ajut.
    – Mulţumesc! Eşti foarte atent!
    – Tot ce se poate cu o fată care merită!
    – Să trecem peste filozofii şi altele… Mă afu acum aici pentru că am vrut să-ţi ofer şansa de a te cunoaşte, şansa de a-mi schimba părerea despre tine.
    – Da, şi îţi mulţumesc pentru asta!
    – Lasă, lasă.. Ai această şansă, aşa că profită de ea din plin! Eu sunt aici ca să te ascult şi să analizez.. La final am să-ţi spun dacă vreau să rămânem prieteni sau nu..
    – Să începem cu începutul. Sunt Florin, un băiat simplu şi spontan.
    – Asta am observat deja…
    – Nu îmi place să vorbesc despre mine, să mă descriu singur.. Prefer să las oamenii să mă descopere. E mai frumos aşa, din perspectiva mea. Eram uimită de modul în care vorbea, până în momentul de faţă. Îl ascultam cu mare etenţie şi când îl mai întrerupeam, aveam o emoţie în glas greu de descris.
    – Ce fată ai vrea să întâlneşti?
    – Am să fiu sincer, şi îţi spun din start că tu eşti cea pe care eu o caut! Vreau să fie simplă, să nu fie plină de machiaj.. Trebuie să-i iau mereu un şpaclu ca să-şi dea jos tencuiala şi aş face risipă de bani, pe aceste
    cadoaşe.. Am început să râd când am auzit.
    Nici eu nu m-am putut abţine fără a face o remarcă la adresa celor machiate exigent.
    – Falseturi pline de fond de ten! Nulităţi care nu au suflete şi sunt vânătoare de bani, faimă şi lux.. Fiinţe fără coloană vertebrală..
    – Sunt perfect de acord cu tine, în această privinţă! Spune-mi.. Tu cum ai vrea să fie băiatul perfect? Cum ai vrea să fie băiatul care să te facă să te îndrăgosteşti de el pe zi ce trece, să te facă fericită la propriu.. Cum arată el, în viziunea ta?
    Am lăsat liniştea să-şi facă loc, preţ de câteva secunde. Am vrut să-mi stăpânesc emoţia din glas, dar cu greu. Nu mi-a ieşit, dar am încercat..
    – Vreau să fie simplu. Să nu facă tumbe pentru a mă impresiona sau să încerce să mă cumpere cu lucruri.. Nu, urăsc aceşti oameni! Sufletul meu nu este de vânzare şi nici eu! Să fie natural, spontan, sincer… Să iubească familia şi copii. Să-i placă să călătorească foarte mult, peste tot în lume, pe jos… Să fie amuzant astfel încât să mă facă să râd în momentele tensionate. În momentele de cumpănă să-mi fie ca un pansament pe rană.. Să ne completăm unul pe celelalt…
    – Frumos spus şi de admirat. Îmi mai poţi spune despre tine câte ceva?
    – Stai puţin… Sunt aici ca să te cunosc mai bine, nu să mă cunoşti tu pe mine!
    – Ştiu, dar când vorbeşti tu încep să prind curaj.. Te rog..
    Emoţia din glas îşi mai revenise.. Nu ştiam dacă să-i răspund la întrebare pentru că eu venisem că-l cunosc pe el, nu să mă cunoască el pe mine.. Dar, într-un final, am decis să-i răspund pentru că nu aveam nimic de răspuns. Cu această ocazia socializam şi noi mai mult şi mai schimbam şi noi păreri.. Discutam şi asta era de ajuns pentru mine, acum.
    – Fie… Sunt genul de fată care preferă DOAR un trandafir în loc de o duzină. Sunt genul de fată care ar prefera să stea o noapte întreagă şi să schimbe păreri, secrete cu prietenii decât să stea beată prin cluburi, discoteci.. Sunt genul de fată care ar sta vineri seara acasă, cu o carte bună în mână sau vizionând un film bun, în loc să se ducă la o petrecere sălbatică… Rândul tău, acum.
    A amuţit pentru câteva minute bune. Mă gândeam că l-aam lăsat “ PAF ” cu lucrurile pe care i le-am spus.. Mă gândeam că poate l-am făcut să se simtă aiurea şi acum nu mă mai place, nu mai are nici cea mai mică intenţie de a mă cunoaşte când.. A început să vorbească..
    – Frumos spus, micuţo. Sunt genul de băiat care oferă un singur trandafir care este dăruit din inimă. Sunt genul de băiat care oferă şi buchete mari de flori doar dacă simte nevoia. Sunte genul de băiat care se duce pe la tot felul de petreceri, dar nu toarnă în el la băutură ca porcu’. Sunt genul de băiat care nu se dă bătut când este interesat de o fată specială, care merită să fie fericită şi iubită. Sunt genul de băiat misterios care, înainte de a se duce la o fată, se interesează despre ea.
    – Ia stai tu puţin… Tu nu ai toate ţiglele pe casă! Tu te-ai informat depsre mine? De unde? De pe Wikipedia?
    Florin era uşor amuzat de replicile mele dar, în mare parte, foarte relaxat şi degajat. Era sigur pe ceea ce spun şi asta îmi dădea o uşoară stare de siguranţă.
    – Nu, Mirela. Nici Wikipedia nu te-a putea cunoaşte pe tine! Eşti complexă şi nu e demnă Wikipedia de o fată catine! Am şi eu sursele mele, doar ştii că am o poziţia influenţabilă.
    – Nu mă impresionezi deloc cu poziţia ta în societate! Totul se datorează tatălui tău.
    – Nici nu vreau asta! Şi da, îi mulţumesc tatălui meu pentru asta. Şi îţi mulţumesc şi ţie pentru că sunt azi aici, discutând cu tine..
    Eram foarte fericită pentru că reuşisem să-i aflu numele şi să discut cu el. Era tare de treabă şi părea o persoană inteligentă. Starea mea deplorabilă de aseară dispăruse cu desăvârşire.
    Timpul a zburat fulgerător şi se înserase deja. Nu ştiam cum să îi spun că vreau să plec, dar nici să rămân nu puteam. Mă ataşasem foarte mult de el în această zi, în aceste câteva ore petrecute cu el. Nu voiam să mai plec de lângă el.. Voiam să rămân acolo pe vecie. Îl prieam şi el mă privea. Era clar că fiecare avea ceva în mine.. Era clar ca bună ziua că amândoi treceam toate cele întâmplate astăzi prin filtrul minţii şi al inimii.
    – Îmi permit a rupe liniştea creată.. Este târziu şi vreau să te odihneşti. Nu vreau să te văd obosită.
    – Mulţumesc pentru grija purtată. Îmi este tare somn..
    – Hai că te duc eu acasă, dacă este ok.
    – Nu.. Mă mulţumesc şi cu un şofer de taxi.
    – Atunci îmi permiţi să te conduc până la maşină? Măcar atât să fac şi eu.
    – Da, îţi permit!
    Şi l-am apucat de mână, semn că doream să ajung cât mai repede acasă. A stat până ce m-am urcat în maşină, m-a pupat pe obraz şi ne-am spus unul celuilalt “ Somn uşor! Vorbim mâine! ”.
    Ajunsă acasă, am văzut că îmi uitasem telefonul. Acum se explica cum de Miruna nu dăduse nici măcar un semn până la acea oră. Şi când m-am uitat pe ecranul telefonului, am văzut 40 de apeluri
    nepreluate şi 20 de mesaje de la ea. Se vedea că era tare disperată şi eu eram foarte obosită. Am luat decizia de a-i trimite un mesaj şi i-am scris: “ Îmi pare rău, dar
    uitasem telefonul acasă. Am ieşit cu Florin, tipul de aseară… S-a purtat foarte frumos şi nu ai de ce să îţi faci griji. Sunt foarte obosită şi vreau să dorm. Vobim mâine. Pupici. ” Şi am expediat mesajul… Am făcut rapid un duş rece şi m-am băgat în pat.
    A doua zi de dimineaţă m-am trezit foarte veselă şi aşteptam cu sufletul la gură ca Florin să mă caute, să-mi dea un semn de viaţă. În tot acest timp, a venit şi Miruna pe la mine.
    – Cum a fost?
    – A fost foarte bine. El s-a comportat foarte frumos cu mine şi îl apreciez. E un tip super de treabă şi cu o educaţia foarte bună.
    – Ţi-am spus eu că merită tipul.
    Şi de la acest subiect am început să discutăm tot felul de chestii.. Am vorbit despre starea mea, despre cum mă schimbasem când mi-a adus aminte de mama. Atunci mi-am dat seama că uitasem complet să pun scrisoarea la poştă. Am luat-o la pas grăbit pe Miruna şi am ajuns la poştă.
    – Bună dimineaţa.
    – Bună dimineaţa, tinere domniţe. Cu ce vă pot ajuta?
    – Doresc să trimit o scrisoare la această adresă. Se poate? I-am întins o foaie pe care era scrisă adresa şi el a schiţat un zâmbet.
    – Da, se poate! Se pare că aveţi rude în afară. Frumos, foarte frumos la Hollywood.
    – Da, aşa s-ar părea. Se poate mai repede? Ne grăbim.
    – Sigur, doar semnează aici şi.. Gata! Puteţi pleca acum.
    – Mulţumim mult pentru ajutor! O zi cât mai bună să aveţi, domnule!
    – Mulţumesc! Şi voi, fetelor!
    Cum am ieşit pe uşa de la poştă, telefonul a început să sune. Eram tare entuziasmată şi ardeam de nerăbdare să văd dacă cumva mă suna Florin, dar.. Nu.. Primisem doar un mesaj; mesaj care era de la tipul de care mă îndrăgostisem… Când am citit mesajul zâmbetul de pe faţa mea a dispărut. Mă întristase brusc, din cauza a ceea ce am citit. O sumedenie de gânduri şi idei mişunau prin căpşorul meu..
    – Miree, ce ai păţit? S-a întâmplat ceva?
    Miruna văzuse că mă schimbasem la faţă şi starea mea de bine dispăruse odată ce am citit mesajul.
    – Nu, totul e OK. Cel puţin aşa cred. Uite!
    I-am dat telefonul în mână ca să citească şi ea şi să-şi dea cu părerea, în speranţa că va reuşi să mă calmeze.
    “ Trebuie să vorbim. Nu merită amânare. Ne vedem pe Lipşcani în 10 minute. URGENT!!! “
    – Hei! Nu e nimic grav. Poate vrea să-ţi scpună să formaţi un cuplu. Gata, mai bine te linişteşti pentru că nu e nimic grav. Dacă era, spunea. Aşa ştiu eu că face Florin şi crede-mă! Îl ştiu de mai bine de trei ani!
    – Dacă spui tu.. Hai, trebuie să ajung pe Lipşcani. Te duci singură acasă sau mă aştepţi?
    – Sunt obosită şi cred că am să merg acasă. Dacă ai nevoie de mine, sigur că am să te aştept. Orice pentru tine, copil sufletist!
    – Nu, nu am nevoie.
    – Ok. Hai.. Curaj găină că te tai! O să vezi că o să fie bine! Mă suni după ce termini de vorbit cu el, sau îmi dai un mesaj. Poate adorm şi eu..
    – Sigur, sigur!! Somn uşor şi îţi mulţumesc Miruna pentru că îmi eşti alături! Nu ştiu ce m-aş face fără tine..
    Ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat la revedere una de la cealaltă. Oricum era doar pentru câteva ore. Am pornit încrezătoare spre Lipşcani, acolo unde aveam să discut ceva urgent cu Florin. Miruna reuşise să mă încurajeze cu vorbele ei. Până la urma urmei, nu se putea să fie ceva grav. Dacă era, îmi putea spune.. E enul de băiat direct şi nu ar ezita dacă ar fi vorba despre ceva rău.. Drumul până la el a fost
    foarte scurt, poate din cauză că alergam ca o nebună pe stradă. Toţi oamenii pe lângă care treceam se uitau ciudat la mine. Acum am înţeles şi eu de ce.. Cine a mai văzut o nebună să alerge mai ceva ca la un maraton, ce avea ca premiu 10000 de Euro..
    – Bine că ai ajuns!
    Florin m-a strâns tare în braţe şi simţeam cum nu voia să-mi mai dea drumul. Aşa că am fost nevoită să fac doi paşi înapoi..
    – Ce s-a întâmplat? Am greşit cu ceva? Ai păţit tu ceva?
    – Nu Mirela. Nu este vorba despre asta.. Eu sunt bine iar tu nu au greşit cu nimic!
    – Atunci de ce eşti eşti aşa stresat?
    – Sunt stresat din cauza veştii pe care am să ţi-o dau. Nu ştiu cum o să reacţionezi. Hai mai bine să ne aşezăm aici, pe băncuţă.
    – Dacă mă ţi în suspans e mai rău, să ştii. Spune ce este, nu mă supăr indiferent de ce mi-ai spune!
    – Să ţi minte ce ai spus! Să nu uiţi, te rog! Am vorbit în această dimineaţă cu tatăl meu care are o afacere în Los Angeles de câţiva ani buni. De ceva timp nu mai poate lucra de la distanţă, aşa că trebuie să ne mutăm.
    – Să ne mutăm? Pleci şi tu?
    – Nu am vrut să-ţi spun în acest cadru, acum şi aici. Şi pe mine m-a luat pe nepregătite. Ştiam că trebuie la anu’ să plecăm, nu acum. Aşa rămăsese stabilit cu tata, dar este nevoit să se mute acolo pentru afaceri.
    – Şi pe mine cui mă laşi? Vrei să rămân singură aici? Ştii cât bine mi-ai făcut? Ştii cât de multă fericire mi-ai adus în viaţă de când te-am văzut? Nu
    pot să cred..
    Am văzut cum îi venea să plângă lui Florin, dar s-a abţinut pentru că mă văzuse vulnerabilă şi nu dorea să
    plece cu imaginea mea plângând. Dorea să mă îmbărbăteze..
    – O ai pe Miruna, ai numărul meu de telefon. Ai şi numărul tatălui meu, chiar. Vom discuta mereu la telefon şi promit că am să revin în România. Am să vin pentru tine, Mirela!
    – Da? Şi când ai să mai dai şi pe aici? Peste trei, poate patru ani?
    – Nuuu.. Am să vin peste cinci luni, aşa am stabilit cu tata. Nu vreau să te văd plângând. Vreau să te văd zâmbind, aşa îmi vei da şi mie puterea de a pleca de aici fără să fiu distrus. Fără ca sufletul meu să fie distrus!
    – Hai să facem o poză şi să ne amintim cu drag de vremurile bune..
    Ne-am îmbrăţişat şi m-a sărutat brusc. Nu o mai făcuse până acum.. Nu am ştiut ce să fac în acel moment, dar mi-a plăcut şi l-am strâns în braţe şi mai tare.
    L-am condus la aeroport şi ne-am luat rămas bun. După aceea am plecat acasă unde am văzut-o p Miruna că mă aştepta cu sufletul la gură. Se pare că Florin o pusese în temă şi dorea ca să nu plâng în această seară, cel puţin eu. Am intrat amândouă în casă unde am stat cel puţin trei ore să dezbatem această temă. A reuşit Miruna să mă facă să fiu din nou veselă, a reuşit ca întodeauna să mă îmbărbăteze. Ea e îngerul meu protector, a doua mea mamă.
    În acea seară a dormit la mine, de teamă că am să fac ceva necugetat. Nu îmi stătea în fire, dar nu se ştie ce pandalii în veneau prin minte la o oră târzie. Dimineaţa când m-am trezit, am văzut-o pe Miruna în bucătărie cum îmi pregătea micul dejun.
    – Bună dimineaţa, somnorici! Stai jos şi aşteaptă ca mâncare să-ţi fie servită, alteţă!
    – Neaţa, Miruna! Nu-mi mai spune alteţă că nu-mi place cum sună.. Vezi şi tu ce minunat e afară?
    – E tare frumos. Ar merge pentru o plimbare sau altceva, dar nu pot astăzi pentru că..
    – Da, ştiu! Nu poţi pentru că ai de dat un examen! Baftă, micuţa mea prinţesică! Sunt mândră de tine şi sunt sigură că ai să-i faci praf pe ceilalţi candidaţi!
    M-am apropiat de ea şi am strâns-o în braţe deoarece mă simţeam obligată ca şi eu să o îmbărbătez, aşa cum a făcut mereu cu mine..
    – Nu ai uitat! Uite.. Mănâncă tot şi promit că-ţi dau mesaj cum pot!
    – Poţi să te duci liniştită! Eu am să stau aici, poate am să citesc o carte.. Mă voi uita la un film.. Văd eu ce fac! O să fiu bine! Important e să iei tu examenul!
    Am condus-o până în faţa uşii unde ne-am îmbrăţişat şi ne-am adresat câteva cuvinte de laudă şi încurajare. Amândouă eram fericite, chiar şi eu! Am închis uşa şi m-am aşezat pe canapea. Am stat câteva minute bune, timp în care mi-a sunat telefonul. Primisem un mesaj de la Florin de bună dimineaţă. Credeam că are să mă uite, dar se pare că s-a înfiripat ceva strâns între noi. Am vorbit în jur de două ore, fără încetare după care am auzit glasul tatălui său care îl chema la el şi ne-am luat la revedere. M-am ridicat de pe canapea şi am căutat prin casă tot felul de cărţi, până când am dat peste una la caremi plăcea titlul. Era interesant şi speram că o să mă înveselească şi mai mult. M-am plictisit foarte repede citind, pentru că minte mea nu era acolo.. Mintea mea era la Florin şi la biata Miruna care avea de susţinut un examen de cumpănă pentru viitorul ei! Aşa că am închis cartea şi am deschis laptop-ul. Am căutat nişte filme de comedie până când am zis: “ Ăsta e! Hai să vedem ce e de capu’ lui… ”
    În timp ce vizionam filmul, m-a furat somnul. Un somn adânc, liniştitor şi
    profund. Am visat o groază de lucruri… L-am visat şi pe Florin care se întorsese în ţară şi a venit la mine. Mă gândeam că poate se întâmplă toate acestea din cauză nu puteam suporta faptul că el este atât de departe.
    Cât de mult te poate schimba un om pe care l-ai cunoscut de doar câteva zile.. Cât de mult te fac unii oameni să te ataşezi de ei..Au trecut cinci luni de când please Florin din ţară şi, în ultima perioadă, nu prea am mai comunicat unul cu celălalt. Poate din lipsa de timp sau din cauza distanţei care era destul de mare… Miruna a luat examenul şi s-a mutat şi ea în New York. Mai vine din când în când în vizită pe la mine şi, spre deosebire de el, ea mă sună de fiecare dată când are puţin timp liber. Şi mie mi-a mai trecut de Florin!
    – Shit!!! Cum să-mi treacă de faţa de melc obosit? Degeaba mă tot mint eu… El încă face parte din inima mea, dar trebuie să-l uit. Trecutul e trecut şi prezentul e cel mai important. Poate şi-a făcut o iubită şi nu doreşte să mai păstrăm legătura. E treaba lui şi e normal, mai ales că noi nu ne vom mai vedea.
    Am decis să-i scriu un mesaj lui Florin, indiferent dacă am să primesc un mesaj de la el sau nu. Indiferent de ce se va întâmpla, nimeni nu îmi mai putea schimba decizia pe care o luasem.
    “ Sper că ai învăţat un singur lucru important despre mine, încă de când ne-am cunoscut. Eu mă ataşez foarte repede de cineva.. Şi greu mai pleacă de la inima mea. Dar şi când pleacă, pleacă pentru totdeauna! ” Şi am dat “ SEND “ fără să ezit. Au mai trecut încă trei luni de când i-am trimis mesajul şi el nu a dat nici măcar un semn de viaţă. Din bun simţ putea să pună o faţă zâmbitoare, un semn de punctuaţie, ceva.. Orice! Dar a preferat să nu facă nimic şi eram sigură că a citit mesajul! Nu aveam cum.. Pe Miruna nu o mai văzusem de două luni şi nici ea nu mai putea să vin în România din cauza examenelor.. Dar mai ales a serviciului pe care îl avea acolo. Nu eram supărată pe ea, din contră! Mă bucuram! Măcar cu ea vorbea ca şi înainte, ore în şir la telefon.. Se informa despre mine, starea mea de sănătate, dacă am bani sau nu.. De când a plecat şi Miruna am început să o duc mai bine cu banii. Am reuşit să obţin bursa de la facultate şi nu mai aveam problemele de dinainte. Mama mea nu mai îmi scrisese nimic şi mie îmi era mult mai bine fără ea şi fără Florin.
    Într-o seară, în jurul orei 23:59 am primit un mesaj de la Florin. Nu mă aşteptam. Am citit de zece ori înainte de a deschide mesajul de la cine este. Era imposibil ca el să-mi scrie şi, cu o uşoară nostalgie în suflet, am început să citesc: “ Nu ai nevoie de mine. Sunt un bou! Nu am cum să mă mai întorc în România! Sunt un prost, ştiu! Mirela… Acum tu ai nevoie de cineva care să te strângă la pieptul lui noaptea, să te ţină în braţe, să te sărute pe frunte dimineaţa… Să îţi mângâie sufletul. Să îţi dezbrace gândurile, NU trupul! Să te facă să îţi doreşti şi a doua dimineaţă să fii tot acolo! Asta ai tu nevoie.. ”
    Nu mă aşteptam şi mesajul primit de la el m-a bucurat foarte mult, semn că nu mă uitase. Nu am vrut să-i răspund… După zece zile, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am scris un mesaj, cu speranţă că nu uitase de mine, încă: „ O să-mi văd de viaţa mea şi nu am să te mai caut! Dar tu îţi vei petrece tot restul vieţii ştiind că ai întors spatele iubirii. Ai întors spatele unei iubiri sincere, unui om care era în stare să-şi dea şi viaţa pentru tine dacă meritai. M-am înşelat în privinţa ta! Nu vreau să mai aud de tine şi, din clipa această, nu te mai cunosc! Aşa să faci şi tu! Have a nice life, boy! … ” Au trecut cinci ani de când am primit mesajul de la Florin şi îl păstram şi acum în telefon. Îl reciteam cu aceeaşi nostalgie în suflet ori de câte ori simţeam nevoia. Mi-am spus în sinea mea: “ Data viitoare când vei aştepta să te sune, gândeşte-te bine dacă aşa ai de gând să îţi trăieşti viaţa: într-o continuă aşteptare… Gândeşte-te bine dacă atât valorezi tu… Dacă valorizi fix cât un jucător ţinut pe banca de rezerve şi uitat acolo până când are să fie nevoie de el. Mirela, adu-ţi aminte cât de mult valorezi în ochii altora, cât valorezi în proprii tăi ochi… Iar dacă tu nu crezi că eşti în stare de a juca acest rol, el te va uita pentru totdeauna şi va căut o altă fată mai disponibilă decât tine. Nu te mulţumi cu faptul că te mai sună, din an în Paşte… Eşti o fată minunată, cu un suflet deosebit, aşa cum ţi-au spus multe persoane. Trebuie să găseşti o persoană demnă de iubirea ta sinceră şi necondiţionată; o persoană care să te merite şi să nu-ţi facă sufletul petardă… “
    În gândul meu mişunau tot felul de idei… În acel moment am spus cu voce tare, fără să mai ţin cont de nimic şi dacă are să mă audă cineva: “ Dacă un om a ales să plece din viaţa mea, dacă cineva nu mă iubeşte, dacă nu luptă pentru mine şi preferă pe altcineva… Nu am ce să fac! Închid ochii, trag aer în piept şi merg mai departe pe drumul meu, încercând să-mi văd de propriia-mi viaţă. Ştiu că destinul îmi va dărui multe persoane, iar unele vor ştii să mă aprecieze la adevărata mea valoare!.. ”
    Urma ca în această seară să mă văd cu Miruna, care venea în România după câţiva ani buni, la o petrecere mai mare.. Aşa că am pornit hotărâtă spre petrecere, fără ezitări şi cu gândul că am să mă îndrăgostesc din nou. Când am văzut-o pe Miruna am început să plâng. Erau lacrimi de bucurie pentru că nu o mai văzusem de câţiva ani.. Sunt persoane care îşi pun amprenta pe sufletul tău pentru totdeauna, fără ca tu să-ţi dai seama cumva.. Era foarte târziu şi Miruna trebuia să plece pentru a nu pierde avionul aşa că am condus-o la maşină şi ne-am luat, din nou,
    la revedere. Am păşit înapoi în local cu paşi încrezători şi m-am aşezat pe un scaun.. Am privit minute bune câţiva oameni care dansau pe ringul de dans, până când am simţit cum cineva se uita la mine. În acel moment mi-am întors privirea şi l-am văzut pe el, pe “ Dragostea la prima vedere ”.. Mi se părea extrem de cunoscut, dar nu ştiam pe unde îl mai văzusem.. Această poveste de dragoste care urma avea loc în luna aprilie, în apropiere de Sfintele Paşti. În acea seară am întâlnit un băiat cu un chip familiar şi un suflet deosebit, cu toate că m-am cam înşelat în privinţa lui, fără să iau în calcul sfaturile celorlalţi invitaţi care mă vedeam că mai trăgeam cu coada ochiului la el. Aveam pe mine o rochie vaporoasă, nici prea lungă dar nici prea scurtă, fără multe “ zorzonele ”… Era genul de rochie care fura toate privirile; pe scurt: era minune, domne! Aşa cum spunea şi doamna Stela Popescu în monologul: “ Rochiţa mea ”. Culoarea roşie de invidiat imediat atrăgea toate privirile, eclipsând ceilalţi invitaţi, fără să-mi doresc acest lucru intenţionat. A fost involuntar totul, absolut totul!
    În clipa în care am realizat că toţi oamenii discutau despre mine şi despre a mea ţinută, am conştientizat faptul că “ am dat lovitura ”. Nu sunt genul de fată care să se îmbrace mereu elegant, în fuste sau rochiţe; fata care adoptă machiajul în fiecare zi. Nu! Sunt genul de fată care mai mereu poartă blugi, chiar şi pe timp de vară… Cu toate că am ce arăta, dar prefer să păstrez ce este mai bun pentru “ EL ” de care am nevoie în momentul de faţă. De fapt, sunt mereu îmbrăcată în blugi… Sau nu… La evenimente special dau pe spate pe toată lumea, deoarece ştiu să mă păstrez cu grijă. Mă descopăr doar puţin, pentru a lăsa şi puţin mister… Fără el, cum ar fi viaţa în această junglă de asfalt, în această lumea bazată pe faimă, bani şi non-valori? Merită să învălui societatea într-un mister… Chiar magic… Esenţele tari se ţin în sticluţe mici, până la urma urmei!!! … Ooo da! Mi s-a spus de multe ori că sunt un geniu idiot, în teneşi şi blugi; ba o actriţă bună, comediant, chiar şi scriitoare.. Ba că ţin prea mult la persoane chiar dacă nu se merită, că sunt sensibilă, râd mult şi trec cu uşurinţă peste probleme… Da! Trec foarte repede peste probleme, doar la suprafaţă, dar… Interiorul meu rămâne nevindecat şi rănile sufletului plâng, urlă de durerea ce mă macină.. Mă mistuie, încetul cu încetul… Şi am spus mereu prietenilor: “ Artiştii sunt nebuni. Nu trebuie să îi înţelegi ca persoane, ci trebuie să le înţelegi nebunia! ” Da… Sunt un om simplu, un om care iubeşte la fel ca toţi ceilalţi. Iubeşte libertatea, cu tot cu iubirea; ambele luate la pachet. Dragostea vine pe nepusă masă şi te induce în lumea fluturilor, fără regret şi ezitări.
    M-am ridicat de pe scaun din cauză că mă simţeam vulnerabilă şi m-am alezat pe canapeaua catifelată şi mătăsoasă în care mă ascundeam. În văzusem pe “ EL ” şi îmi era jenă să mă duc la el şi să-l întreb direct dacă ne-am mai văzut. Îl ştiam de undeva şi eram sigură că am mai vorbit cu el, dar nu ştiam unde şi când. Nu ştiaam de unde îi cunoşteam făţuca.. În sinea mea mă tot întrebam unde locuieşte, cine este…
    În mintea mea şi sufletul se dădea o sumedenie de lupte sufleteşti. Am continuat să ne uităm unul la celălalt preţ de câteva minute şi, când privirile noastre s-au intersectat, am simţit un fior rece şi adânc pe şira spinării… Am pus repede ochii în pământ, de teamă de a nu mă descoperi că îl plac.. Încercam din răsputeri să mă camuflez la fel ca un cameloen, să-mi ” maschez ” emoţiile… Iubirea total neobişnuită pentru un străin – şi aveam impresia că îl ştiam de undeva – , bizar de atrăgător.
    Am ieşit afară pentru că simţeam nevoia de a lua puţin aer. Mă minţeam că încăperea era de o căldură sfâşietoare, doar pentru a spune “ PAS ” iubirii ce, tocmai, mă lovise-n plin! Când am intrat înapoi în cameră, după câteva minute bune, am văzut cum acel “ EL ” mă sorbea din priviri şi mă urmărea. Îmi urmărea fiecare gest făcut, fiecare emoţie, trăire… Imediat ce am observat că se îndreaptă cu paşi mari şi grăbiţi spre mine, am luat-o la fugă spre baie… Dar nu înainte de a-l privi, schiţând un zâmbet pe care aş fi vrut să-l maschez cumva; fără reuşită, însă…
    – Mi-e dor de libertatea mea.. Mi-e dor de mine, aşa cum eram cândva. Mi-e dor de momentele în care puteam să plec oriunde văd cu ochii, de clipele frumoase petrecute lângă un om drag.. Mi-e dor de timpul acela când puteam să plâng ore în şir fără să dau măcar vreo explicaţie; când stăteam afară până dimineaţa târziu doar ca să privesc cerul şi stelele care îl luminau… Mi-e dor de tot şi de toate! Îmi lipsesc mult prea multe…
    Am ajuns în baie şi mi-am dat cu apă pe faţă încercând să mă eliberez de toate emoţiile care s-au creat în interiorul meu.. Când am ridicat capul de sub jet, l-am văzut pe “ EL ” în spatele meu. Stătea în faţa uşii şi mă privea atât de adânc, încât credeam că vede prin mine… Credeam că vede că sunt un suflet deosebit, şi nu voiam asta. Cum spunea, adesea, tata: “ Eşti prea miloasă, prea bună cu toată lumea… Îmi e teamă să nu
    întâlneşti oameni care să profite de tine şi să îţi dezamăgească sufletul pur şi bun. Mă tem pentru tine. Ştiu cum te-am crescut şi ştiu cât de bună eşti la suflet, dar nu vreau să te pui tu pe locul doi doar ca să-I ajuţi pe alţii. Nu te uita pe tine pentru alte persoane care nu-ţi dau nici măcar un mesaj, nu te caută sau nu-ţi dau un semn de viaţă.. ” Îmi tot spuneam în gând: “ Mirela! Fi tare! Dură, aşa cum te-a învăţat tatăl tău! Hai că poţi! Doar trebuie să vrei asta! Dură, ai auzit?!? ” Degeaba subconştientul meu îmi dicta acest lucru… În momentul în care s-a apropiat de mine am simţit cum îmi fugea pământul de sub picioare.. Treuram toată de fericire.. Dar şi de teamă!
    – Bună! Te rog să mă scuzi că am dat buzna aici.. Toată seara te-am căutat şi team tot urmărit, cu speranţa că am să reuşesc să intru în vorbă cu tine. Dar nu am putut, am eşuat până acum. Am impresia că mă ocoleşti. De ce? Sunt chiar aşa urât?
    Ooh! Doamne!!! Îmi venea să-l sărut, pe loc… Chiar acolo, în baie… Dar raţiunea îmi spunea că nu e bine! Cum să fie el urât când toate fetele îl doreau? Era un tip bine făcut, la prima vedere. Se putea vedea de la o “ poştă ” că are mare grijă la felul în care arată şi că face sală de ceva timp.. Voiam să-I spun că îl ocoleam pentru că mă îndrăgostisem, pentru că îmi aminte de Florin, dar mi-am amintit că trebuie să fiu dură!
    – Bună, străinule! Te rog cât se poate de frumos să-ţi ţi mâinile acasă, altfel rişti să rămâi fără ele! Nu am drujba la mine, din fericire pentru tine, dar imediat se poate rezolva această problemă… Nu eşti tu urât! Urât este
    modul tău de a abodra o domnişoară educată, rafinată şi cu un comportament cum rar mai găseşti. Şi nu te ocolesc, băiete, doar că…
    Am avut o ezitare cam şungă, ce-i drept; moment în care el a încercat să mă strângă în braţe, la pipetul lui călduros şi primitor… Cu toate că îmi ream să rămân în braţele lui pentru o veşnicie, să ţin timpul în loc pentru încă o sută de ani de acum încolo… Căci era aşa de bine în braţele lui.. Simţeam cum toate problemele şi grijile mele zburau departe, undeva… Nu ştiu unde, dar important este că dispăreau. Raţiunea mea îmi spunea că nu este bine cum gândesc şi că nu e bines ă stau în braţele unui străin, aşa că am acţionat rapid şi sigur! …
    – Staaai! Ce faci? Eşti nebun, băiete?
    – Nebun după tine, draga mea! Din prima clipă în care te-am văzut, am spus că tu îmi vei pune capac pentru tot restul vieţii mele… Am zis că tu eşti aleasa, tu eşti fata de care am nevoie şi pentru care am aşteptat atât de mult timp… Eşti fata pentru care vreau să mă trezesc dimineaţa şi chiar vreau să avem un viitor împreună.
    Dacă ai avea tu habar că şi eu gândesc la fel ca tine, îmi dicta inima… Imboldurile fruturilor care mă invadaseră nu-mi dădeau pace, acum. În acel moment am ieşit repede din baie şi am pornit-o repejor în curtea unde avea loc petrecerea, ca mai apoi să plec spre casă.. L-am asemănat pe băiat cu necazul şi mi-am amintit de vorbele tatălui meu: “ Necazurile, fetiţa mea, tocmai ele sunt cele care te doboară, te pun la pământ şi te fac să crezi că nu ai să mai reuşeşti vreodată să te ridici. De ce? Pentru că dacă ele nu ar exista, noi oamenii, nu am ştii cât de puternici suntem. Necazul te împinge să lupţi pentru ceea ce iubeşti, pentru ceea ce tu crezi că este bine. Fără ele, viaţa aceasta ar fi doar plictisitoare, monotonă. Necazul este ingredientul care face viaţa mai picantă şi ne ajută să ne dăm seama de propriile noastre puteri! ”
    Ce vorbe frumoase şi pilduitoare îmi spunea tata, când.. M-am trezit brusc cu străinul în faţa mea care m-a luat de mână şi m-a tras lângă el uşor, cu mare grijă. Degeaba încercam să scap din braţele lui puternice pentru că orice făceam, eşuam.. Da,da.. Eşuam!!!
    – Scuză-mă, te rog! Eu sunt Florin, un tip simplu şi spontan… Am văzut că vrei să pleci şi m-am gândit să te conduc până acasă. Ce zici, eşti de acord domnişoară?
    Când am auzit că a spus că-l cheamă Florin, am simţit cum inima mi-a stat în loc pentru câteva secunde; cum nu mai pompa.. Eram sigură că am să leşin, dar totul a fost în favoarea mea şi mam ţinut tare fără a arată ce se întâmplă în sufletul meu micuţ şi bun.. Acum toate se legau, mai aveam doar de aflat dacă el este tipul cu care am vorbit în urmă cu cinci ani.. Dacă era aşa, am luat decizia de a păstra distanţa pentru că el încetase să mă mai caute.. I-am spus clar, scurt şi la obiect:
    – Mirela, îmi pare bine de cunoştinţă, dar am impresia că noi am mai purtat această conversaţie.. Ai o făţucă foarte comună.. Mă rog.. Nu am nevoie de bonă! Nu mai sunt fetiţă, acum! Am crescut şi nu mai am 10 ani! Îmi pot purta şi singură de grijă, aşa că mai bine pleci şi mă laşi să mă duc acasă. Să te distrezi frumos!
    – Da, nu te contrazic.. Dar domnişoară.. Străzile acestea sunt foarte periculoase, mai ales în toiul nopţii. Nu vezi că nu este nimeni pe drum? Orice bădăra, beţiv sau cine ştie ce “ coate-goale ” se poate agăţa de tine.. Nu vreau să păţeşti ceva rău! Insist..
    Mă bucuram, în sinea mea, că îmi poartă de grijă dar faptul că mă gândeam că el este Florin pe care l-am cunoscut în urmă cu cinci ani şi m-a uitat cu desăvârşire, m-a împiedicat să-i dau dreptate. Este foarte adevărat că era un cartier rău famat şi se puteau întâmpla foarte multe lucruri rele pe timpul nopţii, mai ales dacă erai fată şi mergeai singură.. Cu toate acestea, nu am vrut să cedez pentru că o mai luasem pe aici de câteva ori, tot noaptea, şi nu păţisem absolute nimic. Poate se datora acest lucru şi din cauza tatălui meu care avea un renume în cartier şi dacă îndrăznea cineva să se atingă de mine fără să-i permit, era în stare să-i rupă şi capu’!
    – Mulţumesc pentru grijă, Florin.. Dar îmi pot vedea şi singură de drum, la fel ca şi până acum. Nu am nevoie de un străin în viaţa mea care să mă mai ducă şi acasă… E tare bizar, aşa că.. Stai liniştit! Voi ajunge acasă cu bine!
    L-am îmbrâncit, cu speranţa că va înţelege că vreau să merg singură pe drumul care mă ducea acasă, dar.. Degeaba! El era în spatele meu, la câţiva metrii de mine, şi-mi veghea fiecare pas făcut în bătaia lunii. M-am întors brusc şi i-am spus:
    – Ştii ce, Florin? Ai o faţă foarte cunoscută şi vreau ca mâine să ne vedem să discutăm, poate tu nu mă mai recunoşti.. Sau mi se pare mie! Dar cel mai corect este să aflăm dacă, întradevăr, ne-am mai întâlnit în trecut.. Ne vedem la ora 09:09 la terasa “ 2 Mai ”. Ştii unde e, nu?
    – Sunt de acord! Ştiu, ştiu.. Cum să nu ştiu de cea mai vestită terasă de aici? Am să fiu promt.. Ne vedem acolo! Ai grijă de tine, chip angelic!
    Şi am plecat fără ca eu să-i spun acelaşi lucru. Cum am ajuns acasă, iam dat un mesaj lui Florin pentru că mai aveam numărul lui în telefon. “ Bună, Florin. Sunt Mirela, tipa de acum cinci ani, în caz că nu mai ai numărul meu şi nu ştii cine sunt. Eşti în România acum? “
    Nu au trecut nici două minute că telefonul a început să sune. Primisem un mesaj de la el.. ” Bună, fata… Sunt în România acum, dar de ce te-ai trezit tocmai acum să mă cauţi? ” Eram foarte nervoasă pentru că miam dat seama că nu mă mai cunoaşte, că a uitat de mine… Eram convinsă de acest lucru şi nu am putut să tac, aşa că i-am scris:
    ” De ce acum? Pentru că am dat peste un băiat cu o faţă exact ca a ta şi cu numele tău. Poate eşti tu în persoană sau mă înşel eu. Poate seamănă cu tine şi atât.. ”
    Au trecut mai bine de zece minute şi Florin nu îmi mai răspundea la mesaj. Iniţial am crezut că este supărat pentru că îi vorbesc despre un alt băiat, când am văzut că mi-a răspuns: “ Vorbim mâine.. Sunt foarte multe de discutat. Te rog să mă înţelegi. O seară bună! ” Când am văzut mesajul, mi-am dat seama că băiatul de la petrecere era chiar el, chiar Florin de acum cinci ani.. Nu-mi venea să cred că nu mi-a spus că ele este,
    atunci când am încercat să-i spun că am impresia că am mai discutat cu el. Mă gândeam ca mâine să nu mă mai prezint la terasa “ 2 Mai ”, dar asta dădea dovadă că nu sunt o fată serioasă.. Aşa că am luat decizia de a merge să mă întâlnesc cu el, sperând că are un motiv destul de plauzibil pentru care nu m-a căutat în tot acest timp şi pentru că nu a spus că mă cunoaşte… Mă tot gândeam de ce a încercat să mă abordeze la fel ca data trecută? Chiar nu mă recunoştea?
    Offf.. Când te îndrăgosteşti de cineva, nu ştiu dacă mai poţi vreodată să-ţi scoţi acel om din suflet! E o artă să poţi să eviţi ceea ce iubeşti atunci cân inima te împinge să îi sari în braţe şi să-l săruţi.. E ceva aparte când ai puterea să te uiţi fix în ochii lui şi reuşeşti să-ţi muţi privirea cu uşurinţă, cu toate că îl placi! E un sacrificiu să iei hotărârea de a-l lăsa altei fete, dar e o mare prostie să-i întorci spatele atunci când el a venit din nou în viaţa ta şi tu îl ingori. Orice om merită o a doua şansă, pentru că nu se ştie cât de pregătit a fost acea persoană pentru relaţie sau ce probleme a avut..
    În seara dinaintea ieşirii cu el, îmi venea în minte imaginile în care eram cu el.. În care mă iubea sincer şi îmi demonstra acest lucru. Mă gândeam la cum este iubirea, ce ciudată este ea.. Tocmai în acel moment am realizat că iubirea este atunci când persoana norocoasă devine o dependenţă şi te face să te simţi ca într-un sevraj dacă nu vorbiţi; te face să te simţi gol pe interior, singur, trist, fără chef de viaţă.. Te lasă fără putere.. Când te uiţi la conversaţiile vechi şi analizezi fiecare cuvânt, fiecare glumă spusă.. Când trec nopţi la rând aormind cu gândul la acea persoană şi eşti în stare să muţi munţii din loc, să întorci lumea pe dos pentru ceea ce iubeşti! .. Aia e o iubire bolnavă; iubire ce te consumă încetul cu încetul.. Dar e o iubire sinceră şi adevărată!
    A sosit şi ziua cea mare; ziua în care trebuia să ne înfruntăm reciproc. Nici nu m-am gândit cu ce să mă îmbrac, pentru că nu aveam de gând să îl impresionez.. Aşa că m-am îmbrăcat cu ce mi-a sărit în ochi din dulăpior. Mam încălţat şi am pornit spre punctul de întâlnire. Era devreme şi mai erau patru minute până când trebuia să ajungă şi el dar am fost surprinsă să văd că mă aştepa, că era acolo cu multe minute înaintea mea.. Avea un buchet cu flori care nu m-ai impresionat pentru că tot ce îmi doream eu acum erau nişte răspunsuri clare şi sincere! Aveam nevoie de ele, acum, mai mult ca oricând!
    – Bună dimineaţa! Eşti foarte frumoasă şi străluceşti mai tare ca o rază de soare! Hai să te ajut..
    – Bună şi ţie. Nu încerca să mă abureşti, că nu-ţi merge. Tu eşti Florin, tipul de care m-am îndrăgostit şi a plecat, m-a lăsat în România cu inima frântă şi nu a mai dat semne de viaţă?
    – Nu încerc să te aburesc şi nici nu am de gând să fac asta! Am spus-o pentru că aşa te percep eu, aşa te văd.. Şi da, eu sunt tipul acela. Nu ţiam mai scris din cauza problemelor mele..
    – Îţi dai seam

  22. – Îţi dai seama că sunt supărată pe tine, nu?
    – Da şi ai tot dreptul ca să nu-mi mai vorbeşti sau să nu mai vrei să mă întâlneşti. Dar pentru ce iubeşti, treci peste.. În tot acest timp, ai văzut şi tu, că ai întâlnit o groază de oameni.. Să ştii că eu i-am pus ca să aibă grijă de tine, să-ţi sară în ajutor. Am vrut să fiu sigur că tu eşti bine!
    – Am aşteptat.. Am aşteptat zile întregi, săptămâni, luni, chiar şi ani să-mi dai un amărât de mesaj, să mă suni, să-mi spui că-ţi lipsesc sau ce orice altceva doreai tu! Stăteam ore în şir cu telefonul în mână, sperând că la un moment dat o vei face, vei trimite acel amărât de mesaj şi îţi vei călca pe orgoliu. Dar nu ai făcut-o, ai ales nepăsarea în locul meu! Adormeam gândindu-mă la tine şi speram că şi tu faci la fel, speram ca să mă trezească un mesaj de la tine, aşa cum era înainte.. Dar uite că a venit şi ziua în care tu mă vrei înapoi şi mie a început să nu îmi mai pese, ca altădată. Şi te văd cum înghiţi în sec, cum îţi pare rău, cum regreţi şi eu te privesc zâmbind, dar cu o oarecare durere în suflet. Împăcare mai există între noi, doar dacă motivele sunt bine întemeiate. Altfel, poţi să te ridici de la masă şi să pleci.
    Eram hotărâtă ca să nu mă mai întorc la el dacă nu avea motive bine întemeiate, dar am deci să-i acord această şansă pentru că mi-a spus că a avut probleme şi aşa a fost. Aflasem de la Miruna, printr-un mesaj, că tatăl lui a fost foarte grav bolnav în toţi aceşti ani şi el a fost nevoit să se ocupe de toată firmă. Nu dormea aproape deloc şi se simţea singur. Tot Miruna mi-a spus că nu mă mai căutase pentru că aveam să observ tristeţea din glasului lui şi nu dorea să mă împovăreze cu problemele sale sau să mă îngrijoreze. Şi toate acestea le-am aflat după ce am terminat monologul meu cu Florin şi mi se părea tare ciudat… Începusem să cred că soarta sau destinul doreşte ca noi să fim împreună.. Se crease o atmosferă tensionată între noi când el a rupt tăcere..
    – Vrei să plec?
    Îl plăceam foarte mult şi pentru că aflasem de problemele lui, am decis să şterg cu buretele toţi aceşti cinci ani, mai ales că avea dreptate şi el. Întâlnisem mulţi oameni şi mi se părea ciudat cum erau mereu fix unde mă aflam eu… După câteva minute bune de tăcere, am decis să-i răspund pentru că dorea să se ridice şi să plece. Cu lacrimi în ochi i-am spus:
    – Nu, nu vreau să pleci! Vreau să mă iubeşti la fel ca înainte, să fim cuplul de demult.. Vreau să mă faci să mă simt cândva, să mă faci să tac printr-un sărut.. Nu vreau să ne certăm! Ne-am distanţat uşor în aceşti ani care au trecut, dar se vede că iubirea dintre noi nu a pierit. Se vede că acea sclipire a rămas ca o buruiană în sufletul nostru. Vreau relaţia frumoasă de demult, care astăzi nu mai este.. Vreau totul! Vreau să mă faci din nou fericită.. Florin a început să plângă şi parcă tot universul lucra pentru noi deoarece, în acel moment, am auzit la radio “ Şi băieţii plâng câteodată.. ” Mi se părea o pură coincidenţă, dar au avut loc multe întâmplări ca să mai cred aşa… S-a oprit din plâns şi m-a întrebat uşor, atingându-mi mâna:
    – Pe tine ce te face fericită? Nu am stat pe gânduri şi am spus fix ce mi-a venit în minte, în acel moment.
    – Îmbrăţişările lungi, muzica, sărutările pe frunte, tachinările.. Lucrurile mărunte, în general. Doar mă cunoşti şi ştii despre ce e vorba.. De ce întrebi?
    – Pentru că te vreau înapoi şi vreau să te fac fericită! Pentru că nu te-am uitat şi m-am gândit mereu la tine! Pentru că am fost un prost că nu team mai căutat şi te-am lăsat să suferi.. Pentru că sunt un prost că am lăsat o fată ca tine şi nu am ştiut să te apreciez.. Pentru că nu mai sunt la fel fără tine, simt un gol pe care nu îl poate umple nimeni; un loc păstrat doar pentru tine! Pentru că alte fete nu-mi pot alina durerea şi nu pot avea o altă relaţie cu alte fete! Pentru că tu mi-ai pus capac şi mă gândesc mereu la tine… Pentru că nu mai sunt fete ca tine, tu eşti unică! Pentru că vreau să te văd fericită cu adevărat!
    Am rămas plăcut impresionată de ce mi-a spus şi am analizat totul; am trecut totul prin filtrul gândirii şi am decis să formăm, don nou, o relaţie. Cu toate că au trecut cinci ani de când nu am mai vorbit, el mereu avea grijă de mine din depărtare.. Mi-a demonstra că merită şi că este demn de iubirea mea. Mi-a amintit de tata când mi-a spus: “ O femeie inteligentă poate schimba un bărbat, poate să-l facă să nu mai aibă linişte fără ea. Doar iubindul şi arătându-I asta, el va înţelege cât de mult îl iubeşti şi se va schimba de dragul tău. O femeie inteligentă va schimba bărbatul ales în bine, în va face să creadă în el, relaţia lor şi îi va mai multă încredere în el, putere şi curaj. O femeie inteligentă este cea care nu se dă bătută şi mai dă încă o şansă iubirii care nu a dispărut.. ” Simţeam că aveam nevoie, mai mult ca niciodată, să fiu iubită, să fiu îmbrăţişată şi privită cu multă dragoste şi căldură. Că am nevoie de o inimă blândă lângă mine; o inimă care să mă iubească pentru ceea ce sunt, nu pentru cine sunt, pentru numele pe care îl am! Simţeam că am nevoie de o fiinţă căreia să-i spun înainte de culcare “ NOAPTE BUNĂ ” şi să o sărut pe frunte; fiinţă cu care să-mi petrec tot retul vieţii…
    Au trecut mai bine de trei ani de când eram împreună şi mergeam la toate evenimentele împreună. Orice persoană care ne vede, ne spune că ne stă foarte bine împreună şi că suntem un cuplu despre care se merită să se scriu un scenariu, datorităă iubirii la distanţă care nu s-a pierdut.. Amândoi ne bucuram de părerile pe care le auzeam în jurul nostru. Eram fericiţi şi bucuroşi că suntem din nou împreună şi că am reuşti să trecem peste toate.. Ba chiar, unii oameni ne priveau cu invidie, şi era normal acest lucru.. Ne priveau cu o uşoară stare de nevroză, fără a cunoaşte prin câte am trecut şi câte am îndurat împreună. Şi în ciuda a tot şi toate, suntem încă împreună şi avem intenţia de a rămâne aşa!
    După o perioadă lungă de relaţie frumoasă, în care am împărţit atât bune, cât şi rele… A sosit momentul în care m-a cerut în căsătorie. A trebuit să spun repede răspunsul în faţa a sute de oameni care aşteptau cu sufletul la gură răspunsul. Inima îmi dicta să răspund cu “ DA ”, dar îmi era teamă să nu greşesc.. Atunci mi-am amintit de ce mi-a spus tata când am fost nevoită să iau o decizie foarte importnată în viaţa mea: “ Copil sufletist, tu nu ai să mă dezamăgeşti niciodată! Indiferent de ce alegere vei lua, tu mereu rămâi fata de care sunt mândru; fata de care nu-mi este ruşine şi care nu m-a dezamăgit şi nici nu o va face! Sunt sigur că ai să alegi ce-i mai bun în viaţă şi ai să alegi atât cu sufletul, cât şi cu mintea. Eşti copilul pe care mi l-am dorit; copil care mi-a făcut
    viaţa roz şi frumoasă, care m-a ajutat să trec peste toate problemele.. Nu ai să dezamăgeşti niciodată pe nimeni, copil sufletist! ”
    După câteva minute de suspans, am răspund tare şi răspicat: “ DA!!! ”! Toţi oamenii au sărit în sus de bucurie şi erau în culmea fericirii, nu mai mult decât noi doi. În moemtul în care Florin a auzit răspunsul, m-a luat în braţe de bucurie.. În acel moment i-am şoptit la ureche că vreau să merg la mormântul tatălui meu şi să-I mulţumesc. Imediat m-a luat şi m-a dus acolo, ţinându-mă în braţe şi aşteptând să-I spun ceea ce am pe suflet. “ Dragă tati.. Simt nevoia să-ţi mulţumesc pentru tot! Pentru educaţie primită, pentru anii în care mi-ai fost alături şi pentru că mai făcut să ajung persoana care sunt astăzi! Îmi este tare dor de tine şi îmi lipsesc nopţile în care îmi citeai poveşti şi mă sărutai pe frunte înainte să adorm.. Sper că eşti mândru de mine şi ştiu că şi tu ai contribuit la ceastă relaţie. Sunt sigură că te bucuri că am alături un om minunat, un om cu acelaşi suflet ca şi al meu. Îţi mulţumesc pentru tot! Te iubesc mult, mult.. ” Şi brusc am început să plâng în braţele lui Florin care era impresionat de ceea ce am avut să-I spun şi m-a strâns la pieptul lui ca şi tatăl meu.. Simţeam că mă protejează şi să îmi vrea doar binele.. Şi vedeam cum îi curgeau şi lui câteva lacrimi pe obraz. Le putea stăpânii foarte greu din dorinţa de a mă face mai puternică pe mine.
    Am primit, a doua zi, un mesaj de la mamea mea în care scria: “ Poate eşti supărată pe mine, şi ai dreptul acesta! Vreau să-ţi spun că sunt mândră de tine şi îţi doresc să ai o căsnicie frumoasă! Vreau să-ţi faci toate mofturile, să zâmbeşti, să râzi, să te distrezi din plin, dar cel mai importnat lucru.. Să nu uiţi cine eşti! Să nu uiţi că tu eşti o minune de copil, un dar de la Dumnezeu! Sunt sigură că şi tatăl tău îţi doreşte celeaşi lucruri, de aceea vorbesc şi în numele lui: să trăieşte dublu tot, să trăieşti şi pentru noi! Te iubim din toată inima noastră, copil sufletist! ” În acel moment mi-am iertat mama pentru că m-a lăsat singură. În acel moment am înţeles că a vrut să facă din mine o fată responsabilă şi puternică, o fată cu care să se mândrescă. O iertasem din tot sufletul şi o înţelegeam perfect.. Simţeam că o iubesc, din nou, şi o simţeam alături de mine!
    A sosit şi ziua în care ne-am unit destinele în Casa Domnului, unde neam jurat că vom sta alături unul de celălalt la bine şi la greu, că vom fi pansamentul pe rana celuilalt în momentele de cumpănă.. După aceea am plecat în luna de miere ca orice îndrăgostiţi, proaspăt căsătoriţi… Ca destinaţie am ales Hawaii pentru a ne distra frumos, doar suntem în luna de miere… Am văzut foarte multe peisaje frumoase.. Am făcut o groază de poze împreună. Amândoi eram foarte fericiţi pentru că am reuşit să ne reîntâlnit şi că acum suntem în luna de miere. Am avut timp să ne gândim şi la copii, la câţi vrem dacă o să putem.. Începusem să ne gândim ce nume să îi dăm în caz c este fată sau băiat. Eram un cuplu foarte fericit şi orice persoană care ne vedea ne felicita şi se bucura pentru noi, pentru dragostea pe care ne-o împărtăşeam… Cât timp am stat în această lună de miere, am uitat complet de lumea de acasă, de griji şi stres. Eram doar noi doi şi distracţia, viitorul strălucit pe care îl vom parcurge împreună de acum încolo. Entuziasmul era la cote maxime, dar şi iubirea nu era mai prejos. Ne-am plimbat mult, foarte mult şi am făcut un album de poze pentru a le avea ca şi amintire la bătrâneţe, să le arătăm nepoţeilor clipele de fericire din tinereţea noastră.. Mai erau doar trei zile până ce trebuia să plecăm acasă. Am simţit nevoia să le scriu părinţilor, aşa mi-a venit în acel moment. Am pus mână pe un pix şi o hârtie şi mi-am aşternut gândurile:
    “ Dragii mei, dragi părinţi.. Vreau să vă spun că suntem foarte fericiţi îmrepună şi ne bucurăm unul de celălalt. Suntem mult mai îndrăgostiţi decât atunci când ne-am unit destinele. Suntem bucuroşi, mai ales eu, pentru că m-aţi încredinţat unui am atât de deosebit; un om cald, primitor, protector şi iubitor. Vă mulţumesc pentru felul în care maţi crescut, pentru educaţia primită şi pentru că aţi încercat să-mi faceţi toate poftele. Acum eu am crescut şi vreau să vă mândriţi cu fata voastră pentru că a reuşit să realizeze multe în viaţă. Vreau să vă mulţumesc pentru că m-aţi lăsat să văd puterea banului de mică, să văd cât de greu se câştigă şi cât de repede se cheltuie… Mamă! Tu eşti persoana care mi-a dat naştere şi care a suferit, care a decis să vin pe lume. Îţi mulţumesc pentru că nu ai făcut avort şi pentru că nu m-ai omorât. Eşti cea mai bună pe care o putea avea un copil, cu toate că distanţa a fost foarte mare şi nu ne-am mai văzut de foarte mult timp. Mă bucur că distanţa nu ne-a îndepărtat! Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat naştere! Tată! Tu eşti cel care a contribuit ca mie să-mi dai fiinţă şi tot tu eşti cel care a vrut să fie mereu lângă mine, dar nu a putut. Îţi mulţumesc pentru zilele senine pe care le-am petrecut cu tine şi pentru că m-ai edutcat întrun mod frumos şi plăcut. Mulţumesc pentru că m-ai învăţat cum să reuşesc în această societate bazată doar pe faimă, bani şi non-valori.. Pentru că mi-ai spus să nu renunţ niciodată la ceea ce iubesc şi să lupt, pentru că doar aşa voi avea de câştigat! Mulţumesc pentru sfaturile pe care leam primit de la tine în tot acest timp! Vă mulţumesc amândurora pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Sunt recunoscătoare pentru tot, în special pentru că mi-aţi dat naştere! Vreau doar să vă fac mândrii de mine, să vă bucuraţi că aţi născut o fiinţă specială care acum e matură şi ştie ce vrea de la viaţă; ba mai mult, şi-a întemeiat şi o familie fericită, bazată pe iubire adevărată. Sunt norocoasă că am avut părinţi ca voi şi nu vreau să mă lăsaţi. Promit că am să vă fiu mereu alături, mereu am să fiu acolo când veţi avea nevoie de mine. La fel şi Florin! El este un tip mult prea bun şi nu vă vrea decât binele! Vreau să vă spun că vă iubeşte ca pe proprii părinţi, cu toate că nu vrea să arate asta din cauză că îi este temaă să nu vă distanţaţi de el.. V-am pus şi câteva poze din această lună şi sper să vă placă. Noi sunte bine, fericiţi şi ne gândim la venirea unui copil pe lume. Sperăm că sunteţi cu inima înpăcată. Vom ajunge curând acasă pentru că se sfârşeteş această lună. Doar trei zile ne mai despart de voi, dragi părinţi… Mami, tati.. VĂ IUBESC NECONDIŢIONAT! ”
    Timpul a trecut fulgerător de repede şi au apărut în viaţa noastră şi doi ochii: un băiat şi o fată. Copiii noştri se făcuseră deja mari acum.. Puteam spune cu tărie că au moştenit ce era mai bun de la noi şi că suntem mândri de ei! Noi deja îmbătrâniserăm şi ne trăiam bătrâneţea prin ei.. Ei erau cei care ne alinau bătrâneţea şi tot cei care ne încurajau mereu. Nu mai eram în floarea vârstei şi venise timpul să trăim prin pruncii noştri, la fel cum au trăit şi prănţii noştri prin noi.. Băiatul îşi întemeiase şi el o familie de cinci ani, iar fate de doar trei ani. Amândoi au reuşit să se realizeze şi suntem mândrii de ei, pentru că au luptat mult ca să ajungă unde sunt acum!
    În scurt timp am devenit şi bunici, fiind înconjuraţi de zâmbete şi împăcaţi cu gândul că avem moştenitori şi copiii noştri s-au realizat. Din când în când mai veneau pe la noi nepoţii să ne mai înveselească.. Aveam o viaţă foarte frumoasă datorită lor.. Au reuşit să ne facă ultimele luni pe pământ mai fericite. Eram împliniţi acum! Trăiam şi noi prin ei, prin reuşitele şi bucuriile lor… Ne tot gândeam că o să vină timpul când noi va trebui să plecăm şi eram siguri că nu vom avea regrete! Cum e viaţa… Cum este destinul… Doi oameni care se plac foarte mult şi aleg să formeze o relaţie, se uită pentru scurt timp. După câţiva ani se reîntâlnesc şi sunt de nedesrpărţit. Întemeiază o familie frumoasă şi fericită..
    Destinul trebuie lăsat să-şi ducă la bun sfârşit datoria! Iubirea te face mai “ fragil ”, te îmbrăţişează brusc şi nu-ţi mai dă drumu’; iar oamenii buni au şi vor avea întotdeauna o viaţă specială, asemenea sufletului pe care l-au avut…

  23. AM ALES COLAJUL NR. 4

    MATEI

    O privesc îndelung, aflat fiind la adăpostul ochelarilor de soare. O urmăream de zile întregi. Semăna cu o păpușică din acelea cu care se juca soră-mea când era mică. Un păr lung ce-i ajungea până la mijloc, cârlionți ce-mi venea să-i înfășor pe deget și niște ochi de-un albastru ce concura cu cerul. Un costum de baie alb ce lăsa puțin imaginației și totuși, mersu-i elegant și vorbele alese trădau o domnișoară cuminte și binecrescută și nu vreo fiță de Dorobanți. Am văzut și cunoscut destule din acelea… liceul mi-era plin de „domnișoare” care mai de care mai ofertante, iar de frumusețe nu mai zic… Toate fetele sunt frumoase în ziua de azi cu un strat de zidărie, culoare în obraji și ochi evidențiați cu negru. Și cu un pic de gust, orice țoală te scoate din anonimat.
    Dar ea nu e ca ele… are frumusețea aceea naturală, zâmbetul liniștit, cu ochi ce dansau de fericire și ghidușii ascunse… Aleargă după un fluture împreună cu un băiețel mai mic. Fratele, poate?! Apoi se zbenguie în apă nepăsători de soarele ce căuta să ne alunge de pe plajă. E prima dată când o văd însoțită. Zilele trecute era singură. Aș vrea să merg la ea, s-o invit la o înghețată, să o cunosc mai bine. Are acel ceva ce mă atrage ca un magnet. N-am îndrăznit zilele trecute, dar băieții deja s-au prins că mi-a captat interesul și dacă mă duc acum și mă refuză, mi-e că nu mai scap de gura lor. Sunt ultimele clipe de distracție pe vara asta, vine a 12a și sunt sigur că abia de-o să mai scot capul din casă darămite să mai dau câte o fugă la mare sau la munte. Așa că o să continui să fac pe prostul în fața lor.
    De undeva de pe margine, li se aruncă minge. O aruncă de colo colo, mai lovind pe câte cineva, mai scuzându-se, ba chiar și atrăgând alți doritori în jocul lor. Curând se încing spiritele, lumea devine competitivă, o minge mai grea intră în joc. Frumoasa mea se retrage încet, luându-l și pe băiețel după ea, dar acesta râde și-i aruncă mingea din nou. De data aceasta, aterizează lângă șezlongul meu… Zâmbesc în colțul gurii când o văd cum aleargă după ea. Mă ridic, iau mingea și o aștept. Ajunge în dreptul meu, roșie în obraji de la combinația de soare și apă și întinde mâna spre minge:
    – Vaii, îmi cer mii de scuze dacă te-am lovit!
    – Nu-i nicio problemă. La cât de ușoară e, n-ar fi ieșit un cucui prea mare!
    Râde încetișor.
    – Eh, buturuga mică răstoarnă carul mare așa că nu se știe niciodată. Îmi inapoiezi mingea, te rog?!
    Hmm… de când așteptam oportunitatea asta. S-o las să scape așa ușor?!
    – Ce-mi dai la schimb?
    – Poftim?!
    – Vrei mingea? Vreau ceva la schimb!
    Mă privește atent și zâmbește. Se întinde ușor și-mi dă un pupic pe obraz. M-a luat total prin surprindere și rămân stană de piatră. Obrazu-mi arde și sunt sigur că nu e de la soare.
    – Mulțumit?! Acum dă-mi mingea!
    Mă dezmeticesc, îmi ridic ochelarii de pe ochi – abia acum realizez cât de nesimțit fusesem și-i zâmbesc șmecherește.
    – Neah, acum doar m-ai întărâtat. Vreau mai mult!
    Lasă privirea ușor în jos. Cred că roșește, dar nu sunt sigur.
    – Ok, ce zici de-o plimbare diseară? Pe plajă?
    – Hmm… cam romantic pentru gustul meu, dar ce nu fac eu pentru o fată așa frumoasă?! Însă, cum pot fi sigur că nu mă duci cu zăhărelul doar?
    Și-mi spune numărul ei de telefon. Sun imediat și se aude o sonerie la unul din șezlongurile din față.
    – Sara, îți sună telefonul! strigă cineva.
    – Vezi?! Acum m-ai și verificat!
    – Sara, zici?! Frumos! Așa ca tine!
    – Hei, mai fă rost și de alte complimente! îmi zice râzând.
    – Eu sunt Matei! Îmi pare bine!
    – Și mie!
    Îi strâng mâna. Am tot auzit de electricitate și fiori și n alte prostii că simți atunci când atingi mâna unei fete, sufletului tău pereche și alte asemenea. N-am simțit niciodată asta. Și nu simt nici acum. Doar inima îmi bate cu putere, iar mâna parcă n-ar mai vrea să se dezlipească de a ei. Se retrage ușor, atingându-se doar vârfurile degetelor pentru câteva secunde în plus și se îndepărtează fugind.
    – Aștept un mesaj cu ora și locul!

    SARA

    Am o rochiță albă vaporoasă și sandalele în mână. Mă plimb pe plajă, în așteptarea lui Matei. Nu, n-a întârziat, nu e încă 9 – ora stabilită.
    Îmi place să simt nisipul cum îmi masează tălpile. E călduț încă. Valurile se aud cum lovesc cu putere de stânci. Sunt atâția tineri prin jur. Nici de-aș vrea, n-aș putea să mă mai simt singură acum. Am petrecut o săptămână de vis la mare. Prima dată când o văd. Prima dată când am reușit să scap de tot și toți. Când mi-am permis să mă bucur, să uit, să fiu eu cea care fusesem înainte. Aceasta e ultima mea noapte. Ultima noapte înainte de Marea Schimbare. Ultima noapte de libertate. Ultima noapte în care-mi aparțin mie însămi. Ultima noapte în care mai pot să nu mă gândesc nici la tragedia ce mi s-a întâmplat, nici la mama sau tata și mai ales la ce mă va aștepta de la 15 septembrie încolo. Nici nu-mi vine să cred că în mai puțin de două săptămâni o să ajung la capitală. Nu pentru că aș vrea. Ci pentru că e necesar.
    Cred că-mi permit să fiu măcar o dată nesăbuită. O dată în viață să mă comport ca orice alt adolescent. Să mă bucur de tot ce poate să-mi ofere acest moment, să mă bucur de un băiat fără teama de a-l răni pentru că știu că n-o să-l mai văd vreodată.
    L-am văzut de vreo trei zile pe Matei cum mă urmărește. I-am aruncat la rândul meu priviri, dar mi-a fost teamă să-l abordez. Nu e genul meu și în plus, era tot timpul cu o gașcă de băieți în jur. Și mai mereu, erau și fete. Mereu altele.
    E frumușel. Chiar dacă blonzii nu sunt tocmai pe placul meu, pe el îl prinde, iar gropița din obrazul drept cred că dă gata orice fată. În alte condiții, poate nu mi-ar fi atras atenția în mod deosebit. Ar fi fost băiatul acela popular, pe care îl știe toată lumea, dar la care fetele ca mine pot doar să viseze sau să-și impună că nu există pentru a nu fi rănite. E încrezător în el. Știe cum arată și știe că atrage priviri. Nu e genul fidel unei singure fete, asta e clar.
    E ultima seară, însă. Vreau să fiu adolescentă nebună și vreau să visez, ținându-l de mână. Vreau să ating și să traversez limite. Vreau să simt. Să simt viața, să simt sărutul, atingerea, să simt ce n-o să pot să am niciodată.
    Îmi sună telefonul și tresar.
    – Hei, frumoaso!
    – Am un nume, să știi, răspund zâmbind.
    – Știu, dar unde ar mai fi farmecul? Dacă o să punem în Dex în dreptul cuvântului „frumoasă”, numele tău, atunci poate îți voi folosi și eu numele.
    – Ai schimbat textul?!
    – Am zis că trebuie dacă vreau să te păstrez zilele astea prin preajmă.
    Fac o pauză scurtă, nedorind să-i spun la telefon că de fapt are la dispoziție doar o noapte…
    – Unde ești?! întreb într-un final.
    – La poduleț. Tu?
    – Stai acolo că ajung în două minute. Sunt pe plajă.
    – Ok, te aștept.
    Mai că alerg și alta nu. Mai am doar câteva ore la dispoziție. Bagajul mă așteaptă în cameră gata făcut. Geanta e pe masă, iar biletul pentru trenul de 8 dimineața lângă ea. Mai puțin de 12 ore. Oare va sta toată noaptea cu mine?!
    – Heii!!! Ce mă bucur că nu mi-ai tras țeapă!!
    – Eu?? îi zâmbesc inocent și-l privesc pe sub gene.
    – Da, tu, frumoaso. Nu mă pupi de “bine te-am găsit”?!
    – Hmm… te-ai învățat, nu?!
    – Normal! Hai, dai un pupic ca să mergem la ale noastre…?!
    – Bine, bine.
    Mă întind să-i sărut obrazul, dar întoarce capul în ultima clipă și îi ating buzele, în schimb. Întârzii mai mult decât e cazul. Surprinsă. De gest. De fluturașii ce dansează prin stomac. De mâna lui ce-mi atinge ușor obrazul. De buzele-i ce încep să se miște ușor sub ale mele. Un sunet ca un oftat se aude. De la mine, de la el?! Nu știu. Dar mă desprind… se uită la mine cu zâmbete dansând în ochi și mă ia de mână.
    – Ce zici de o plimbare pe plajă întâi?!
    – Sună bine…
    Vorbim vrute și nevrute. Descoperim că ne pregătim amândoi să începem clasa a 12a. Că sunt mai mare decât el cu 2 luni. Că ziua lui e în noaptea aceasta. Mă întreabă ce cadou o să-i ofer. Îi răspund simplu – “ultima noapte de libertate”. Râde. Eu m-am referit la mine. El… cine știe la ce s-a gândit?!
    Mâncăm înghețată. Mergem în parcul de distracții și ne plimbăm cu mașinuțele. Glumește pe seama abilităților mele de șoferiță și-mi spune că o să fiu spaima șoselelor. Nu-i spun că probabil nu voi avea niciodată permis. Mănânc și vată pe băț. Gust câteva guri de bere de la el și îmi iau și un suc verde cu gheață multă. Nu-i spun că e prima dată când simt gustul berii.
    Nu-i spun că noaptea asta o să-și pună și mai mult amprenta pe viața mea. Și nu doar din cauza multor “prime dăți” interzise, ci pentru că e atât de ușor să fiu în preajma lui, să vorbim, să zâmbim. Uit lângă el.
    Realizăm că e miezul nopții deja, dar niciunul dintre noi nu vrea să plece. Tragem de timp mergând la o pizza. Mergem iar pe plajă și-i spun că de fapt doar atât o să-i fiu prin preajmă. Că dimineață o să plec. Îmi spune că regretă că nu m-a abordat mai devreme, dar că să rămân până dimineață cu el. Rămân, dar îi iau telefonul și-i șterg numărul meu. Și din agendă, și apeluri, și mesaje. Nu trebuie să mă mai sune. Cedez, însă, la rugămintea lui de a face o poză împreună. O amintire a unei nopți speciale și a unei fete frumoase.
    Zâmbesc. Des. Râd. Zgomotos. Sunt fericită cum n-am mai fost niciodată, iar când mă trage din ce în ce mai aproape de el, mă duc de bunăvoie până în poala lui. Respiră lung și rar. Încearcă să se calmeze. Degeaba. Am simțit deja efectul poziției și al sărutului lung pe care îl împărtășim. Devin mai curajoasă și-mi mut buzele pe gâtul lui. Mâinile deja îi ridică tricoul de la spate și-i atinge pielea fierbinte. Sunt curioasă. Sunt rebelă. Sunt liberă. Pentru prima și probabil, ultima dată. Vreau să aflu cum e, vreau să știu ce voi pierde.
    – Frumoaso, ce facem aici?
    – Trecem limite.
    – Ești sigură?!
    – Mai sigură de atât nu am fost niciodată, îi răspund sincer. Sărută-mă cum n-ai sărutat pe nimeni altcineva! Atinge-mă și puneți amprenta pe trupul meu! Fă-mă să simt!
    – Aici?!
    – Aici! Prima dată când vin la mare. Se potrivește. Îmi trebuie amintiri din singurele clipe libere pe care le voi avea toată viața mea.
    Mă privește intrigat, dar nu-i dau timp. Îi atac buzele. Îl mușc ușor de cea de jos și apoi mă mut la cea de sus. Recapătă controlul rapid și-mi pierd capul. Mii de senzații mă inundă. Trupul îmi ia foc peste tot pe unde se plimbă mâinile lui. Îmi desface ușor fermoarul de pe spate și-mi lasă corsetul un pic în jos. Mă sărută pe sâni. Înnebunesc de plăcere. Mâinile-i mă ridică și m-așează mai bine în poala lui, mutându-mi picioarele, cuprinzându-i mijlocul. O mână se strecoară printre noi și-mi dă la o parte slipul micuț. M-atinge. Îmi pierd mințile. Așa o fi la toate fetele pentru prima dată?! Nici nu-mi pasă în clipa asta. Sunt fericită pentru mine. Sunt îmbătată de miracolul ce mi se întâmplă.
    Prea curând e 7 dimineața. S-a dus primul răsărit la mare. S-a dus noaptea noastră nebună. S-a dus libertatea mea. E timpul pentru realitate. După un sărut lung și apăsat, după o îmbrățișare din care parcă nu mai aveam scăpare, ne-am despărțit drumurile. Nu ne-am spun unde suntem cazați. Nu ne-am spus de unde suntem. Nu ne-am spus numele noastre complete.
    I-am șters numărul meu de telefon. Eu îl mai am pe al lui, dar știu că nu-l voi mai folosi niciodată.

    DUPĂ 2 SĂPTĂMÂNI, 15 SEPTEMBRIE, ÎN FAȚA COLEGIULUI DE ARTĂ DIN BUCUREȘTI.

    – Sara…..?!
    – Matei…?!

    like: Maria-Emanuela Coman
    share: https://www.facebook.com/mariaemanuela.coman/posts/1294984867194726

    Am reusit sa incropesc si eu ceva pe ultima suta de metri 😀 Avusesem multe idei, dar din pacate n-am apucat sa pun nimic in practica pana acum cand mi-am adus aminte de concurs 😀 Nici n-am recitit ce-am scris, sper ca n-am greseli majore 😀

  24. Mult succes tuturor!! Am citit si eu povestile si sunt tare incantata de reusita acestui concurs!! Mai asteptam si alta data asemenea provocari!!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.