Sa fii acolo, langa cei dragi

Să fii acolo, lângă cei dragi

    Se apropia iarna, iar privighetoarea, împreună cu cei trei pui ai săi, se înghesuia în cuibul său mic și rece. În pădurea aceea, deși părea foarte frumoasă, nu se găseau suficiente paie pentru ca toate viețuitoarele să-și facă un cuib.
    Deși zbura din zori și până târziu în noapte, în căutare de mâncare pentru pui, privighetoarea nu reușea să le potolească foamea. Nu era hrană destulă… nu erau paie destule, era frig și puiii ei păreau să aibă un viitor chiar mai sumbru decât al ei.
   -Trebuie să plec, își spuse privighetoarea într-o seară, văzând că un porumbel care locuia în stejarul de peste drum, întors de prin meleaguri îndepărtate, își făcu un cuib de toată frumusețea, numai bun de crescut pui și de dus o viață frumoasă.
    În dimineața următoare, privighetoarea vorbi cu bătrânul corb de la ramura de sus a plopului unde locuia, să aibă grijă de puiii ei până ce ea avea să se întoarcă. Își privi puiii, îi sărută, întâi pe cel mare, apoi pe cel mijlociu… și în cele din urmă, pe cel mic.
    -Mama o să se întoarcă repede, le șopti, dar aceștia dormeau, așa că nu auziră vorbele mamei lor.
    Privighetoarea își luă zborul. Ar fi vrut ca această despărțire să nu se fi întâmplat niciodată, dar acolo, în pădurea aceea, nu putea să își hrănească puii, iar cuibul era din ce în ce mai șubred.
    -O să mă întorc, o să mă întorc, își spunea ea în timp ce zbura peste munți, peste ape și peste câmpii nemaivăzute.

   În dimineața aceea, puiii de privighetoare au rămas cu sufletele sfâșiate. Multe lacrimi a mai văzut bătrânul corb, atât de multe, încât a vărsat și el, sărmanul, câteva.
    Când a ajuns în pădurea despre care se vorbea că era una bogată și îndestulată, privighetoarea începu să adune paie… și a adunat, a adunat… atât de multe, încât nu le putea căra acasă singură. A angajat un iepuraș mesager care și-a pus desaga cu paie în spate și a plecat rapid, țopăind, spre pădurea privighetorii. Era destul pentru un cuib.
    Strânsese foarte multe paie, cât pentru două cuiburi destul de mari, așa că se putea întoarce acasă… însă privighetoarea strânse din dinți, mai vărsă câteva lacrimi și se puse pe adunat în continuare. Și a adunat… și iarăși a adunat… până când, într-o bună zi se simți din ce în ce mai obosită.
   -Poate că ar fi timpul să mă întorc, cine știe cât timp o fi trecut, își spuse privighetoarea.
   Și își luă zborul, peste aceleași câmpii nemaivăzute, peste munți și peste ape. Când ajunse în pădurea din care plecase, sufletul îi era plin de emoție și de nerăbdare. Aștepta să-și vadă puiii și era sigură că aceștia aveau să-i mulțumească pentru sacrificiul făcut.
    Cuibul său, acum mult mai mare, mai călduros și mai frumos, era însă gol.
    -Unde-mi sunt puiii? îl întrebă pasărea pe bătrânul corb.
    -Sunt la cuiburile lor… ai întârziat prea mult.
    Privighetoarea izbucni în lacrimi. Cum era posibil ca timpul să fi trecut atât de repede? Cum să fi plecat? De îndată ce corbul îi arătă unde locuia fiul cel mare, privighetoarea se grăbi într-acolo.
    -Sunt eu, mama ta, îi spuse pasărea puiului ei mare.
   -Mama, mă bucur că te-ai întors, dar, vezi tu, eu am acum cuibul meu… poate că nu de paie aș fi avut nevoie în toți acești ani…
     Privighetoarea își simți sufletul rupt în mii de bucăți, însă plecă spre fiul mijlociu.
    Acesta îi deschise ușa cuibului, o îmbrățișă, însă îi spuse:
    -Au trecut mulți ani de când ai plecat. Au fost multe momente din viața mea când aș fi avut nevoie de tine… dar nu ai fost, mamă, lângă mine…
    Cu inima frântă și de data aceasta, privighetoarea plecă spre cuibul celui de-al treilea fiu. Cel mic. Dragostea sa. Pe toți îi iubea la fel de mult, dar cel mic avea un loc special în inima ei.
     -Sunt eu, mama ta, izbucni în lacrimi privighetoarea, când ușa cuibului se deschise.
    -Îmi pare rău, îi spuse acesta, privind-o ca pe un străin, eu nu mi-am cunoscut mama. A plecat pe vremea când eu eram prea mic. Nu mi-o amintesc… și chiar dacă ai fi tu, n-o să te iert niciodată pentru că nu mi-ai oferit cel mai important dar: timpul alături de tine!
     Copleșită de durere, privighetoarea mai avu putere să zboare spre cuibul său… mare, frumos… însă rece și gol, lipsit de iubire. Acolo, în singurătate, privighetoarea își dădu seama că făcuse cea mai mare greșeală atunci când și-a părăsit fiii, chiar dacă a vrut să le facă un trai mai bun.
     De pe creanga sa, bătrânul corb vărsa lacrimi de mila ei.
    -Dacă timpul ar putea fi dat înapoi… dar nu se poate. Important este să fii acolo pentru cei dragi, își spuse el, privind la cârdurile de păsări care treceau pe deasupra pădurii, plecând și ele spre alte meleaguri.

Autor: Rodica Pușcașu