Sângerosul amurg – Mihai Cotea – fragment din romanul Oameni și granițe – Cadranul autorului

  Mă trezesc din reverie niște mârâituri îngrozitoare. La câțiva metri de mine, o scenă insolită. Doi dulăi latră și se mușcă pe unde apucă scoțând sunete înspăimântătoare. Pare că o forță nevăzută îi asmute teribil, ori or fi având ei, înșiși, anumite conturi de reglat. Îi urmăresc cu atenție. La scurt timp, apare și sângele, semnul victoriei și al eroilor… ori semnul tristei înfrângeri. Semnul prostiei, deseori.

  Dintr-o cocioabă din apropiere observ altceva. Nici nu remarcasem urletele ce se auzeau de acolo, ori poate câinii să fi reușit să le acopere. O tânără mignonă, cu părul castaniu și despletit, iese, urlând, din zona cu cocioabe. Are pe ea o rochie sfâșiată pe fond vernil cu inimioare negre. Aproape imediat, după ea, iese un bărbos solid, doar în maiou și pantaloni,  urmărind-o și blagoslovind ceva pe limba lor. De-ar fi Anton aici să vadă scena și să-mi traducă… dar cred că e acrit, deja, de așa ceva.

   Femeia mă zărește și vine într-un suflet spre mine. Nu știu ce să fac, stau nemișcată, pe loc. Ajunsă la mine, începe să mă tragă, înfricoșată, de mâini, vrând să mă ducă undeva în mare grabă. Nu cedez. Poate fi periculos. Îmi spune ceva și se trage disperată de rochie în zona pubiană. Sângerează și ea. Văzând că sunt turistă, încearcă un help amărât, ca ultimă variantă.

  Femeia e în pericol și namila ce pornise în urma ei ne-a ajuns deja. O apucă strâns de păr, iar mie-mi dă un brânci care mă face să ajung în genunchi pe pământ. Mă ridic. Respir sacadat și înghit salivă nevrotic. Namila zgâlțâie nenorocita de păr cu sălbăticie. Încep loviturile. Sunetele parcă sfâșie aerul. Mâna lui se preschimbă în bici. După câteva lovituri strașnice, îi apare sângele în zona nazală. Femeia e aruncată în bălării și lovită cu picioarele în continuare.

  Toată scena asta nu face decât să-mi dea dreptate în ce spuneam despre sânge. Dincolo de asta, imobilitatea, blocajul ăsta al meu e motiv numai bun pentru disecat pe străzile periferice ale orașului, căci reușesc să mă îndepărtezde ei, nevătămată. E prea puțin important ce l-o fi mânat, e irelevantă conjunctura, dar frica, în schimb, frica ce mi-a paralizat ființa până-n străfunduri, îmi dă de gândit. Stau și raportez totul la situația cu mama lui Anton. Duelul câinilor, scena celor doi, Anton. Blocaj. Frică. Lipsă de reacție. Am asistat la toate, dar… n-ar fi fost normal să mă implic, măcar, când e vorba de specia mea?

  Mereu am rămas nemișcată în situațiile critice. Momentul aflării adevărului despre moartea tatălui, picnicurile patetice, voința mamei asupra vieții mele, fazele recente și nu numai. Inclusiv acum, mă opresc la o cafenea și stau cum zic ăia, cu o privire psihotică, fixând pereții și decantând toate astea în capul meu. Dar de ce mă plâng, de fapt? Accept totul. Da, la bază sunt toleranța întruchipată. Nu e un defect, pentru o vreme scurtă fu cât pe-aci să spăl creierul. Fac bine! Mă autoconserv și respect deciziile celorlalți. Cu ce i-aș fi ajutat eu pe ăia? Ei știu ce-aveau pe suflet, mai mult încurcam. Stau cuminte și contemplu, accept tot ce mi se oferă. Cetățeanul model. În școală câștigam mereu concursurile de cumințenie.

  De câte ori se-apucă conștința să se perpelească-n mine ca un porc la frigare, o scroafă, de fapt, Rheea, o pun la punct și o cumințesc pe loc. Sunt bună…

  Bună de aruncat. Pe cine pui tu la punct? Pe mine? Mai bine ai arunca un ochi, dar aruncă-i pe amândoi, să fii sigură, înspre tine, draga mea. Ești la graniță, clar, dar la granița cu o psihopatie de grad înalt. Poate-ți scapă din vedere… uite c-a venit Rheica și te-a trezit.

   Începe să râdă ca nebuna.

  Uneori îmi e dor de Rica elefănțica. Măcar ea nu spunea nimic, dar asta are o gură, că-mi vine să-i lipesc un plasture, un scotch, ceva, orice, pe ea. Haios. Ce fain ar fi să existe plasturi pentru guri sparte, Rheea, așa-i? Numai gura-i de tine. Măcar elefănțica Rica exista, o vedeam, dar tu nici n-ai formă. Ești inexistentă, draga mea.

  Ospătarul vine și mă întreabă dacă mai doresc ceva. Îi spun că nu, încă nu mi-am terminat cafeaua. Îmi răspunde că, în acest caz, mă roagă să vorbesc puțin mai încet pentru că deranjez clienții din jur. Mă uit în stânga, în dreapta. Văd persoane care mă privesc ba curios, ba ironic, ba amuzat. Da, am vorbit cu voce tare, acum realizez. Îmi cer scuze tuturor, dau cafeaua pe gât și ies val-vârtej. Deci de-aia tăceai, Rheeo, mânca-mi-ai portofelul gol, că mi-a trebuit cafenea de fiță…

   Ajunsă la hotel, trântesc ușa după mine și-l găsesc pe Victor întins în pat, numărându-și banii.

• Mai rămâne de-o tură? îl întreb amuzată

• De mai multe. Mâine trecem granița, îmi răspunde fericit.

• Iar? Dar abia am ajuns în țara asta, deja trecem la următoarea?

• Mă plictisește. E anostă rău…

• De veneai cu mine afară… nu mai aveai părerea asta.

• Nu m-ai luat.

  Mă trântesc în pat, lângă el, pe burtă. Se oprește din numărat pentru un moment și mă privește ironic.Îl privesc și eu. De când cu mărturisirile noastre toate, trebuie să verific în ce stare-l găsesc. Pare în regulă,așa că-mi continui șirul discuției începute anterior.

– Știi ce-am văzut? Doi câini și un cuplu, omorându-se în bătaie.

– Concomitent sau pe rând?

  Replica picată la țanc, reușește să mă scoată total din aria tristeții în care intrasem în urma experienței. Mă întorc pe spate și îmi ațintesc ochii în tavan. Nu merge. Revăd, episodic, scenele sângeroase din ambele lupte. Mă-ntorc și stau într-o parte, sprijinindu-mi capul de mână. Victor încă numără, am impresia că a luat-o de la-nceput.

– M-am uitat la ei, Victor. M-am holbat, efectiv… și parcă unii îi prevesteau pe ceilalți sau parcă potăile cântau în deschidere la ceilalți, la javre.

– Nu e amuzant! îmi dă replica pe un ton serios și cam plictisit

• E înfricoșător. E halucinantă repetitivitatea. Așa e la noi, la oameni, sau în istorie…

• Și tu ce-ai făcut? mă întrerupe.

– Nimic. Tipa voia ajutor, dar n-am mai apucat să i-l acord.

– Ai încercat, măcar?

Mă uit la el fix, pentru câteva secunde, apoi mă întorc la poziția pe burtă.

– Mă cunoști prea bine, mă enervezi.

– E totul în capul tău, micuțo. Am pus o întrebare, n-am dat un verdict.

– Tendențioasă. Ceva mă face să cred că tu ai niște date pe care le ascunzi… Știi că am fost numită, mereu, la școală, „cea mai cuminte fată din clasă”? Știi ce înseamnă „cuminte”? Cu… minte… deci, am minte. Filosofia e și pentru gospodine, aș zice…

– Tu chiar ești un caz pierdut. Îți dai seama? mă întreabă, distrat, pe când se întoarce și el, pe o parte, luând poziția mea de dinainte, cu capul sprijinit.

– Deviezi de la subiect, îi răspund foarte serioasă.

– Eu? Ce mă interesează pe mine că tu erai „cumințenia pământului”?

– Are legătură! Am stat mereu în banca mea. Când lucrurile se îngroșau prea tare, am fost nevoită să intervin. Nu a fost mereu cea mai inspirată intervenție, dar de data asta, dreptatea e de partea mea. Puteam fi în pericol. Ăla începuse să mă împingă…

 Mă ridic, nervoasă, din pat și merg până la baie. Vorbesc de acolo. A reușit să mă enerveze. Las robinetul să curgă, iar când apa ajunge suficient de rece, îmi bag mâinile sub jet… mă spăl pe față, apoi bag tot capul și-mi dau cu apă pe păr din abundență.

  Mă uit în oglindă să văd dacă am rămas tot eu.

(fragment din romanul Oameni și granițe, Mihai Cotea, editura Eikon, București, 2017)

Sursă foto: Depositphotos.com