Săniuța buclucașă – Marius Albert Neguț

Capitol din romanul „Din altă viață”.

Săniuța buclucașă – Marius Albert Neguț

   În vacanța de iarnă, mama, sătulă de boroboațele pe care le tot facem, decide să ne expedieze la Letca veche, la mamaia Veta. Bunica ne primește cu inima deschisă, neștiind că în scurt timp, bucuria pe care o simte va face loc unui vag, dar pregnant sentiment de ducă.

  Prima zi ne-o petrecem făcând cunoștință cu copiii satului care, ca și noi, preferă să-și petreacă vacanța pe derdelușuri, să facă oameni de zăpadă, ori, protejați de zidurile de gheață ale cazematelor, să pornească între ei adevărate războaie. Au nevoie de soldați, deci suntem bine primiți. Seara ne găsește uzi până în măduva oaselor, cu năsucurile roșii de ger și cu mucii înghețați precum țurțurii de la ferestre – cu toate acestea, tot nu am intra în casă. Doar că, după cum v-am spus, ulița bunicii e cea a cimitirului… Teama de strigoi ne împinge să ne luăm rămas-bun de la noii noștri prieteni, însă nu înainte de a ne promite revederea dis-de-dimineață pe derdelușul satului.

  La prima oră, eu și Vasilică grăbim cât ne țin piciorușele spre pârtia imensă aflată pe cel mai înalt deal din sat. Pe măsură ce ne apropiem de colină, nerăbdarea datorată chiotelor de fericire ce răzbat spre urechiușele noastre ne face să grăbim pașii, până ce, din ritm alert, ajungem să gonim spre locul cu pricina.

  Odată ajunși, proțăpiți cu mâinile în șolduri, contemplăm câteva minute imaginea. Săniuțele fericiților sosiți înaintea noastră zburdă la vale ca posedate de îngeri, iar peisajul, cel puțin mie, îmi taie respirația. Râul din vale, parțial înghețat, delimitează buza derdelușului de pădurea încotoșmănată de mantia zăpezii. Săniuța buclucașă

  Imun la poezia clipei, fire mai practică, Vasilică mă smulge din visare cu o observație pertinentă:

— Nene… În fața lâului tlebuie să cotesti blusc! Te plicepi?, mă întreabă, cu ochii mijiți de curiozitate.

  Nici nu mă obosesc să-i răspund… Păi, eu sunt fratele cel mare! Ce mare lucru să iau o curbă!?

— Urcă!, comand fără drept de apel, iar frățiorul meu ascultă și se așază cuminte pe săniuță, prinzându-se strâns cu mânuțele de mine.

  Am de gând să dau clasă tuturor băieților care ne așteaptă la baza derdelușului, pentru a urca împreună. Înfig călcâiele în zăpadă și împing. Săniuța pornește timid, apoi, pe măsură ce panta devine mai abruptă, prinde aripi. Un dâmb ne aruncă în aer și pentru o secundă plutim… O, ce senzație! Vasilică strigă de fericire (cel puțin, așa cred), iar eu mă pregătesc pentru curba buclucașă. La momentul potrivit, smucesc puternic de frâul saniei, dar în mod incredibil, aceasta nu-și schimbă direcția.

— Coteste, nene! Coteste acu’!, aud îndemnul fratelui meu, în timp ce eu, cu gura căscată, în loc să sar de pe sanie, privesc la frâul ei rupt.

  Malul râului are peste un metru înălțime, iar zborul spre apa mai rece ca respirația unei vrăjitoare e minunat, în ciuda deznodământului tragic. Norocul nostru – în acel loc, gârla nu e adâncă. Cu toate acestea, are suficientă apă cât să ne ude ciuciulete. Și totuși, nu știu ce e mai rău, tremurul incontrolabil care ne cuprinde sau hohotele de râs ce ne înconjoară.

— Ai zis că te plicepi!, îmi reproșează Vasilică, în timp ce grăbim amândoi spre soba din casa bunicii.

  Mamaia Veta se bucură enorm când ne vede. De atâta fericire, abia se abține să nu ne dezmierde cu joarda  pe care o ține după ușă, special pentru astfel de ocazii.

— Luați de acilea câte un nasture, că răciți! Fir-ați ai moartii de neastâmpărați!, ne îndeamnă, chinuindu-se să scoată din ambalajul îngălbenit de trecerea timpului câte un piramidon de căciulă.

  Pastilele sunt atât de vechi, încât până și o mumie egipteană s-ar gândi de două ori înainte de a le înghiți. Mai că se descompun la contactul cu aerul, dar noi, cumințiți de baia rece, nu comentăm – băgăm în gurițe stoici pilulele mai amare ca fierea.

  Mamaia nu a apucat încă să aprindă focul și odăița e rece, dar fiind mică, nu durează mult până când căldura ne înconjoară binefăcătoare. Sub aripa ei protectoare mă cuprinde o toropeală plăcută și, ca un pisoi îngăduit în casă, mă aciuez într-un colț de pat și adorm.

  Mă trezesc într-un basm, înconjurat de vrăjitoare care se zbânțuie hipnotic în jurul meu, bălăngănind un făraș în care arde mocnit ceva ce degajă un fum cu parfum de tămâie. Plutesc, dar nu la modul sublim, ci mai degrabă mă prăbușesc continuu din zbor, ca o pasăre cu aripi năclăite de smoală. Totuși, semiconștient, văd trei babe știrbe care toacă precum moriștile stricate cuvinte ciudate al căror înțeles îmi scapă. Sunt în odaia „a mare”, în chiar mijlocul ei, cocoțat pe un scaun și cineva mă susține de subțiori să nu mă nărui. De pe unul din cele două paturi existente, Vasilică mă privește cu ochi mari, mirat și totodată speriat.

— Gherghino, mai pune, fa, așchii de la stejaru’ trăsnit!, comandă una dintre ele, pe care o recunosc ca fiind bâta Tudora, mama mamaii Veta, o antichitate de femeie a cărei mustață m-a speriat din prima clipă în care am văzut-o și pe care, dintotdeauna, am asemuit-o cu Muma Pădurii.

  Una dintre hoaște se conformează și fumul se transformă pentru câteva secunde în flacără veselă. Bătrâna îl stinge cu o suflare și fuiorul mă înconjoară din nou, apoi toate trei prind iarăși a se roti în jurul meu, iar asta îmi provoacă amețeală. Totuși, încep să le înțeleg vorbele și știu că mă descântă de boală:

„La Maica Domnului m-am rugat,

Maica Domnului m-a ascultat,

Bolile le-a adunat,

Departe le-a aruncat,

Bolile s-au vindecat

Și am rămas

Frumos și sănătos,

Curat și luminat,

La trup, la cap și la suflet,

Ca de Maica Domnului lăsat!”

— Zi-i, fa, și de deochi, să fie, că ia uite ce ochi verzi are-n cap, mânca-l-ar bâta Tudora să-l mănânce!, se oțărăște șefa doftoroaielor la suratele sale, după care completează comanda: și mai bagă niște busuioc!

„Fugi ochi de deochi!

Ieși și fugi din calea lui Marius!”

— Păi, da! Marius! Că Marin, ca pe frat-su, îi sta-n gât lu’ Leana… S-a bucureștenizat de tot fata mea…, aud din spate vocea mamaii Veta și îmi dau seama cine mă ține să nu cad.

— Taci, fa, nu opri din descânt că-și pierde din iefect și muncirăm de pomană!, o oprește bâta Tudora, apoi le face semn bufnițelor din jurul meu s-o ia de la capăt. Săniuța buclucașă – Marius Albert Neguț

„Fugi ochi de deochi!

Ieși și fugi din calea lui Marius!

Pe pământ pustiu,

Unde vântul nu bate,

Unde câinii nu latră

Și cocoșii nu cântă.

Amin!”

  Se opresc toate ca la un semn și una dintre ele mai în putere mă apucă de picioare și, cu ajutorul bunicii care nu m-a lăsat nicio clipă din strânsoare, mă așază în patul liber. Săniuța buclucașă

— Învelește-l, fa!, o îndeamnă bâta Tudora pe fie-sa, apoi, în timp ce mamaia Veta pune pe mine plapuma „a bună” turcoaz, grea ca o lespede de mormânt, o asigură: Dacă ți s-o mai îmbolnăvi pulifriciu’, să mă scuipi pe mine-n gură, Veto, mamă! Vrei să-i zicem și lu’ ăsta micu’?, continuă ea, iar eu, înainte de a cădea într-un somn letargic, apuc să-l văd pe frate-meu înșfăcat de o aripă, chiar în timp ce se pregătește să o zbughească, și depus fără menajamente pe scaunul din mijlocul odăii. Săniuța buclucașă

Marius Albert Neguț a scris următoarele romane:

„Îngeri Rătăciți” – roman distins cu premiul special pentru proză, în cadrul Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”.

„Inocența Păcatului” – roman apărut în anul 2017, la Editura Libris.

„Din Altă Viață” – roman apărut în decembrie 2018 la Editura Libris.

Săniuța buclucașă – Marius Albert Neguț

 Sursă imagini: Arhivă personală Marius Albert Neguţ