Cel mai frumos cadou de ziua ei – Adrian Onciu

   Adrian Onciu – Cel mai frumos cadou de ziua ei – creaţie literară

   Ridicasem cabana în cel mai mare secret, în mijlocul pădurii. Nu  s-a pus problema să fac economie, cele patru camere aveau mobilier scump, adus din Italia, la subsol prevăzusem o cramă, iar pentru Mia amenajasem sala de sport cu bandă de alergare și aparate de fitness. Însă punctul forte al investiției era piscina acoperită, lungă de 25 de metri, plasată între brazi, cumva pe coama muntelui, într-o construcție din sticlă și oțel lipită de corpul cabanei. De două zile ninsese abundent și peisajul avea darul de a-i tăia respirația până și celui mai pretențios turist, obișnuit cu resorturile exclusiviste din Alpii elvețieni.

   Sâmbătă se împlineau cinci ani de când ne cunoscuserăm, chiar de ziua ei, pe pârtia de schi din Sinaia. Ca de obicei, se aștepta la o surpriză, de fiecare dată mențineam suspansul până în ultima clipă, în fața porții de îmbarcare de la aeroport. Însă anul ăsta avea să fie cu totul diferit.

   Ieri, încercase în zadar să ghicească, mă trăsese de limbă să-i dau măcar un indiciu, iar eu mă eschivasem glumind. Îi plăcea deopotrivă să schieze și să lenevească pe plajă, îi era imposibil să aleagă fără să se gândească la cum ar fi fost dincolo. Până și bagajele ni le făceam la dublu, în patru valize identice, cu haine de iarnă, respectiv de vară, le puneam în mașină, iar la aeroport le scoteam doar pe alea potrivite, fără ca ea să știe. Era un joc de-al nostru, Mia se obișnuise s-o țin în tensiune și, chiar dacă protesta, știam că în realitate ar fi fost dezamăgită să-i dezvălui destinația mai devreme decât stabilisem.

   În seara de dinaintea plecării am ajuns acasă obosit, am sărutat-o pe Mia, am intrat la duș, apoi mi-am turnat un whisky și am deschis televizorul pe știri. Cele patru valize negre, identice, fuseseră aliniate lângă ușă. Alea de vară aveau totuși un mic semn distinctiv, ca să nu le confund înainte de îmbarcare.

   Plănuisem minuțios fiecare pas, mă gândisem inclusiv la eventuale evenimente neprevăzute, însă aveam emoții. Băutura își făcuse, în sfârșit, efectul, mă relaxase. În fond, ce-ar putea să se întâmple mai rău decât deja se întâmplase?

   Mia își toarnă și ea în pahar și se lasă, moale, în fotoliu. Nu agreează știrile, dar de dragul meu (și al surprizei de mâine) rezistă eroic în fața televizorului, își trece degetele prin părul blond, proaspăt spălat, apoi caută să mă mângâie prin despicătura halatului. E ritualul de dinainte de vacanță, nu are absolut nicio idee despre cât de obositor va fi drumul, dacă va dura două ore sau 14, așa că vrea să mă iscodească, de dragul jocului. O las să exploreze până în punctul în care mă ridic brusc și mă duc spre sticla de whisky. Mă urmărește cumva speriată, de parcă aș fi lovit-o peste mână.

― S-a întâmplat ceva?!

  Îi simt privirea în ceafă, nu am nevoie de complicații, de suspiciuni inutile, așa că-i zâmbesc nevinovat și încep să o sărut, îi desfac sutienul, ne înfierbântăm amândoi pe măsură ce apropierea intimă ne răscolește, transformându-ne în războinici pregătiți să se iubească până la ultima fărâmă de energie.

   O strâng la piept și ne rostogolim pe covorul gros, ea rămâne sub mine, scoate sunetele alea ciudate, mă mușcă de gât și mă răstoarnă cu disperarea unui gladiator a cărui viață depinde de cât de repede reușește să-și satisfacă partenerul. Îi dau voie să se desfășoare, să preia controlul, conștient că deznodământul se apropie mai devreme decât mi-aș fi dorit. Își lasă capul pe spate și își prinde gambele cu ambele mâini, într-o poziție extatică care are darul să mă provoace la limită; mă dau bătut, îi fac semn discret, cu palma la podea, iar Mia mă ignoră, își continuă mișcarea sacadată printre gemete, fără să-i pese de explozia iminentă. Printr-un adevărat miracol, reușim să ne sincronizăm pe ultima linie dreaptă. Țipătul ei de eliberare mă face să am, deja, remușcări…

   După o noapte mai liniștită decât prevăzusem, mi-am băut cafeaua cu Mia înainte de a ieși în oraș. I-am spus că plecarea e la opt seara, deși știam că următorul ei pas o să fie direct spre calculator, să verifice decolările de pe Aeroportul Otopeni.

   Când am revenit de la firmă, am găsit-o foarte agitată, aparent fără motiv. N-am insistat să-mi ofere explicații, bănuiam că nu fusese din cale-afară de fericită după ce îi ignorasem apelurile de peste zi și întârziasem nepermis de mult. M-am scuzat, formal, invocând un eveniment neplăcut la birou, despre care nu aveam chef să vorbesc. Oricum, problema se rezolvase în final.

   Cu cele două valize în portbagajul taxiului, am plecat din fața casei la 8 și cinci. Între timp, Miei îi revenise inima la loc, deja se simțea în vacanță, probabil trecuse în revistă cursele de pe Otopeni și intuise cu destulă acuratețe încotro ne îndreptam.

Zâmbește și îmi pune mâna pe picior, foarte aproape de locul ăla sensibil.

― Hai, Emil, nu mă mai ține în tensiune! Londra, sau Tel Aviv?

  O las să se perpelească în continuare, însă când ajungem pe drumul spre aeroport, șoferul de la UBER virează la dreapta, în loc să facă stânga. Mia mă privește circumspect.

― Unde mergem?!

Prefer să mențin suspansul.

― Ai răbdare, ai să vezi…

  Jocul nu părea să-i displacă, era ceva inedit, nu îi spusesem absolut nimic, iar deturnarea de la traseul obișnuit spre aeroport avusese darul de-a o lăsa fără cuvinte.

Abia când taxiul a oprit la Gara de Nord, și-a dat seama că îi pregătisem o călătorie într-adevăr neobișnuită.

― Ești nebun! Pe bune, mergem cu trenul?!

― Da, îi zic. La Predeal.

Îmi verific ceasul, eram în ușoară întârziere.

― Hai să ne grăbim. În opt minute plecăm.

   Când ajung pe peron în dreptul vagonului nostru, îmi sună telefonul. O rog pe Mia să mă scuze și mă duc să vorbesc într-o zonă mai puțin circulată, schimb doua vorbe, închid precipitat și îi explic Miei că trebuie să ajung de urgență la birou, apăruse un eveniment destul de urât, nu dura mult, însă asta însemna că vom pierde trenul.

  O văd cum îi cade fața, nu era tocmai cel mai potrivit mod de a ne începe vacanța. Încerc să găsesc, pe loc, o soluție de avarie.

― Bine, uite cum procedăm… Te urci în tren, eu trag o fugă la firmă cu taxiul, e la doi pași, rezolv treaba în zece minute și ne revedem în Ploiești. E prima stație. Cu taxiul, fac trei sferturi de oră, în cel mai rău caz.

Până să se dezmeticească, am urcat valizele în vagon și i-am dat biletele.

― Și dacă nu ajungi la timp? m-a întrebat.

― Stai liniștită, te sun când plec din București, ținem legătura…

Am coborât rapid din vagon, lăsând-o confuză, în stare de șoc. Prea multe surprize una după alta!

   Șuieratul locomotivei m-a găsit în spatele gării, lângă același taxi UBER cu care venisem, de unde am sunat-o imediat pe Mia, să mă asigur că nu evadase. Îi venea să plângă, nu se așteptase s-o abandonez într-un compartiment de tren, fie el și de clasa întâi. Am încercat s-o liniștesc, i-am zis că sunt în apropierea biroului și în cel mult zece minute plec cu taxiul spre Ploiești, să facem joncțiunea. Să nu se panicheze, am s-o sun când termin treaba. Mi-a promis, înainte de-a închide, că aventura asta are mă coste foarte scump…

   Spre disperarea Miei, pe DN1, undeva după Balotești, a fost un accident grav, două dubițe s-au ciocnit frontal, am rămas blocat în coloană mai bine de jumătate de oră, așa că nu ne-a mai rămas decât să ne revedem la destinație, cu scuzele de rigoare. Am ajuns în Predeal după ce trenul oprise în gară, îi transmisesem Miei să mă aștepte în cafeneaua Moose, de unde aveam să ne continuăm drumul cu o Toyota 4×4 închiriată. Nu i-am spus unde mergem și nici ea nu m-a întrebat, a rămas îmbufnată, și pe bună dreptate, o părăsisem pur și simplu ca pe-un câine plouat, fără stăpân. În plus, nu înțelegea de unde și până unde ideea de a călători cu trenul. Să fi fost nevoia mea de adrenalină, sau poate acel dram de nebunie, pe care mi-l asumasem fără ca asta s-o fi deranjat vreodată?

   Cu lanțuri antiderapante la cele patru cauciucuri, am condus fără probleme pe șoseaua asfaltată, se depusese un nou strat de zăpadă de vreo trei degete, ningea domolit și utilajele de deszăpezire încă nu-și făcuseră apariția. Lucrurile s-au complicat puțin odată cu intrarea pe drumul forestier, care nu fusese curațat după ultimele ninsori. Chiar și așa, cu Toyota 4×4 echipată cu lanțuri am reușit să nu mă împotmolesc până sus, în pădure, în fața unei porți din lemn pe care scria cu vopsea roșie Proprietate privată! Accesul interzis! Am oprit, am lăsat motorul să meargă, am deschis porțile și am intrat pe aleea străjuită de brazi. Totul era cufundat în întuneric, știam că pe o rază de cel puțin un kilometru nu existau alte proprietăți, fusese prima condiție atunci când cumpărasem terenul. Din păcate, bezna ne împiedica să ne delectăm cu peisajul de vis.

   Am ajuns, în sfârșit, la cabană. Era luminată difuz, doar în holul de la intrare. Generatorul de curent și centrala pe lemne fuseseră pornite de ceva timp, printr-o aplicație cu comandă de la distanță, prin intermediul internetului. Eram conectat cu mobilul la un panou automatizat, de ultimă generație, cuplat la o baterie clasică Li-Ion. Printr-o simplă comandă din telefon, puteam porni generatorul de curent și centrala termică din orice colț al lumii. Sistemul de climatizare avea o autonomie de cinci zile, până la golirea magaziei de brichete din lemn. Programasem la 23 de grade temperatura din camere și la 28 de grade pe cea a apei din piscină, abia așteptam să văd dacă totul funcționa normal, investisem o groază de bani și chiar ar fi fost aiurea să rămânem fără căldură (deși, la limită, aș fi putut aprinde focul în șemineu).

   În timp ce i-am prezentat cabana, i-am spus Miei că ăsta era cadoul de ziua ei. Uitase complet de faza cu trenul, surpriza fusese într-adevăr uriașă, inițial crezuse că închiriasem locația doar pentru noi doi. Iar când am intrat în corpul de clădire cu piscina, cu geamuri înalte de jur împrejur, având cupola din sticlă prin care se vedea cerul înstelat, a testat întâi apa cu mâna, apoi s-a dezbrăcat și a sărit, goală, în bazin. Am dispărut două minute, cât să pun sticla de șampanie la gheață, înainte de a plonja, la rându-mi, în piscină. Ne-am intersectat undeva la mijloc, ne-am îmbrățișat, am sărutat-o, mi-a zâmbit. În sfârșit, îi trecuse supărarea. S-a scufundat cu capul în apă și s-a obrăznicit printre picioarele mele, ținându-și respirația mai mult decât m-aș fi așteptat.

  În ultima vreme, avusesem destule vise erotice în postura asta, încât să mă tulbur la prima atingere a Miei. Am făcut valuri, la propriu, lipind-o de marginea bazinului într-o încleștare pasională cum văzusem doar prin filme. În final, am ieșit amândoi epuizați, ne-am luat halatele albe de pe șezlonguri și am mers în living.

Cumpărasem mâncare pentru două zile, trebuia doar s-o încălzesc la cuptor. Am aprins lumânarea parfumată de pe masă și am ciocnit paharele de șampanie.

― Deși mai sunt câteva ore… La mulți ani, Mia!

― Mersi. Mulți ani!

   S-a întins să mă sărute, însă am evitat-o. Pe urmă am scos telefonul mobil și am dat Play pe un filmuleț, i l-am arătat Miei. O surprinsesem, de la oarecare distanță, sărutându-se cu Mircea, antrenorul ei de fitness. Știam că aveau o relație de cel puțin patru săptămâni, își făceau de cap prin oraș, în diverse camere de hotel. Pe banii mei, evident.

Ar fi fost inutil să nege, s-a schimbat la față și a golit paharul de șampanie dintr-o înghițitură.

― Și acum…?

   Nu i-am răspuns, doar i-am zâmbit amar. Am așteptat ca substanța letală să-și facă efectul. Dintr-o dată, mi-a spus că se simte rău, nu are aer, s-a ridicat de la masă și a căzut imediat, s-a prăbușit la podea, m-a implorat, din priviri, s-o ajut. După câteva spasme, și-a dat ultima suflare cu ochii larg deschiși, ațintiți în tavan.

   I-am spălat paharul afară, în zăpadă, apoi l-am spart și am strâns cioburile într-o pungă. Culmea, nu simțeam niciun regret, nicio remușcare. Mă eliberasem. În fond, fusese alegerea ei să-și încalce jurământul de fidelitate.

   Am folosit o pătură și un sac ca s-o pot transporta mai ușor, am legat-o bine de snowmobil și am pornit la vale, prin spatele cabanei. În timp ce conduceam vehiculul prin stratul gros de zăpadă, am rememorat totul, nu era prea târziu să văd dacă îmi scăpase ceva. Așadar, luasem de pe Internet două bilete pentru trenul de Predeal, unul pe numele Miei, altul pe un nume oarecare. Aveam dovada că Mia plecase singură la Predeal, iar eu rămăsesem acasă până a doua zi, taximetristul de la UBER putea să confirme, la o adică. Rezervasem și o cameră dublă la Hotel Carmen, pe numele amândurora. La puțin timp după trenul Miei, părăsisem discret Bucureștiul, cu o mașină de la Rent a Car luată cu buletin fals, o lăsasem lângă gara din Predeal și de acolo preluasem acea Toyota 4×4, la rândul ei închiriată. Casa de vacanță fusese construită de meșterii din Ardeal printr-un intermediar, cu bani virați din contul unei firme offshore, pe care o controlam indirect. Presupuneam că nimeni nu ne văzuse urcând spre cabana izolată, fusese întuneric și, în plus, ninsese cât să scadă binișor vizibilitatea. Teoretic, în seara asta Mia ajunsese în camera rezervată de la Hotel Carmen, iar eu rămăsesem acasă, în București, cu treburi la firmă. Ar fi urmat să apar în Predeal abia a doua zi, cu același tren (îmi luasem încă un bilet de pe Internet), să sărbătoresc împreună cu Mia ziua ei de naștere. Și, evident, să anunț ulterior dispariția femeii. Nu, nu cred că greșisem undeva.

Snowmobilul se împotmolise puțin. În afară de cadavrul Miei, legasem doi saci de ciment, două bidoane cu apă și un sac de pietriș.

   În sfârșit, ajung jos, la poalele muntelui, lângă bradul unde săpasem groapa acoperită cu un placaj. La doi metri sub pământ, cu o lespede de beton deasupra, Mia avea să-și doarmă somnul de veci departe de orice semn de civilizație, cu excepția cabanei mele de vacanță. În care, de altfel, n-o să mai calc vreodată…

 În următoarele zile va apărea în librării romanul ”Cu mâinile legate”, ultimul thriller al scriitorului Adrian Onciu.

Editura Trei> Colecţia Fiction Connection

Recenzie Templul negru de Adrian Onciu

Interviu cu autorul Adiran Onciu

Cărţile autorului le găsiţi pe Libris, Elefant, Rao,

Poveşti scrise de autori români

Adrian Onciu – Cel mai frumos cadou de ziua ei – creaţie literară- thriller