Numele meu este Lucy Barton de Elizabeth Strout-recenzie

Numele meu este Lucy Barton, de Elizabeth Strout-recenzie

Titlul original: My Name Is Lucy Barton

Editura: Litera

Colecția Clasici contemporani Litera

Anul aparitiei: 2017

Traducere din limba engleză și note de: Nadine Vlădescu

Număr pagini: 205

Gen: literatură contemporană, dramă

Cotație Goodreads: 3,51

„- Artiștii sunt diferiți de ceilalți oameni.

– Nu. Nu sunt.

M-am înroșit toată. Întotdeauna fusesem diferită; nu mai voiam să fiu deloc diferită!

– Ba da, sunt.”

   În primul rând, vreau să felicit din toată inima editura Litera pentru forma în care își prezintă cărțile. Nu prea judec cărțile după copertă, de obicei mă interesează mai mult conținutul, însă cei de la Litera m-au surprins într-un mod foarte plăcut: coperta superbă, cu un format original și un design sugestiv, înfățișând imaginea frumoasei clădiri Chrysler din New York, văzută de la geamul camerei de spital a personajului (locul în care are loc cea mai mare parte a narațiunii), fiind surprins inclusiv detaliul perdelei de la fereastră; hârtia de foarte bună calitate, scrisul aerisit, ce odihnește ochiul, aroma de zmeură. Da, ați citit bine, aroma. Paginile sunt parfumate, iar prima mea reacție în momentul în care am desigilat cartea a fost: „Sunt eu nebună sau cartea asta miroase a zmeură?”. O fi adevărată și prima parte, dar cu siguranță miroase a zmeură! Probabil pentru a se asorta rozului închis de pe copertă, roz-zmeură.

   Dar să trecem la conținut! Nu aș ști în ce categorie să încadrez această carte. Este povestea de viață a unei femei pe nume (ați ghicit!) Lucy Barton. O poveste despre greutățile vieții, copilărie, iubire, relația cu familia.

   Lucy este internată în spital, suferind o convalescență lungă în urma unei operații. Mama ei, pe care n-o văzuse de când se căsătorise, o vizitează. Rămâne cinci zile alături de fiica sa, în care au ocazia de a vorbi vrute și nevrute: despre unele rude, cunoștințe și poveștile lor de viață.

„Asta este o poveste despre iubire, tu știi asta. Asta este povestea unui bărbat care a fost torturat în fiecare zi a vieții sale pentru lucrurile pe care le-a făcut în război. Asta este povestea unei soții care a rămas alături de el, pentru că majoritatea soțiilor din acea generație asta au făcut, și ea vine în rezerva din spital a fiicei ei și vorbește în mod compulsiv despre cum căsniciile tuturor se duc de râpă; nici măcar nu știe asta, nici măcar nu știe că asta este ceea ce face. Asta este o poveste despre o mamă care-și iubește fiica. Imperfect. Pentru că noi iubim cu toții imperfect.”

   Acțiunea are loc în anii 1980, în epoca pre-Internet, înaintea tehnologiei dezvoltate, așa că tot ce pot face pentru a trece timpul mai repede în spital este să stea de vorbă una cu alta. Și totuși, observăm încă de pe atunci o tendință a oamenilor spre adicția de tehnologie, așa precară cum ni se pare acum, când suntem înconjurați de laptop-uri, telefoane inteligente, tablete și Internet:

„De fiecare dată când mi se spunea să mă plimb pe culoare ca să fac mișcare, împingând dispozitivul meu mic cu perfuzii, vedeam că majoritatea pacienților se uitau pur și simplu fix la televizoarele lor, și asta mă întrista foarte tare.”

„Mă gândesc la telefoanele mobile de-acum, la cât de repede putem comunica cu ajutorul lor. Îmi amintesc că, atunci când fetele erau mici, i-am spus lui William:

– Mi-aș dori să existe ceva ce am putea purta la încheietura mâinii, ca un telefon, și să putem vorbi unul cu celălalt și să știm tot timpul unde se află celălalt.”

   Toate discuțiile sunt un pretext pentru a releva relația dintre cele două femei, mamă și fiică. O relație ce a avut de suferit, o relație complexă, definită de sentimente contradictorii. O relație izvorâtă dintr-o viață plină de greutăți: Lucy a copilărit în sărăcie, alături de părinți, fratele și sora sa. Au locuit la început într-un garaj, apoi în casa fratelui bunicului.

„Să minți și să irosești mâncarea erau întotdeauna lucruri pentru care erai pedepsit. Altfel, din când în când și fără vreun avertisment, părinții mei – de obicei mama și întotdeauna în prezența tatălui nostru – ne loveau impulsiv și cu putere, după cum cred că bănuiau și unii oameni care ne vedeau pielea pătată și firile posace.”

„Așa că nu aveam vecini prin apropiere. Și nu aveam televizor și nici ziare sau reviste ori cărți în casă.”

„Întotdeauna am urât să-mi fie frig.Există elemente care determină drumurile pe care le alegi și rareori putem să le găsim sau să le indicăm cu exactitate, dar uneori m-am gândit la cum rămâneam la școală până mai târziu, unde era cald, doar ca să-mi fie cald.”

   Lucy este o femeie puternică, ce a reușit prin forțe proprii. S-a mutat la oraș, s-a căsătorit, are două fiice. Părinții nu au fost mulțumiți de alegerea făcută în privința soțului. Din motivele unor traume de război, tatăl lui Lucy urăște nemții, iar soțul lui Lucy avea asemenea origini. Din momentul căsătoriei, Lucy și părinții ei n-au mai ținut legătura, reluată în oarecare măsură cu ocazia nașterii primei fiice. Mai târziu, au apărut și probleme în propria căsnicie. O poveste realistă, desprinsă din viață.

„Mă tot gândeam cum noi, toți cinci, avuseserăm o familie cu adevărat nesănătoasă, dar am înțeles atunci și cum rădăcinile noastre erau răsucite atât de tenace fiecare în jurul inimilor celorlalți.”

   Mi-a plăcut pentru că este o carte ce se parcurge foarte ușor (am dat-o gata într-o zi), bine structurată, pe capitole scurte, o lectură relaxantă, perfectă pentru vremuri toride.

   Mi-a mai plăcut pentru principiile de viață enunțate, pentru personajul puternic, capabil să depășească dificultățile și premisele unei vieți limitate. Și totuși, reminiscențe ale vechii vieți au rămas. De multe ori, Lucy simte că nu aparține unei anumite lumi:

„Spun asta pentru că n-am înțeles arta; erau niște bucăți întunecate și prelungi, dreptunghiulare, niște compoziții aproape abstracte, deși nu tocmai, și am înțeles doar că erau simptome ale unei lumi sofisticate pe care nu o puteam înțelege.”

   De asemenea, mi-a stârnit curiozitatea în privința clădirii Chrysler, pe care Lucy o vede în fiecare zi de la fereastra rezervei ei de spital. Construită în anii 1930, într-un frumos stil architectural ArtDeco, se diferențiază de toate blocurile impersonale din sticlă din ziua de azi. Din 1930 până în 1931, a avut statutul de cea mai înaltă clădire din New York, iar dacă voi ajunge pe acolo, sigur o voi vizita.

  Și pentru că tot suntem la capitolul „clădiri”, mi-a plăcut cum este redat din perspectivă personală un moment important din istoria nu numai a Americii, ci a lumii:

„Al doilea avion intrase în cel de-al doilea turn, și, când am alergat ca să răspund strigătului ei, ea părea atât de cuprinsă de spaimă: mă gândesc mereu la momentul acela. Mă gândesc:acela a fost sfârșitul copilăriei ei. Morțile, fumul, frica ce cuprinsese tot orașul, lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat de-atunci în lume; în sinea mea mă gândesc numai la fiica mea în ziua aceea. N-am auzit niciodată, înainte sau după, acel strigăt anume din vocea ei. Mămico!”

Probabil ați recunoscut atacul terorist de la World Trade Center din 11.09.2001.

Citate:

„Întotdeauna un detaliu revelator e cel care contează. Ceea ce vreau să spun e că asta nu este doar povestea unei femei. E ceea ce se întâmplă multora dintre noi, dacă suntem suficient de norocoși încât să auzim acel detaliu și să-i acordăm atenție.”

„Singurătatea fusese prima aromă pe care o gustasem în viață, și ea era încă acolo, ascunsă în adâncul crăpăturilor gurii mele, amintindu-mi.”

„- Artiștii sunt diferiți de ceilalți oameni.

– Nu. Nu sunt.

M-am înroșit toată. Întotdeauna fusesem diferită; nu mai voiam să fiu deloc diferită!

– Ba da, sunt.”

„Îmi plac scriitorii care încearcă să-ți transmită ceva cu adevărat.”

„M-am simțit uneori tristă pentru faptul că Tennessee Williams a scris replica asta pentru Blanche Dubois: „Eu am depins întotdeauna de amabilitatea străinilor”. Mulți dintre noi am fost salvați de multe ori de amabilitatea străinilor, dar după un timp lucrul ăsta sună banal, la fel de banal ca un autocolant auto. Și asta e ceea ce mă întristează, că o replică frumoasă și adevărată ajunge să fie folosită atât de des, încât capătă înțelesul superficial al unui autocolant auto.”

„Am mai spus-o: mă interesează cum ne găsim feluri în care să ne simțim superiori altei persoane sau altui grup de oameni. Se întâmplă pretutindeni, tot timpul. Oricum i-am spune, cred că e partea cea mai josnică din noi, nevoia asta de a găsi pe altcineva pe care să-l umilești.”

„Niciodată să nu-ți aperi scrisul.”

„Și oricine își folosește pregătirea ca să umilească pe cineva în felul ăla – ei bine, persoana aia nu e decât un mare rahat.”

„Orice aș spune sau orice ar spune oricine, banii înseamnă putere.”

„Mama, atunci când scrii un roman, poți să-l rescrii, dar când trăiești cu cineva timp de douăzeci de ani, acela este romanul și nu mai poți niciodată să scrii acel roman din nou cu altcineva!”

 Despre autoare:

   Elizabeth Strout este o scriitoare americană contemporană. A studiat la Oxford și la Syracuse University College of Law, a publicat în diverse reviste literare, iar primul ei roman, „Amy and Isabelle”, a avut mare success în Statele Unite, fiind nominalizat la Premiul PEN/Faulkner pentru ficțiune și Premiul Orange. „Olive Kitteridge” a câștigat Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 2009, iar „Numele meu este Lucy Barton” a fost nominalizat la Premiul Man Booker 2016. De succes s-au bucurat și „Abide with Me” (bestseller național) și „Frații Burgess”. În 2017 a apărut „Anything Is Possible”.

   A predat cursuri de creative writing la Colgate University din Hamilton, Madison County, New York, iar lucrările ei fac parte din programa Facultății de Litere din cadrul Queens University din Charlotte, Carolina de Nord.

Cartea Numele meu este Lucy Barton, de Elizabeth Strout a fost oferită de Editura Litera. Poate fi comandată de pe site/ul Editura Litera.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti