„Și apoi: Dragă, suferința nu are culoare.”

Altă țară, de James Baldwin-Editura Paralela 45-recenzie

Titlul original: Another Country

Editura: Paralela 45

Colecția Ficțiune fără frontiere, inițiată de Gheorghe Crăciun

Anul apariţiei: 2017

Traducere din limba engleză de: Ștefan Iancu

Număr pagini: 414

Gen: dramă, roman realist

Cotație Goodreads: 4,31

  Un roman profund, realist, care ne descrie societatea americană de la mijlocul secolului XX. O societate în care primau rasismul, misoginismul, în care lumea era altfel decât o știm azi. O societate aparte, a vremurilor sale.

  „Altă țară” ne spune povestea mai multor personaje și cupluri. Debutează cu sinuciderea lui Rufus, un cântăreț de jazz de culoare.

   Rufus are o relație cu Leona, o femeie albă, însă lucrurile nu merg tocmai bine. Este o relație toxică, cu mult alcool și violență. Totul culminează când Rufus o bate foarte tare pe Leona și se despart.

   Deși nu i se aprobă comportamentul, Rufus este sprijinit de prietenii săi în momentele grele: Vivaldo, Richard și Cass. Sinuciderea sa o aduce în scenă pe Ida, frumoasa lui soră, alertată de dispariția fratelui său. Aceasta îi contactează pe prietenii lui Rufus, iar câteva zile mai târziu, cu toții sunt loviți de tragica veste a morții lui. Vivaldo și Ida formează la scurt timp un cuplu.

  În roman avem de-a face cu mai multe cupluri, câteva interrasiale și unul gay: Rufus și Leona, Vivaldo și Ida, Richard și Cass, Eric și Yves, Cass și Eric.

  Rufus și Leona sfârșeșc rău, după cum am scris mai sus: relație toxică, certuri violente și împăcări ce nu durează prea mult, dependență emoțională. Rufus este o persoană dificilă, cu multe probleme psihice și de relaționare. O agresează pe Leona, iar aceasta continuă să rămână alături de el până când abuzul atinge cote alarmante.

„Uneori, când ea zicea că nu e nimic rău în a fi de culoare, el răspundea:

– Nu dacă ești o tipă albă calică.

Prima oară când zisese asta, tresărise și nu zisese nimic. A doua oară îl pleznise. O pleznise și el. Se băteau mereu. Se băteau cu vocile, cu palmele, apoi cu tot corpul; și toate furtunile erau la fel.”

   Vivaldo și Ida se reîntâlnesc după mult timp, cu ocazia morții lui Rufus. Se cunoscuseră în urmă cu mai mulți ani, pe când Ida era o copiliță, dar de atunci nu s-au mai văzut. Pare o poveste frumoasă, însă bunăstarea nu durează mult. Bariera de culoare și gelozia își spun cuvântul; Ida nu poate să treacă peste faptul că ea este neagră, iar Vivaldo alb și are impresia că acesta se consideră superior din acest motiv.

Cea mai amărâtă curvă din Manhattan ar fi fost protejată cât timp l-ar fi avut pe Vivaldo de braț. Asta pentru că Vivaldo era alb.”

„Încetează să încerci să mă omori. Nu e vina mea că sunt alb. Nu e vina mea că tu ești neagră.”

   La rândul său, Vivaldo este exagerat de gelos, până la obsesie. Este convins că Ida îl înșeală cu Ellis, un fel de impresar ce o încurajează în cariera de cântăreață și își face adevărate scenarii în minte pe acest subiect. Până la urmă, ea chiar ajunge să aibă o relație clandestină cu Ellis. Ceva din această poveste mi-a amintit de „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.

   Richard și Cass păreau cuplul cel mai stabil și echilibrat. El, un scriitor proaspăt publicat, cu un succes în floare, ea, soția iubitoare, mama celor doi copii ai cuplului. Atmosfera din casa lor părea una primitoare, un adevărat cămin: poznele copiilor, preocupările de familie, vizitele prietenilor. Richard și Cass chiar păreau fericiți. Până când Richard întâlnește succesul. Preocupările lui sunt concentrate în jurul interviurilor, a promovării, iar Cass se simte neglijată; se simte o simplă casnică, o femeie care are grijă de casă și copii și nimic mai mult. Această criză o aruncă în brațele lui Eric, un prieten de familie recent sosit de la Paris. Acesta avea o relație de lungă durată cu un francez, pe care îl aștepta să sosească în America, și îi spune de la început lui Cass că nu va avea parte de implicare totală. Ea acceptă, însă pe parcurs, se îndrăgostește de Eric…

   Eric și Yves, cuplul gay ce a fost foarte fericit în Franța. La un moment dat, Eric primește o oportunitate de lucru în America și este nevoit să se întoarcă, cu promisiunea că Yves îl va urma cât de repede va putea. Între timp, în viața lui Eric apare Cass. Ce se va întâmpla până la urmă?

   Peste tot observăm aceeași dinamică: relațiile interrasiale nu prea merg. În acea perioadă, bariera culorii părea să fie de netrecut. Am observat la Rufus și Ida același pattern: raportau orice la culoarea pielii, la faptul că albii nu-i pot înțelege tocmai pentru că sunt albi; că nu pot ști cum e să fii negru, că nu pot empatiza cu ei, oricât de mult ar încerca.

– Puțin îmi pasă dacă mai e vreo șansă pentru ei sau nu. Dar știu că n-am de gând să mă mai las enervată de niște păcălici albi care încă nu se pot prinde dacă sunt om sau nu. Dacă nu știu, iubire, e trist pentru ei și sper să moară încet și în chinuri.

– Asta nu sună foarte creștinesc, zise Vivaldo în trecere. Dar era pregătit să renunțe.

– Asta e tot ce pot să fac. Am învățat creștinismul de la albi.

– O, doamne, zise el, iar începem.”

   Drept să spun, pe mine m-a obosit acest laitmotiv și înțeleg exasperarea Leonei și a lui Vivaldo, partenerii albi ai celor de culoare. Ce-i drept, erau vremuri grele: era suficient să chemi polițistul de la colț, că persoanele de culoare aveau de suferit, însă citind, mi se părea că și ei accentuau acel stigmat.

   Orice se întâmpla era, în viziunea, lor, cauzat de faptul că erau de culoare. Desigur că eu nu pot înțelege, iar dacă unele personaje din carte ar putea vorbi, ar spune că sunt o albă sclifosită.

„- Bine, zise Vivaldo sătul, suntem niște oameni varză. Deci gata, taci. Avem și așa destule probleme.

Și aveau, pentru că proprietarul și vecinii și polițistul de la colț nu erau de acord cu prezența Idei.”

„Cunoștea băieți care se distrau ducându-se să bată cioroi. Nu părea posibil – și cu atât mai puțin drept – ca băieți negri care fuseseră bătuți la liceu să ajungă când creșteau mari bărbați care simțeau la rândul lor nevoia să bată pe oricine, inclusiv, și poate mai ales, oameni care nu le făcuseră niciodată nimic.”

Și așa se perpetuează un ciclu al violenței…

    Îmi place să cred că lucrurile s-au schimbat de atunci. Cu siguranță, percepția mea e alta pentru că trăiesc într-o epocă total diferită de cea din carte. De exemplu, ca femeie nu puteai intra în biserică fără a purta pălărie. Mi s-a părut una dintre cele mai mari ciudățenii. La înmormântarea lui Rufus, Cass și-a dat seama chiar în fața bisericii că nu avea pălărie. Oricât de bizar ar părea în zilele noastre, până când nu și-a cumpărat ceva de pus pe cap, nu s-a alăturat evenimentului. Așa că nu numai persoanele de culoare erau discriminate, ci și femeile.

– Nu-i un exemplar splendid de muiere din sud? Întrebă Rufus. Colo-șa, le învață pe muieri să asculte.

Din bucătărie se auzi râsul Leonei.

– Asta e tot ce ne învață, poți să fii sigur.”

   Unul dintre mesajele cărții este despre prejudecăți. Prejudecăți împotriva celor de culoare, a femeilor, a homosexualilor. Nici cei din urmă nu erau mai bine priviți, dovada stând chiar cuvintele Idei, care teoretic ar trebui să fie mai tolerantă, ea însăși făcând parte din grupurile discriminate:

„- Chiar nu înțeleg ce importanță are pentru tine, asta e tot. Îi place să se culce cu bărbați, și ce?

– A vrut el să se culce și cu frate-miu, zise ea. A vrut să-l facă să fie la fel de bolnav ca el.

– Dacă s-a întâmplat ceva între Eric și fratele tău, nu a fost pentru că Eric l-a pus pe jos și l-a violat. Stai tu liniștită, dragă, că nu știi așa de multe despre bărbați cât crezi tu că știi.”

   Una dintre cele mai tolerante atitudini o are preotul care oficiază slujba de înmormântare a lui Rufus, spunând niște cuvinte care ar trebui să le dea o lecție multora din zilele noastre:

„Nu o să îl judec. Asta nu ni se cade nouă. Știți, mulți oameni zic că un om care își ia singur viața n-ar trebui să fie înmormântat în pământ sfințit. Eu nu știu cum e. Tot ce știu e că Dumnezeu a făcut fiecare bucată de pâmânt pe care am pășit vreodată și că tot ce a făcut Dumnezeu e sfânt. Și nu știe niciunul din noi ce se întâmplă în inima cuiva, nu știm mulți din noi ce se întâmplă în inima noastră la o adică, așa că nu poate niciunul din noi zice de ce a făcut ce a făcut. Nu a fost nimeni din noi acolo așa că niciunul din noi nu știe.”

   Subiectul romanului este interesant, m-a atras de la început. Însă ceva din scriitură, din stilul autorului, m-a împiedicat să rezonez. Sunt multe dialoguri și descrieri, fragmente care nu duc nicăieri. Cred că îmi scapă un înțeles, probabil pentru că nu sunt suficient de matură sau pentru că trăiesc într-un mediu și o epocă diferite. Probabil sunt acolo niște aluzii imposibil de prins pentru mine. Nu am reușit să rezonez cu nici unul dintre personaje, cred că nici nu aș fi avut cum, și nici cu cele povestite.

Dar poate că voi veți avea altă părere, nu puteți afla decât citind.

 Citate:

„Asta e foarte important, continuă Cass. Dacă nu te poți ierta pe tine însuți, nu o să poți ierta pe nimeni altcineva și o să continui să comiți mereu aceleași păcate.”

„Iar acum… acum păreau cu toții egali în nefericire, confuzie și disperare.”

„Voi credeți că sunteți liberi. Asta înseamnă că credeți că aveți ceva ce alți oameni vor sau au nevoie. Rahat. Zâmbi strâmb și îl privi. Și într-un fel aveți. Dar nu e ce credeți voi că e. Și o să vă dați seama de asta imediat ce unii din oamenii ăia o să capete ce aveți voi.”

 Despre autor:

   James Baldwin (1924-1987) este un autor de eseu, dramaturgie și romane. Temele celor peste douăzeci de volume se referă la cultură și societate, „The Fire Next Time” și „Altă țară” fiind printre cele mai cunoscute. După romanul său, „Remember this house”, a fost realizat filmul „I am not your negro”.

Opera lui Baldwin este inspirată din viața reală, el însuși fiind expatriat gay și de culoare.

 

Cartea Altă țară, de James Baldwin poate fi comandată de pe site-ul Editura Paralela 45

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti

17 COMMENTS

  1. Povestea de viață a autorului pare și ea una deosebită. E adevărat că un subiect ca acesta (violența) nu e ușor de redat și nici de asimilat. E adevărat, există unele cărți cu care nu putem rezona. E o chestiune de gusturi și de circumstanțe.
    Mulțumim, Sorina, pentru prezentare!

  2. Nu stiu daca e chiar pe gustul meu subiectul, dar poate am sa-i acord o sansa dupa ce am citit recenzia ta. Felicitari, Sorina !

    • =)))) Pai ca sa fie in ton cu tema :)) Si sa stii ca poate ai dreptate, o suspectez de rasism :)) Vine un pisoi negru prin jur si cand il simte face ca toti dracii :))

  3. Chiar eram curioasa sa stiu ceva despre carte.
    Mersi Sorina pare interesant subiectul .Nu intotdeauna rezonam cu o carte,si aici chiar pare cam mult rasism

    • Da, de aceea am si ales cartea, subiectul e interesant. Pe mine nu m-a deranjat neaparat că e despre rasism, cat stilul.

  4. O carte ce pare interesantă, mai ales pentru că pune accentul pe problema discriminării ca urmare a culorii pielii sau a orientării sexuale. Felicitări pentru recenzie, Sorina! 😉

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.