Aparitii carte Editura Polirom

…Stâlpi masivi din beton susţineau cele optsprezece etaje ale turnului. Formau un peristil imens în jurul holului, înainte să intri în clădire, trebuia să treci printre acele coloane.

Curenţii de aer erau foarte puternici. A parcat maşină, am intrat în peristil, ea mergea cu paşi grăbiţi, protejându-şi gâtul cu mâna, cu capul plecat şi cu umerii strânşi.

— A, la naiba, curentul asta! Te doboară!!

Părul ne flutură înapoi din cauza furiei aerului, fustele ni se lipeau de coapse. Înaintăm cu greu. Singurul lucru din zona de dezvoltare urbană pe care îşi îngăduia să-l critice era curentul dintre stâlpii aceia.

În anul în care am împlinit doisprezece ani, şcoală a organizat o excursie la Veneţia. La întoarcere, mama a venit să mă aştepte la gara, sub un cer cenuşiu şi apăsător.

Am discutat în maşină, trecând printre faţadele de ciment de pe boulevard de Bruyas.

— N-ai idee cât de frumos a fost, mama! F. frumoasă Veneţia! Minunată. N-ai idee. Ştiu că a costat mult, dar chiar a meritat efortul. A fost extraordinar.

— Gata-gata să plece toată clasa, şi tu voiai să mai rămâi acolo!!?? Aşa?! Totuşi!

— Dacă mă întorc, vii şi tu cu mine?

— Vom vedea. Până una-altă, nu vorbesc italieneşte.

— Dar toţi vânzătorii de acolo vorbesc franţuzeşte. Şi-apoi, e vreme frumoasă. Se stă în tricou. Era un soare superb.

Pe când aici uite şi tu ce vreme nasoală.

— Cred şi eu, dac-o compari cu Chateauroux…

Romanul La marginea livezii urmăreşte drumul pe care familia Goodenough şi-l croieşte în speranţa unei vieţi mai bune. Pentru că în Connecticut, de unde e de fel James Goodenough, pământul familiei nu ajunge tuturor fraţilor, el hotărăşte să-şi caute propriul pământ al făgăduinţei. Se stabileşte cu familia într-un ţinut deloc prietenos din Ohio, unde plantează o livada: această era semnul limpede al intenţiei colonistului de a rămîne. Dar pămîntul ostil seamănă duşmănie între James şi soţia lui: el se încrâncenează în încercarea de a-l îmblânzi, iar Sadie alege să uite de lumea brutală care-o înconjoară cu ajutorul rachiului de cidru. Cu anii, prăpastia dintre cei doi se adânceşte şi, într-o clipă necugetată, totul se năruie. Încercând să se salveze, Robert, fiul mai mic, fuge de-acasă – va deveni mîner căutător de aur, apoi, pe urmele tatălui sau care iubea copacii, ajutor al unui colector de plante. Trecutul îl ajunge însă din urmă…

„La marginea livezii e un colaj de voci şi perspective narative care sare când înainte, când înapoi în timp, în decursul a două decenii, completând treptat cu amănunte scenă-pivot a cărţii, insinuată şi răscolitoare, astfel că târziu descoperim ceea ce s-a întâmplat de fapt la marginea livezii. Autoarea nu-şi grăbeşte dezvăluirile, cosind laolaltă petice de poveşti care împreună alcătuiesc tabloul unor vieţi smulse dintr-un tărâm necruţător.” (The Observer)

„Tracy Chevalier stăpîneşte arta de a contura cele mai mărunte, mai dramatice poveşti ale oamenilor pe care, în trecut, istoria i-a ignorat.” (Geraldine Brooks)

Fragment:
“ Vreme de o săptămâna Robert fusese îndrăgostit de ea, cu mirosul ei de drojdie, cu părul ei creţ care nu voia să stea prins în coc, cu buzele de un roşu întunecat de parcă abia ce mâncase mure. De fapt, fusese îndrăgostit de senzaţia de a fi atât de aproape de o persoană, încât eşti practic înăuntrul acelui corp. Nu se putea satură de acea senzaţie şi i-a vizitat cuibul de încă trei ori în acea săptămâna. între reprize stăteau întinşi pe pat, revenindu-şi, iar Molly îl întreba despre trecutul lui. Robert se eschivase de la întrebările dificile, nu suflase o vorba despre motivul pentru care plecase din Ohio, despre faptul că trebuise să se maturizeze iute, despre cum petrecuse înfrigurat, info-metat şi obosit în cea mai mare parte a timpului. Dacă nu vorbea despre lucrurile acelea, atunci nu era nevoit să se gândească la ele şi putea păstra trasă o draperie întunecată între atunci şi acum. în schimb, o întreţinea cu povestiri amuzante despre Jonah Parks, vraciul şarlatan cu care lucrase în Indiana, cum ar fi cea când ajunseseră la puşcărie după ce Jonah Parks furase un picior de lemn şi din greşeală încercase să i-l vândă tot proprietarului. Molly se dădea în vânt după povestea aia.
Ea era mai darnică atunci când era vorba de trecut: o copi-larie în Georgia, o mama care murise la naştere, un tată beţiv, un frate şi o sora ucişi de indieni în timp ce Molly se ascunsese într-o capita şi privise. „trebuie să zâmbeşti”, zicea ea. „Altfel, ai plânge toată ziua.”
După a treia întâlnire, Molly i-a luat banii şi a zis: „Gata pentru o vreme, sau o să-ţi faci gaură-n pungă şi la capăt n-o să te-alegi cu nimic”. Era felul ei de a îl avertiza că simte pentru ea mai mult decât era cazul, iar Robert ştia că are dreptate. Dar tot s-a mai culcat cu ea din când în când, însă n-a încercat să o cunoască mai bine.
Uneori însă, când stătea întins învelit în pătură în vreo noapte rară stele, sau când scruta orizontul traversând vreo câmpie nesfârşită sub necruţătorul soare texan, îşi amintea de starea uluitoare pe care o avusese în timpul acelei febrile săptămâni de iubire, când călărind printre vite cu senzaţia că tot ce există în lume — fiecare plantă pipernicită, fiecare grup de pietre ivite din pământ, fiecare vită, cal, om şi nor toate se împleteau de-a lungul unei poteci ce duceau înapoi către aceeaşi femeie, care stă într-o bucătărie şi face biscuiţi. Când era în starea aceea, nu îşi putea imagina că s-ar putea simţi altfel. După ce-i trecuse, desigur, se întrebase cum de ceva atât de puternic putea păli, că un rău care cursese dând pe dinafară şi acum secase devenind un firicel, lăsând doar urmele viiturii. Căci senzaţia chiar pălise, Molly devenise doar o muncitoare de la fermă, iar când Robert a plecat în California i-a spus la revedere de parcă abia se cunoscuseră şi nici gând să fi împărţit un pat asudat. Cât despre Molly, rămăsese optimistă. „Poate-o să merg şi eu în California”, zisese. „Să dau şi eu de aur şi să mă pun pe picioare. Viaţă-ar fi, nu? Poate că aşa am să fac.”
şi iată că făcuse ceea ce ameninţase. În să pe surul lui, pe stradă din Sacramento, Robert o studia. Molly era mai slabă acum şi mai schimbată de vreme — traversarea Americii lasă astfel de urme pe chip dar încă părea vioaie. Stătea cu spatele la el, iar Robert ar fi putut să treacă mai departe şi să pretindă că drumurile nu li se încrucişaseră şi n-o mai văzuse niciodată. ţi-a gândit, apoi a strigat-o pe nume.
Molly a ţipat când l-a văzut, a fugit spre el când a descălecat pi I-a îmbrăţişat râzând, cufundandu-i capul la piept. I se mai lăsase un pic, dar tot mirosea a pâine.”

Volumul cuprinde fotografii din arhivă autorului

„Confesiunea maestrului pendulează între amintiri de la filmări, unde a cunoscut celebrităţi ale vremii, şi această mare întâlnire care i-a schimbat viaţa. Dacă ne gândim bine, nu i-a schimbat atât viaţa, cât sufletul. Impresionantă în relaţia celor doi – dar mai ales în felul în care a trăit Ion Dichiseanu această relaţie – este nevoia lui de a o privi pe Sara nu ca pe un star, ci pur şi simplu ca pe un om care, un timp, i-a fost alături. Iată de ce povestea lor nu poate fi comparată nici cu nopţile nebune de amor petrecute de celebra cântăreaţă cu Ernest Hemingway, nici cu relaţia cu «rebelul fără cauza» James Dean, nici cu povestea ei cu Severo Ochoa, omul de ştiinţă spaniol de reputaţie internaţională, deţinătorul Premiului Nobel, sau cu actorul italian Giancarlo del Ducă-Viola. Cartea lui Ion Dichiseanu este de fapt o scrisoare de dragoste. Nu un e-mail. Nu un SMS. E scrisă de mână, pusă într-un plic cu timbru şi expediată în tolba poştaşului.” (Laurenţiu Damian)

Romanul Soroc de viaţă şi soroc de moarte a inspirat în 1958 o celebra ecranizare, în regia lui Douglas Sirk, cu John Gavin şi Liselotte Pulver în rolurile principale, în a cărei distribuţie apare şi numele autorului.

După doi ani petrecuţi pe frontul din Rusia, tânărul soldat german Ernst Graeber primeşte o nesperată permisie de trei săptămâni şi se întoarce în oraşul natal. Dar, la sosire, da cu ochii de o privelişte înfiorătoare: tot oraşul e distrus de bombardamentele trupelor aliate. Căutându-şi părinţii, despre care nimeni nu ştie dacă mai sunt sau nu în viaţă, Ernst o întâlneşte pe Elisabeth şi, în mijlocul ruinelor, între cei doi se înfiripă o minunată poveste de iubire. Fericirea lor este însă de scurtă durata, fiindcă el trebuie să se întoarcă pe front, iar revelaţia ororilor pe care le-a comis împins de o propagandă mincinoasă nu-i dă pace.

„O clipă, pe Graeber îl străbătu o flacăra asemenea unei lumini insuportabil de albe şi îşi dădu seama că toate erau la fel: despărţirea şi întoarcerea, posesiunea şi pierderea, viaţă şi moartea, trecutul şi viitorul, şi că totdeauna şi pretutindeni chipul de piatră al veşniciei e prezent şi nu poate fi distrus. Apoi i se păru că pămîntul de sub el se bolteşte; îi simţi rotunjimea sub picioare, de parcă ar fi trebuit să facă un salt înainte; o cuprinse pe Elisabeth în braţe şi se prăbuşi cu ea şi în ea…”
„Remarque a avut un neobişnuit talent de a poveşti. Nici unul dintre romanele sale n-a cedat în faţa trecerii timpului, aşa cum nici gândul care le-a inspirat n-a intrat în desuetudine. Erich Maria Remarque şi-a sprijinit filosofia pe discursul romanelor lui.” (The New York Times)