Miraj – Camilla Läckberg, Henrik Fexeus – fragment

Titlu: Miraj

Autori: Camilla Läckberg, Henrik Fexeus

Titlu original: Mirage

Limba originală: suedeză

Traducere: Cristina Ekholm

Nr. pagini: 688

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Al treilea volum din seria Vincent și Mina

  E decembrie și ministrul suedez al justiției este amenințat. În același timp, la metroul din Stockholm este găsită o movilă de oase, iar scheletul pare să-i aparțină unui finanțist de succes. Echipa Minei Dabiri își revine cu greu după evenimentele traumatice care s-au soldat cu moartea unui coleg și apelează la mentalistul Vincent Walder pentru ajutor.

 Vincent are senzația că lumea se prăbușește peste el. Când este găsită încă o movilă de oase la metrou, anchetatorii sunt puși din nou la încercare — ce se petrece în tunelurile de sub Stockholm? Și cine-l urmărește pe ministru?

  Seria scrisă de Läckberg și Fexeus se încheie exploziv!

„Al treilea și ultimul volum din serie, Miraj este un roman polițist cu o construcție impresionantă. Colaborarea dintre Camilla Läckberg și Henrik Fexeus capătă tot mai multă claritate (…) La final, ei scriu că o să le fie dor de Mina Dabiri și Vincent Walder. Și nouă o să ne fie dor de ei.“ – Bohusläningen

  „Vincent și Mina sunt personaje puternice, ambii cu răni interioare profunde și nu puține secrete.“ – La Repubblica

 „Traume și nebunie, anchetă socială și studiu psihologic, într-un echilibru tulburător între iluzie și realitate.“ – Corriere Della Sera

  „Colaborarea dintre Läckberg și Fexeus se dovedește a fi o ocazie de aur.“ – VN Detective &Thrillergids

  „Un thriller supercaptivant, cu suspans de modă veche.“ – De Tellegraaf

  CAMILLA LÄCKBERG a debutat în 2003 cu Prinţesa gheţurilor, primul volum al seriei Fjällbacka, primit cu entuziasm de critici și care i-a adus în scurt timp un număr imens de cititori.

  Consacrarea sa ca autoare de bestsellere a venit odată cu cel de-al treilea roman al seriei, Cioplitorul în piatră, nominalizat pentru „Cel mai bun roman crime al anului“ de Swedish Crime Writers’ Academy. Läckberg este unul dintre cei mai citiți autori suedezi, cu cărți vândute în 39 de milioane de exemplare în peste 60 de țări. A scris 10 volume din seria bestseller internațional Fjällbacka, urmate de două romane din seria Faye Adelheim. La Editura Trei, au mai apărut Cioplitorul în piatră, Făuritoarea de îngeri, Sirena, Paznicul farului, Copilul german, Îmblânzitorul de lei, Prințesa ghețurilor, Vrăjitoarea, Colivia de aur, Piază rea, Predicatorul și Aripi de argint.

  HENRIK FEXEUS, psiholog de profesie, este unul dintre cei mai apreciați conferențiari suedezi. A realizat experimente psihologice spectaculoase la SVT și TV4 și a debutat în 2007 cu volumul Arta de a citi gândurile (publicat în limba română la Editura Trei). Cărțile lui au fost premiate, s-au vândut în peste un milion de exemplare și au fost traduse în peste 30 de limbi. A debutat în literatură cu romanul The Lost, prima carte a trilogiei Final Illusion. La Editura Trei, au mai apărut Manualul abilităţilor sociale superioare și Reload: Cum să-ți încarci bateriile. Arta recuperării inteligente (împreună cu Catharina Enblad).

  Tot la Editura Trei au apărut și primele două volume ale seriei Vincent și Mina: Cutia și Cult. Seria stă la baza unui serial cu trei sezoane, realizat de serviciul de streamin norvegian Viaplay, pentru care filmările încep în 2024.

FRAGMENT

Miraj

— Cât de des te întâlnești cu bunicul tău? o întrebă Mina curioasă pe Nathalie în timp ce se îndrepta spre Äppelviken. 

Comentariul lui Vincent despre trecutul lui Niklas o făcuse să-și pună întrebări. 

Poate că nu-l putea întreba pe fostul ei soț. Dar putea să-l întrebe pe tatăl lui, Walther Stockenberg. Niklas își admira tatăl și avea un respect extraordinar pentru el. Chiar dacă nu fuseseră întotdeauna atât de apropiați, ea credea cu tărie că Walther ar ști dacă Niklas a avut probleme în trecut. 

Trecuseră mulți, mulți ani de când fusese ultima oară la Walther. Se întâmplase într-un alt timp, într-o altă viață. Își aminti de prima vară în care se duseseră în vizită la părinții lui Niklas. Băuseră sirop de căpșuni de casă și mâncaseră fursecuri cu zmeură proaspăt coapte. Când mai trăia bunica lui Nathalie, Beata. 

Walther fusese judecător la Curtea Supremă, un om strict și corect care o făcuse mereu pe Mina să se simtă incomod. Și nu era singura, Niklas recunoscuse că tatăl său îl făcea adesea să nu se simtă în largul lui. Se îndoia că se schimbaseră prea multe.

— Ne vedem din când în când, răspunse Nathalie. 

Mina nu mai întrebă nimic. De fapt, nu dorise să-și ia fiica cu ea, dar Nathalie refuzase să rămână acasă, iar Mina știa că-și pierde timpul dacă începe să se certe cu ea. Fata semăna mult prea mult cu ea. 

— Parchează puțin mai într-o parte, spuse Nathalie. Bunicului nu-i place când blochează cineva drumul și nu mai poate el să iasă cu mașina. 

— Sigur, răspunse Mina, intrând pe aleea largă pietruită din fața casei. 

Avea o senzație de déjà-vu — mai purtase conversația asta și cu Niklas. Parcă mașina lângă un Audi nou strălucitor și observă că aleea fusese deszăpezită cu grijă. 

Mina se uită la ceas. Ajunseseră la timp. Lui Walther nu-i puteai face vreo surpriză și nu voia să-l enerveze încă de la început. Aveau nevoie de ajutorul lui. Conform robotului telefonic, ziua de Revelion avea să fie ultima din viața lui Niklas și se apropia mult prea repede. Mina se chinuia să-și țină panica sub control, cu fiecare oră care trecea. 

După atâția ani în care fuseseră despărțiți, era greu să știe dacă frica asta se datora grijii față de Niklas sau faptului că era conștientă de importanța pe care o avea el în viața fiicei lor. De fapt, nu prea conta. Rezultatul era același. Și ceasul ticăia fără milă. 

— Intrați, intrați, să nu înghețați! Dar să vă scuturați pantofii bine, ca să nu băgați în casă multă zăpadă. 

Walther stătea în prag și le făcea semn să urce scările. 

Era o clădire tipică pentru Äppelviken din Bromma. O casă mare din lemn, cu tâmplărie de la începutul secolului, înconjurată vara de liliac frumos mirositor și tufe de trandafiri. Chiar dacă florile erau acum sub un strat gros de zăpadă, Mina își aducea aminte parfumul de lavandă și trandafirii care acaparau partea din față a casei. New Dawn se numeau. Grădina fusese mândria și bucuria Beatei și nimeni care venea în vizită nu scăpa fără o trecere amănunțită în revistă a tuturor denumirilor florilor. 

Mina și Nathalie se uitară una la alta. Datorită faptului că aleea era atât de bine deszăpezită, n-aveau niciun fulg de zăpadă pe ghete. Dar se conformară și-și scuturară picioarele pe covorașul din fața ușii din lemn masiv. Walther se dădu deoparte și le lăsă să-și scoată ghetele și hainele. 

Apoi le îmbrățișă puțin stânjenit. 

— Mergem în salon. Fata care vine să mă ajute de câteva ori pe săptămână a pus pe masă niște fursecuri din alea groaznice de cumpărat. 

Îl urmară pe Walther într-un salon mare, cu cărți pe toți pereții. În mijlocul camerei erau niște canapele uriașe din piele, iar pe masă era o tavă argintie cu fursecuri. 

— Știi unde e tata? întrebă Nathalie imediat ce se așeză. 

Mina îi auzi îngrijorarea din voce și simți nevoia s-o ia de mână, dar se abținu. Încă nu era ceva firesc pentru niciuna dintre ele. 

— Voi nu știți? se miră Walther, încruntându-și sprâncenele cenușii și stufoase. Vreți să spuneți că a dispărut? 

Walther avea mult păr, iar coama argintie era deasă și bine pieptănată. 

— Nu dăm de el și nu știe nimeni unde se află, răspunse Nathalie. 

Vocea îi tremura, iar pe Mina o durea sufletul pentru ea. Dar Walther nu păru impresionat. Dădu disprețuitor dintr-o mână.

— Nu înțeleg de ce ați crede că știu eu, zise el, clătinând din cap. 

Walther turnă cafea în toate ceștile, fără să o întrebe pe Nathalie dacă ea vrea sau nu. Pe o farfurie frumoasă de porțelan erau niște fursecuri, fiecare decorat cu o alună mică deasupra. Walther împinse întrebător farfuria spre Mina, dar ea clătină din cap cât se poate de politicos. Numai gândul la câți oameni lipsiți de igienă puseseră mâna pe fursecurile astea îi făcea greață. Dar Nathalie luă imediat unul, pe care începu să-l mănânce. 

— Ați vorbit cu Tor? întrebă Walther. Are situația sub control. E doar o neînțelegere. Trebuie să înțelegeți și voi la ce stres este expus Niklas cu munca pe care o are. Cu siguranță doar avea nevoie de un timeout. 

— Dar el nu face așa, mai ales înainte de Crăciun, replică Mina. Și de ce ar abandona-o pe Nathalie fără să spună nimic? 

Nathalie se uită urât la ea, dar Walther o privi amenințător. 

— Evident că nu este ușor de înțeles pentru cineva care nu a avut un rol atât de important în societate cum am avut noi. Normal, s-ar putea să crezi că nu se poate compara un ministru al justiției cu un judecător la Curtea Supremă, dar să știi că există mult mai multe asemănări decât diferențe. Responsabilitatea este enormă. Există puține departamente în această țară, sau chiar în lume, care se pot ridica la nivelul responsabilităților pe care le-am avut eu și Niklas. 

— Niklas încă le are, îl corectă Mina aruncând o privire către Nathalie. Știu că tu te-ai pensionat, dar Niklas este încă ministrul justiției. La Curtea Supremă, în locul tău e altcineva, nu-i așa? O femeie, cu siguranță. 

Walther clipi.

— Desigur, răspunse el disprețuitor. 

Luă o gură de cafea, apoi se întoarse spre bucătărie. 

— Beata! strigă el. Cafeaua este prea tare, poți să faci alta…

Se opri și coborî stânjenit privirea. Puse încet ceașca pe masă și, pentru prima dată, Mina văzu în el o persoană autentică. O persoană în spatele măștii dure, o persoană ușor confuză. 

— Am uitat, șopti el. Este foarte ciudat. Au trecut cinci ani de când a murit, și totuși… Am fost căsătoriți peste 50 de ani și de multe ori simt că încă e aici. 

— Înțeleg, îl liniști Mina. 

Continuă în speranța că ar putea avea o conversație normală în loc să pună nenumărate întrebări și să primească răspunsuri în silă de la bătrânul judecător. 

— Sper că înțelegi de ce suntem îngrijorate. După ce s-a întâmplat vara trecută… Iar Nathalie și Niklas sunt foarte apropiați, din cauza… din cauza dispariției mele. 

Acum era vulnerabilă. Mai mult de atât nu putea face. Spera că bătrânul socru va înțelege și va accepta mâna întinsă. 

Se lăsă tăcerea o vreme, apoi umerii lui Walther se relaxară. 

— N-am vrut să minimalizez îngrijorarea voastră, spuse el încet. Voiam doar să spun că nu s-a întâmplat neapărat ceva. Stresul poate avea efecte ciudate asupra oamenilor. Sunt convins că e bine și că va fi în curând acasă. Aveți încredere în mine. 

Mângâie mâna lui Nathalie, care stătea lângă el pe canapea. 

— Există asemănări între dispariția lui Niklas și alte cazuri pe care le anchetăm acum, continuă Mina, conștientă că se afla într-o zonă destul de periculoasă. Celelalte cazuri au un lucru în comun. Acum 20 de ani, toți cei implicați au avut o perioadă dificilă în viața lor. Îți amintești cumva dacă Niklas a trecut prin ceva asemănător? Mie nu mi-a povestit niciodată. 

— Cred că avem și bomboane cu caramel! exclamă Walther ridicându-se brusc. 

Se duse în bucătărie, iar Mina îl auzi deschizând dulapurile și scotocind după ceva. După câteva minute, se întoarse cu o cutie de plastic transparentă. 

— Bomboane cu caramel. Știam că am. Fata care vine să mă ajute pusese cutia în spatele unor conserve de roșii și pungi de orez. Care este logica? Dulciurile nu stau împreună cu roșiile și orezul. Una e mâncarea, alta dulciurile. Dar uitați-vă și voi ce conțin. Nu veți recunoaște nimic din ingredientele astea. 

Mina și Nathalie se uitară una la alta. Nathalie mușcă zgomotos dintr-un alt fursec cu alune și nu-și luă ochii de la bunicul său în timp ce acesta manevra iritat cutia de plastic cu bomboane, înainte să ofteze adânc și s-o așeze, în cele din urmă, pe masă. 

— O perioadă dificilă, zici. Oamenii sunt de-a dreptul obsedați de sentimente în zilele noastre. Parcă toată lumea se trezește dimineața și primul lucru e să vadă cum se simte. Și, bineînțeles, dacă începi să cauți, găsești întotdeauna niște necazuri de care să te vaiți. Pe vremea mea, nu existau atâtea diagnostice. Combinații de litere din tot alfabetul. Mai auzeai că are cineva vreo problemă cu nervii, dar se ducea la medic, îi dădea o pastilă și apoi nu se mai discuta despre asta. Acum, oamenii își iau concediu medical pentru absolut orice. Și în munca mea vedeam mereu cum oamenii încercau să dea vina pe problemele mentale ca să evite consecințele juridice ale acțiunilor lor. 

Pufni și se șterse pe față. 

— Bunicule! exclamă Nathalie tăios. 

Walther întâlni privirea nepoatei sale. Apoi inspiră adânc. 

— Da, da. Păi, îmi amintesc că Niklas a avut o perioadă de… da, trebuie să fi fost, chiar acum 20 de ani, când își făcea Beata griji pentru el. Mi-a zis că era deprimat și că nu mai voia să trăiască. Firește că era doar o prostie. Era doar puțin aiurit și nu știa ce să facă cu viața lui. Dar s-a rezolvat. A mers de câteva ori la un fel de psihiatru pe care l-a găsit Beata, apoi a dat la facultate și gata. Puțină muncă sau studii, de atât este nevoie. Asta am spus mereu. Oamenii trebuie să lucreze până obosesc. După o zi grea de muncă, nu mai ai timp să te gândești așa mult la cum te simți de fapt. 

— Ai numele acelui specialist? întrebă Mina încet. 

Inima îi bătea violent în piept. Povestea lui Niklas era la fel ca a celorlalte victime. Sperase că dispariția lui n-are nicio legătură cu scheletele pe care le găsiseră. Dar acum nu mai era nicio îndoială. Dacă nu reușeau să dea de el, va muri în Ajunul Anului Nou. Și când îl vor găsi, o să fie o movilă de oase într-un tunel de metrou. Cu craniul deasupra mormanului. 

— Probabil că e scris în agenda Beatei, răspunse Walther ridicându-se. 

Trase un sertar de la biroul de lemn din fața ferestrei și scoase o agendă înflorată. 

— Poți să ne-o împrumuți? întrebă Nathalie nerăbdătoare. 

Walther ezită, apoi aprobă din cap și i-o întinse. 

— Dacă promiteți că aveți grijă de ea. A fost a Beatei.

— Îți promit, îl asigură Nathalie și băgă agenda în buzunarul hanoracului. 

— Trebuie să plecăm, spuse Mina ridicându-se. 

Ceasul din capul ei ticăia atât de tare, încât parcă auzea tunete. Avea nevoie de multă putere ca să pară calmă în fața lui Nathalie, care o urmă în hol. 

La plecare, Walther o luă de mână și o ținu strâns. Mina se luptă cu impulsul de a-și trage mâna și de a o spăla cu spirt, dar o ajută ticăitul ceasului, care era mai puternic ca orice. 

— Mă bucur că te-ai întors, să nu crezi altceva, spuse Walther. Nathalie are nevoie o mamă. 

— Mulțumesc, răspunse Mina, simțind, spre surprinderea ei, cum i se pune un nod în gât. 

Cuvintele lui Walther însemnau, surprinzător, foarte mult, dar nu avea acum timp de asta. Trebuia să se concentreze să-l găsească pe tatăl lui Nathalie. Înainte să fie prea târziu. Și în ultima jumătate de oră avusese sentimentul că e ceva în neregulă. Niklas avea legătură cu celelalte cazuri, asta știa. Dar mai era ceva. Îi scăpase ceva. Ceva important.