Arse de soare – Chloe Michelle Howarth – recenzie
Arse de soare – Chloe Michelle Howarth – recenzie
Titlu: Arse de soare
Autor: Chloe Michelle Howarth
Editura – Alice Books
An apariție – 2026, Iași
Nr. Pagini – 348
Unele iubiri te dau peste cap, iar pentru altele ajungi să-ți dai viața peste cap, dar tot nu găsești curajul să le trăiești până la capăt. Poate așa aș concluziona ideea de bază din “Arse de soare”, romanul de debut al lui Chloe Michelle Howarth, o poveste despre prima iubire, descoperirea propriei identități și frica de a nu pierde tot ce ai cunoscut până atunci.
Acțiunea se petrece la începutul anilor ’90, în Crossmore, un sat irlandez în care toată lumea este la curent cu fiecare activitate a celorlalți și, dacă nu știe, măcar are o bănuială pe care o poate transforma rapid în certitudine. Lucy are cincisprezece ani la începutul poveștii și senzația permanentă că nu se potrivește în peisaj. Are prietene, o familie, un băiat atent și îndrăgostit de ea, Martin, numai că nimic din toate acestea nu pare să-i ofere sentimentul că acolo îi este locul. Viitorul convențional, cu soț, copii și o viață așezată în tiparele comunității, nu o atrage. Lucy își dorește ceva diferit, doar că încă nu știe foarte bine ce și, mai ales, încă nu bănuiește cât o va costa să afle.
“Când eram mică, nu mi-am imaginat niciodată că de partea cealaltă a orizontului mai e ceva. Felul ăsta de a trăi era singurul care avea sens pentru mine. Acum mă întreb dacă m-aș putea duce în altă parte, undeva unde să nu fie aglomerație, fără tufe de mărăcini, pe unde să treacă trenul, un loc al cărui susur să nu fie doar fantoma unei existențe care a contat odinioară, așa cum e cu satul nostru. Imaginați-vă un loc unde să pot să țip și să nu fiu auzită, în care să dau greș fără să afle nimeni. Un loc în care lipsa mea de însemnătate nu ar durea, pentru că toată lumea ar fi neînsemnată.
Nu mă aflu în acel loc. Aici, orice gură de aer se aude și fiecare gând nerostit e cunoscut. Poate că pare frumos când te uiți la el, dar e un chin să-i fii locuitor; un vis dulce și trist. Și, chiar dacă mă pot gândi la un milion de locuri în care mi-ar plăcea să fiu, mai degrabă mă tem că nu o să am niciodată curajul să plec. Mă tem că în mine Crossmore-ul a pătruns prea adânc și că nu aș ști cum să exist în altă parte.”
Totul începe să se schimbe odată cu apropierea de Susannah, colega ei de școală, o fată frumoasă, dintr-o familie înstărită, dar cu propriile lipsuri afective. Tatăl lipsește din peisaj, iar mama ei pare mai degrabă preocupată de propria viață decât de fiica rămasă acasă. Lucy devine fascinată de Susannah. La început o privește, o urmărește, îi observă gesturile și felul în care vorbește, apoi atracția se transformă treptat în obsesie, iar Lucy este cea care împinge lucrurile înainte, cea care provoacă primul sărut și o convinge pe Susannah să se lase purtată de ceea ce se întâmplă între ele.
Relația lor pornește cu naivitatea și emoția primei iubiri, dar se transformă destul de repede într-o pasiune intensă, aproape devoratoare. Sunt două adolescente care descoperă ceva ce nu știu cum să numească în fața celorlalți, dar pe care îl recunosc fără ezitare atunci când sunt împreună. În momentele lor de intimitate, Lucy și Susannah par să existe într-o lume separată, în care nu trebuie să joace niciun rol. În afara ei, însă, lucrurile se complică. Crossmore este o comunitate conservatoare, în care diferența nu este privită cu prea multă îngăduință, iar prejudecățile sunt suficient de bine înrădăcinate încât să le dicteze fetelor comportamentul.
“Chiar și cu teama care mă roade, nu pot să nu mă uit la ea cu ochi sticloși. Cumva, cu toții ne ratează la mustață. Așa cum ratează pufulețul ei blond lucindu-i pe buza de sus când bea apă de la robinet. Sau căscatul ei dimineața, când se face prezența, când își ridică mâinile și lasă să i se vadă puțin buricul. Sărmanii de ei, cum de-au reușit să nu bage de seamă nimic din toate astea?
Uneori, când sunt cu ea, totul devine atât de diferit, că nici nu-mi mai pasă de ce ar putea restul lumii să creadă despre noi. Susannah e atât de puternică, e prea tare ca să poată fi ignorată, e genul de femeie care ar putea muta munții. Am atâtea motive ca să-mi fie rușine, lucruri mici pe care le-am spus și pe care le-am făcut, care mă sâcâie și nu mă lasă să adorm noaptea. Nu vreau ca și ea să fie unul dintre ele. Doar că rareori nu-mi pasă de ce-ar putea crede ceilalți. Poate când o să fiu mai mare, așa o să fie mereu. Momentan, să lăsăm asta să fie chestia noastră perfectă și de mare preț. Faptul că stăm ascunse face ca iubirea să fie ceva atât de ușor.”
Aici apare și schimbarea interesantă de dinamică dintre cele două. Lucy, cea care a stârnit totul și care pare inițial incapabilă să-și controleze sentimentele, devine din ce în ce mai speriată de consecințe. Când mama ei le surprinde împreună, reacția nu este una de acceptare sau măcar de încercare de înțelegere. Lucy este pedepsită prin tăcere și respingere, iar teama de a pierde iubirea părinților o face să dea înapoi. Începe să se afișeze cu Martin, să joace rolul fetei îndrăgostite de băiatul potrivit și să încerce să repare imaginea pe care familia o are despre ea.
Susannah, în schimb, ajunge să fie cea care luptă pentru relația lor. Deși provine dintr-un mediu privilegiat, lipsa afecțiunii materne o face vulnerabilă în felul ei, iar iubirea pentru Lucy devine unul dintre puținele lucruri pe care chiar vrea să le păstreze. Își dorește să nu se mai ascundă, să poată fi împreună fără să calculeze cine le vede și ce ar putea spune satul. Când sunt prinse, tocmai Susannah este cea care își asumă relația, în timp ce Lucy caută soluții pentru a o mușamaliza, iar când vine momentul alegerii, diferența dintre ele devine dureroasă.
După terminarea liceului, Lucy pleacă la Dublin cu Martin. Susannah îi oferise posibilitatea de a fugi împreună, de a începe o viață în care să nu mai fie nevoite să se ascundă. Lucy nu poate renunța la familia și la lumea ei, chiar dacă acea lume nu o acceptă cu adevărat. Alege varianta mai comodă, cel puțin la suprafață, și petrece următorii doi ani încercând să joace rolul iubitei lui Martin, doar că viața aceea devine din ce în ce mai apăsătoare. Între timp, încearcă să umple golul cu alte relații, iar corespondența reluată cu Susannah nu face decât să prelungească o suferință pe care niciuna nu reușește să o închidă.
“Ambele măsuțe sunt probabil mai mari decât ne permite spațiul, dar m-am săturat să îmi las ceaiul pe podea în timp ce ne uităm la televizor. Nu mai suport să-l văd cum îmi varsă din greșeală ceașca. Primele două-trei dăți a fost amuzant, dar acum mă tem că petele au intrat atât de adânc în carpetă, încât nu ne vom mai putea recupera garanția. Dar, de fapt, unde cred eu că o să mă duc, de mă gândesc la garanție?”
Mi-a plăcut mult felul în care autoarea construiește această poveste fără să transforme totul într-o simplă declarație despre iubirea interzisă. În spatele relației dintre cele două fete se află o întreagă lume care le privește, le judecă și le condiționează alegerile. Familia, prietenii, bârfele, așteptările sociale, toate devin niște forme de presiune pe care adolescentele le absorb chiar și atunci când încearcă să se revolte împotriva lor.
Lucy nu este un personaj ușor de îndrăgit în toate momentele. Frica ei o face să fie egoistă, indecisă și nedreaptă cu oamenii care o iubesc. Îl ține pe Martin într-o relație falsă și o rănește pe Susannah tocmai când aceasta are nevoie de ea. Dar tocmai imperfecțiunile acestea o fac credibilă. Este o adolescentă care vrea să fie iubită de toată lumea și descoperă, prea târziu, că uneori nu poți obține asta fără să te pierzi pe tine.
Finalul nu oferă o rezolvare convențională și nici nu s-ar fi potrivit acest timp de încheiere unei povești de dragoste atât de diferite, dar aici va trebui să vă faceți propria părere legată de posibilitatea unui nou început.
“Arse de soare” este un roman foarte bine scris, are ritm, tensiune emoțională și acea capacitate de a te ține prins într-o poveste chiar și atunci când personajele tind să te exaspereze. Este despre iubire, dar și despre lașitate, prejudecăți și despre anii pe care îi poți pierde încercând să fii ceea ce ceilalți se așteaptă să fii. Iar uneori, cel mai greu lucru nu este să recunoști pe cine iubești, ci să ai curajul să nu mai fugi de asta.
