Cimitirul de pe fundul râului – Farrah Hale – recenzie
Cimitirul de pe fundul râului – Farrah Hale – recenzie
Titlu: Cimitirul de pe fundul râului
Autor: Farrah Hale
Editura Petale Scrise
An apariție – 2023, Nojorid
Nr. Pagini – 237
Există thrillere care te agață din primele pagini și te poartă într-o cursă alertă până la final și există thrillere care mizează mai degrabă pe atmosferă, pe construcția lentă a misterului și pe acumularea treptată a informațiilor. “Cimitirul de pe fundul râului” face parte din a doua categorie.
Povestea începe cu descoperirea cadavrului unei tinere în râul din apropierea Spitalului Sfânta Maria. Detectiva Fatima Freeman ajunge rapid la concluzia că moartea fetei nu este un accident și începe să suspecteze chiar personalul medical al spitalului. Problema este că suspiciunile nu înseamnă și dovezi, iar ancheta se transformă într-un drum lung prin secrete, minciuni și instituții care își protejează reputația cu orice preț.
Dincolo de cazul prezent, romanul introduce și o poveste personală puternică. Cu douăzeci de ani în urmă, sora mai mare a Fatimei, Angela, a dispărut după ce a fost internată în cadrul aceluiași spital de psihiatrie, iar detectiva nu și-a iertat niciodată faptul că nu a aflat adevărul. Practic, cazul actual devine ocazia prin care toate traumele trecutului revin la suprafață și o obligă să confrunte ceea ce încercase să lase în urmă.
“Zgomotele de pe hol îi bubuiră în timpane. Fatimei îi trebuiră câteva secunde să înțeleagă că era doar pulsul ei crescut. Nu știu pe loc ce să facă. O văzu pe sora sa începând să-și zgârie mâinile atât de tare și adânc, încât sângele începu să curgă. Privirea i se schimbă. O mai văzuse și înainte. Ca atunci când părinții lor o aduseseră la cină, iar atunci când Angela nu voise să mănânce, o bătuseră. Țipetele ei o ținuseră trează săptămâni la rând, dar, mai mult de atât, faptul că fusese forțată să o vadă schingiuită o duruse și mai tare.”
Fatima este, fără îndoială, personajul central și cel mai bine conturat. Cu o intuiție puternică, curaj și atracție față de fenomenele paranormale, se luptă să resolve acest mister imposibile, încercând totodată, să-și țină în frâu sentimentele de vinovăție și obsesiile care i-au marcat copilăria.
Crescută într-o familie habotnică și rigidă în care abuzurile sexuale repetate din partea preotului paroh, mușamalizarea traumei de către părinți și pedepsirea surorii care cere dreptate, izolând-o într-o instituție psihiatrică, sunt premisele cu care Fatima a fost forțată să crească și să supraviețuiască.
“Rămase în urma copilăriei sale cu multe sentimente contradictorii. Uneori, se privea în oglindă și tot ce putea zări era trupul unei copile cu urme de zgârieturi și cu ochii roșii, injectați de atâta plâns. Alteori se vedea pe ea, adultă, cu un scop, dar cu un trup torturat și o minte bolnavă.
Adeseori își imagina cum ar fi fost viața ei dacă părintele care îi abuzase trupul și mintea nu ar fi murit atunci. Dacă Angela nu făcea ceea ce făcuse, viețile lor ar fi fost diferite? Angela ar mai fi dispărut? Ea ar mai fi trecut printr-o experiență aproape fatală? Ar mai fi avut darul de a vedea neființele?”
Ajunsă acum în poziția de a regla conturile, Fatima se încăpățânează adesea, insistând pe anumite piste fără argumente solide. Mi-a plăcut că autoarea încearcă să o umanizeze și să arate cât de greu este să separi investigația profesională de răzbunarea personală, însă relația dintre trecut și prezent este explicată atât de des încât, la un moment dat, începe să se repete.
Personajele secundare sunt construite suficient cât să servească intrigii, însă puține rămân cu adevărat memorabile. Medicii din jurul spitalului sunt permanent învăluiți într-o aură de suspiciune, iar cititorul este împins constant să creadă că fiecare ascunde ceva. Daniel, partenerul său de investigație, Martha, prietena jurnalistă, precum și vocile celor 482 de victime îngropate în salina de pe fundul râului, sunt personaje mai degrabă prin rolul pe care îl joacă în anchetă decât prin trăsături de personalitate definitorii.
“Amalia Rosch îi spusese că făcuse un pact cu diavolul, chemându-l la ea. Ultima oară când văzuse acel gen de ritual fusese cu câțiva ani în urmă, în casa părintească, la subsol. Doamna Marilyn se chinuise mult să ascundă ceea ce făcuse Angela în intimitatea celor patru pereți, însă, ce era drept, după ritual, din ce înțelesese, sora ei mai mare devenise o cu totul altă persoană.
De aceea, Marilyn și Angel luaseră decizia de a o trimite la Spitalul de Psihiatrie „Sf. Maria” din Chicago. Oricât încercaseră preoții satului să o exorcizeze, Angela pur și simplu era diabolică și nu mai putea fi salvată. Apelaseră, atunci, la ultima variantă a lor. Medicina.”
Descoperirea adevărului despre sora Fatimei reprezintă momentul în care cele două fire narative se unesc, iar misterul trecutului primește, în sfârșit, o explicație. Finalul oferă răspunsurile promise și închide majoritatea întrebărilor, mai ales că povestea și-a ales o bătălie grea, aceea de a trata teme extrem de serioase precum: abuzurile din sistemul medical, manipularea pacienților psihiatrici, corupția, experimentele ascunse și felul în care instituțiile pot distruge vieți în numele interesului propriu. Sunt subiecte puternice și ofertante, iar unele scene chiar reușesc să creeze disconfort și tensiune.
“Cimitirul de pe fundul râului”, un roman care îmbină thrillerul polițist cu drama personală și critica unui sistem corupt, clădit pe o atmosferă apăsătoare, secrete ascunse și un trecut întunecat ce se zbate să iasă la suprafață, poate fi rețeta perfectă care să vă mențină curiozitatea până la final.
