Culorile răsăritului - Teodora Matei - Cufărul - „Stăpânul castelului”

Culorile răsăritului – Teodora Matei – Cufărul – „Stăpânul castelului” – Cadranul autorului

Literatura pe tocuri deschide o nouă rubrică de povești: “CADRANUL
AUTORULUI”
 Autorul scrie 4 povești, povestiri care să aibă ca temă cuvintele aferente fiecarei părți de cadran.
Poveștile vor fi în genul pe care-l scrie fiecare autor: thriller, polițist, SF, fantasy, romance.

CULORILE RASARITULUI

Am descoperit cufărul bătrânului Magician când am împlinit zece ani.

  Referitor la acea zi, îmi amintesc trezirea –  foarte devreme – ca în toate dimineţile zilelor pe care, în minte, mi le notam ca „mari”. Aşa mă trezeam de Crăciun, de ziua mea şi atunci când la castel începeau vânătorile. Singur în patul primit în schimbul celui mic, cu trei ani înainte – la şapte ani. Am scrutat din priviri camera şi am rămas acolo, cu pătura strânsă în dreptul bărbiei. Îmi doream un cal. Unul tânăr, puternic, numai al meu, să-l încalec când aş fi avut eu chef. Care să mă ducă până la pădurea de la poalele dealului, unde ajungeam numai însoţit.

  Eram convins că aveam să-l primesc în acea zi. Speram să găsesc ceva lăsat peste noapte de părinţi: o biciuşcă, o şa cu ornamente din acelea care îmi plăceau… ceva, orice, care să-mi dea de înţeles care era cadoul meu. Mama obişnuia să-mi lase deseori indicii. Oricât mă străduiam să găsesc ceva în jurul meu, camera era neschimbată. Am coborât din pat şi m-am dus la fereastră. M-am strecurat pe după draperii şi mi-am acoperit ochii de soarele orbitor care abia răsărea. Când m-am obişnuit cu lumina am cercetat curtea.

  Câţiva servitori veneau grăbiţi dinspre magazia de alimente cu braţele încărcate de lăzi sau pachete… câinii tatălui scăpaseră din padoc şi se jucau prin iarbă, îngrozind bătrâna menajeră ce alerga gâfâind spre uşa bucătăriei, privind tot timpul în urmă. Am revenit în pat, strângând cu degete încleştate pătura. Apoi am simţit lacrimi fierbinţi adunându-se spre bărbie. „Dacă au uitat?!”

  Gândul că toţi uitaseră de aniversarea mea m-a chinuit toată dimineaţa. Am primit îmbufnat majordomul meu personal a cărui unică îndatorire era să-mi stea în preajmă, să îmi amintească de ritualurile de trezire, să îmi pregătească hainele, să mă ajute să le îmbrac… În acea dimineaţă mi-a adus hainele de fiecare zi şi cămaşa care-mi părea, la vremea aceea, cu o mie de nasturi. Nimic deosebit, nici vorbă de costumul preferat de călărie pe care eram lăsat să-l port în anumite zile – altele decât cele în care aveam cursul de echitaţie. Am privit atent faţa încremenită a bărbatului cu speranţa că voi citi pe ea urma unui zâmbet, cât de mic… N-am auzit decât un „Haideţi, conaşule, o zi  bună începe cu o faţă curată şi proaspătă”. Era felul lui de a-şi începe tirada indicaţiilor.

  La zece ani, igiena matinală – igiena în general – e plictisitoare şi aparent fără sens. M-am supus, ca în toate celelalte dimineţi, pentru că Ian era instruit să ia legătura cu tata la orice abatere de-a mea. Iar el respecta protocolul până în cele mai mici amănunte. Nu era ca bătrâna Tina, menajera care, la cerere, îmi putea deveni complice de încredere. Numai că în atribuţiile Tinei eu nu mai intram de un an, aproape, de când tata hotărâse că trebuie să-mi înceapă educaţia de nobil adevărat.

  Am coborât în salon pentru micul dejun. Am trecut pe lângă scaunul mamei, am salutat-o, iar ea şi-a întins obrazul spre mine. Aşteptam ca eu să fiu cel sărutat, felicitat… Tata mi-a zâmbit, ca de obicei, răspunzându-mi la salut. „Au uitat, au uitat…” mă gândeam. Am înghiţit budinca cu noduri înlăcrimate, privind pe sub gene spre părinţi, pe rând. Discutau despre afacerile tatei cu o companie navală; nu mă interesau vapoarele; gândul de a merge pe apă îmi dădea fiori. Am fracţionat budinca în bucăţele mici şi multe. Mă gândeam că, întârziind servirea mesei, voi surprinde ceva în spusele sau privirile lor.

  Era ziua mea. Aşteptam calul meu. Aşteptam măcar o petrecere cu verii şi prietenii mei, şi când colo activităţile erau cele obişnuite, discuţiile oamenilor mari – nerelevante. Am cerut voie să părăsesc masa, iar mama mi-a reamintit: „Domnişoara te aşteaptă în bibliotecă pentru lectură. Până la sfârşitul verii trebuie să terminaţi cărţile aduse.” M-am supus şi am plecat înjurând în gând Domnişoara. Nu-mi amintesc ce cuvinte foloseam la vremea aceea, dar pentru mine erau de-a dreptul cumplite. De când ne retrăseserăm la castel, femeia aceea îmi chinuia dimineţile. Sperasem să plecăm însoţiţi doar de  servitori.

  Mă înşelasem. Tata voia să se asigure că peste vară nu voi uita să citesc şi nu mă voi transforma, după spusele lui, într-un „sălbatic”. Sarcina Domnişoarei era de a-mi „cultiva gustul lecturii” şi a-mi „educa spiritul matematic”. Aceste două îndeletniciri îi erau sfinte şi le îndeplinea zilnic, spre disperarea mea.

  Gustul lecturii îl înţelegeam prin a savura, fericit, cărţile despre călătorii deasupra cărora visam cu ochii deschişi ţinuturi şi animale exotice. Preferinţele mele erau, se vede treaba, total diferite de lista impusă a Domnişoarei şi, în consecinţă, lăsam cărţile mele pentru după-amiezele ploioase sau zilele libere ale Domnişoarei, când era dusă la gara din satul apropiat. De acolo, îşi vedea de drum spre oraş, sau… De fiecare dată îmi doream să se întâmple ceva care să-i împiedice întoarcerea. Aveam scenarii cumplite din care ea, uneori, nu mai scăpa. Mă mustram singur în gând şi schimbam scenariul, până când ajungeam la eventualitatea unei căsătorii care s-o îndepărteze de slujba de pedagog.

  Îmi părea extrem de incomodă poziţia pe care mi-o impunea: pe canapea, cu cartea ţinută de braţe care-mi amorţeau. Mai chinuitor mi se părea faptul că, din timp în timp, mă oprea şi mă punea să povestesc fragmentul abia citit, sau să explic vreun cuvânt nou întâlnit. Uneori mă fâstâceam, pentru că ochii mei se plimbaseră pe deasupra foilor, glasul intonase frumos cuvinte goale, în timp ce mintea mea era la grajduri sau prin pădurea întrezărită prin ferestrele bibliotecii. Pedeapsa era recitirea fragmentului, cu sarcina reluată a povestirii şi un ţâţâit din vârful buzelor, urmat de: „Tinere, tatăl tău n-ar fi foarte fericit dacă i-aş aduce la cunoştinţă lipsa dumitale de atenţie şi concentrare”. Mă îndoiam că fericirea tatălui meu ar fi atârnat de atenţia sau concentrarea mea, dar mă supuneam şi duceam pedeapsa la bun sfârşit.

  În dimineaţa aceea Domnişoara deschisese cartea în dreptul semnului strecurat cu atenţie printre pagini cu o zi înainte. Mă plictiseau de moarte povestirile acelea moralizatoare pentru care trebuia să găsesc, la sfârşit, o învăţătură. Mi-am impus să fiu atent, astfel încât povara lecturii insipide să se termine cât mai repede. Mi-am mai imaginat o dată, în minte, caii, apoi pe mine alergând spre stejarul bătrân ce veghea pădurea. Am luat cartea din mâinile Domnişoarei şi am citit, povestit şi răstălmăcit cea mai lungă şi obositoare nuvelă. Probabil că mă descurcasem bine, pentru că la sfârşit am primit un zâmbet binevoitor şi încuviinţarea de a părăsi biblioteca.

  Am ţâşnit pe uşă, ignorând strigătele din urmă: „Tinere, nu se cuvine să ieşi aşa dintr-o încăpere!” Până a doua zi dimineaţă urma o veşnicie, în care Domnişoara speram să uite. Am coborât în fugă scările exterioare, surd la vaietele celor care abia se feriseră din calea mea. Prima ţintă: grajdurile. Trebuia să văd cu ochii mei dacă se schimbase ceva pe acolo.

(fragment din Capitolul 2. Cufărul – „Stăpânul castelului”)

Cărțile autoarei le găsiți pe site-ul Editura Tritonic

Cadranul autorului

Autori români

Culorile răsăritului – Teodora Matei – Cufărul – „Stăpânul castelului” – Cadranul autorului

1 COMMENT

  1. Îmi place stilul doamnei Matei, dar, există un dar, cele trei volume ale „Poveștilor de la castel” sunt prea scurte, nici adunate împreună nu fac o carte prea mare. Le-am citit cu plăcere, au fost interesante, pline de fantezie și paranormal, dar cam scurte!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.