Abur alb – Bariere de fum – Seria Alina Marinescu – Monica Ramirez – Cadranul autorului

Bariere de fum

Seria Alina Marinescu, vol. 4

Monica Ramirez

Abur alb

Mă sprijin de ușa balconului, un fior rece străbătându-mi tot corpul în timp ce privesc zăpada ce se așterne peste oraș. Mai sunt doar cinci zile până la Crăciun și, ca de obicei în perioada asta a anului, mă simt mizerabil. Crăciunul trece neobservat în lumea mea. O zi obișnuită în care ucizi ori ești ucis. Nu există loc pentru altceva în afară de operațiuni secrete, tactici de asalt și asasinate. Restul nu mai contează. Am uitat cum e să te bucuri de schimbarea anotimpurilor, de mirosul lemnului de brad, de gustul vinului fiert.

Existența mea se desfășoară în umbre. Nu exist. Sunt doar o fantomă într-o lume a fantomelor. M-am resemnat în fața realității, acceptând în cele din urmă că viața în cadrul organizației Elite nu e măsurată în bine și rău, ci în rata de supraviețuire. Elite e o organizaţie secretă care nu există, condusă de oameni care nu există, nu face parte din niciun serviciu de informații și nu e constrânsă de lege. Nu știu câți asasini lucrează pentru Elite, dar știu că eu sunt diferită. În mod normal, suntem instruiți în arta de a ucide, dar eu am fost antrenată pentru mai mult. Într-o altă viață aș fi dat înapoi, dezgustată în fața unei astfel de oferte, dar pe atunci eram încă Alina Marinescu. Nu trebuia să-mi asum o nouă identitate în fiecare lună. Alex Therein era încă în viață… mentorul meu, prietenul meu, iubitul meu, fundația întregii mele distrugeri. M-a transformat în copia lui perfectă: o fantomă căreia moartea i se pare mult prea ușoară. Acum nu mai dau înapoi. De cele mai multe ori, nu mă mândresc cu ceea ce trebuie să fac, dar mi-am asumat rolul de agent operativ într-un mod extrem de eficient. Am fost antrenată să lupt și să ucid, și o fac foarte bine.

Cineva bate la ușă. Privesc cu atenție prin vizor. Marius Stephano așteaptă răbdător de cealaltă parte a ușii. Părul i s-a ondulat într-un mod cu totul adorabil de la ninsoare, câțiva fulgi de nea încă vizibili pe la tâmple. Inima îmi bate mai tare. Îngerul meu propriu și personal.

Acum un an, Consiliul, puterea din spatele organizației Elite, a hotărât că progresul în lupta împotriva terorismului mondial nu este satisfăcător. Brett Taylor, boss-ul cel mare și implicit al meu, a primit un ultimatum: găsește-l și capturează-l pe Bashir Al-Fadhe, unul dintre liderii de frunte al Al-Qaedei, ori riști să calci pe bec. În mod normal, Brett n-ar da doi bani pe unde calcă, dar existența organizației Elite a fost pusă sub semnul întrebării. Așa am ajuns să fac parte din echipa redusă de agenți implicați într-o operațiune atât de secretă încât numai Brett cunoaște toate detaliile, fără îndoială suficient de murdare. Dar acțiunile noastre au atras atenția CIA-ului și Marius a fost trimis să-mi afle adevărata identitate. Împotriva protocolului de tip Elite, ne-am îndrăgostit unul de celălalt. Nu știu dacă am menționat, dar nimic nu-mi face o plăcere mai mare decât să încalc afurisitul ăsta de protocol. Am fost capturată și interogată, dar tot n-am putut să-mi înfrânez sentimentele pentru Marius. Cele două organizații au stabilit o întâlnire pentru a discuta situația și toată lumea a fost de acord că o coaliție temporară ar fi în interesul tuturor. Marius Stephano, agent CIA specializat în terorismul islamic, a devenit noul meu partener. Asta-i partea bună. Partea rea e că n-am stat niciodată prea bine la capitolul dragoste.

M-am născut în România și, spre ghinionul meu, am ajuns pe lista neagră a regimului comunist. Mai rău, opiniile mele în legătură cu libertatea de exprimare au atras atenția Securității, organizație creată cu ajutor sovietic în scopul de-a anihila absolut orice fel de opoziție din partea populației civile. Cea mai importantă și secretă diviziune a Securității era Secțiunea Specială de Operațiuni. SSO monitoriza activitățile dizidenților exilați care îndrăzneau să critice conducerea de la București, de multe ori recurgând la asasinate pentru a-i reduce la tăcere. Agenții operativi SSO reprezentau elita Poliției Secrete. Asasinii. Metoda preferată de recrutare era selectarea potențialilor subiecți din rândul deținuților politici condamnați la moarte. Alternativa le era prezentată de obicei în fața plutonului de execuție.

Când a fost dat ordinul pentru recrutarea mea, SSO și-a aruncat în joc cel mai bun agent operativ, planul fiind unul destul de simplu: înscenare și șantaj. De la bun început, Alex Therein a fost o enigmă pentru mine. Pe cât de misterios și seducător, pe atât de letal. Procesul nemilos de antrenament la care a fost supus l-a transformat într-un asasin cu o expresie impenetrabilă. Alex își îndeplinește mereu ordinele fără a pune prea multe întrebări inutile. Misiunea lui a fost să mă seducă și exact asta a făcut.

M-am trezit în închisoarea politică, totul desfășurându-se după un scenariu foarte bine pus la punct. Am fost acuzată de înaltă trădare împotriva regimului comunist și condamnată la moarte, moment în care SSO a intrat în scenă pentru a mă recruta. Nu mi s-a oferit șansa de a-mi alege propriul drum în viață, ci am fost modelată într-un asasin eficient chiar de către bărbatul pe care credeam că-l iubesc. Pe parcursul procesului de antrenament, Alex a fost mentorul meu. Când am realizat magnitudinea trădării lui, mi-am distrus și ultima fărâmă de inocență prin simplul act de a ține o armă în mână. Alex m-a învățat toate metodele posibile prin care să ucid și cum să mă folosesc de orice pentru a obține ceea ce vreau. M-a învățat cum să manipulez oamenii, cum să mă port, cum să gândesc pentru a deveni asasinul perfect. Apoi m-a învățat cum să trăiesc în propria-mi piele.

Mai târziu am aflat că bărbatul pe care-l iubeam și uram în același timp era un fel de agent dublu, lucrând din umbră pentru Elite. Nu era decât o chestiune de timp până când SSO avea să descopere identitatea trădătorului, singura opțiune viabilă fiind evadarea. Așa că m-a recrutat pentru a doua oară, de data asta pentru Elite.

Ne-am căsătorit la ordinul lui Brett, dar mariajul nostru n-a reprezentat decât o acoperire convenabilă pentru misiunile în care eram trimiși. Alex mi-a murit în brațe după o misiune dezastruoasă în Irak, sau cel puțin așa am crezut timp de șapte ani. Acum știu că n-a fost decât o altă înscenare. Trăiește și e bine mersi, infiltrat sub o nouă identitate adânc în inima Al-Qaedei. Ceea ce înseamnă că vom lucra din nou împreună și asta destul de curând. Îmi și imaginez… eu, Alex și Marius, împreună sub același acoperiș. Mi se face rău numai gândindu-mă la asta.

Nu cred că-l iubesc pe Alex, între noi n-a fost nimic altceva decât o pasiune primejdioasă născută din disperarea și isteria unei vieți ce nu ne aparține. Dar îl iubesc pe Marius. Ba nu, rectific. Sunt îndrăgostită de Marius. Tot ce știu despre iubire, genul acela de iubire care-ți face inima să înflorească precum un trandafir, am învățat de la el. Câteodată mă trezesc în mijlocul nopții, îngrozită la gândul că, într-un fel sau altul, îl voi pierde și pe el.

Singura certitudine pe care o avem este doar moartea, dar am decis să rămânem împreună. Relația noastră e un fel de capcană cu margini ascuțite. De fiecare dată când sună telefonul și trebuie să ne asumăm adevăratele noastre identități, e foarte posibil ca unul dintre noi să nu se mai întoarcă. Cu toate astea, sufletul meu a început să se vindece într-un mod cât se poate de ciudat. Ne vindecăm amândoi. Câteodată un pas mic înainte și-un salt înapoi, dar încep să întrevăd posibilitatea unui viitor. Unul extrem de neclar și de nesigur, un fel de experiment ciudat pe care l-aș putea numi viață în doi. Am învățat să ne bucurăm de ceea ce ni se oferă aici și acum, indiferent cât ar fi de temporar și fragil. Orice s-ar întâmpla mâine, până la urmă am reușit ceva cu adevărat remarcabil: miracolul de-a adormi unul în brațele celuilalt.

— Pot să intru? întreabă Marius în timp ce-și scoate mănușile.

Înalt și suplu, dar foarte bine făcut. Părul negru, dat ca de obicei după urechi, îi atinge gulerul paltonului. Pomeți înalți, buze pline, bine definite, ochii de un negru strălucitor conturați de gene dese. Încă n-am reușit să mă obișnuiesc cu ideea că i-a cășunat să se îndrăgostească tocmai de mine. Inima mi-o ia razna de fiecare dată când îl văd. Dimineața mă trezesc înaintea lui și rămân nemișcată, privindu-l în timp ce doarme, descoperind detalii pe care nu le-am observat până acum. Are câțiva pistrui pe umeri și-o cicatrice în formă de semilună pe cotul drept. Într-un mod absolut miraculos, vârfurile genelor lui sunt aurii. Până și în părul negru i se ghicesc câteodată reflexe aurii, ca și cum zeii l-ar fi înmuiat într-o baie de lumină.

Deschid ușa larg pentru a-l lăsa să intre.

— Te-ai întors deja?

— Misiunea a fost anulată acum o oră. Nu știe nimeni de ce, dar se pare că ordinul a venit direct de la sediu.

— O reprogramează? întreb în timp ce-l ajut să-și scoată paltonul negru.

— Probabil va mai dura câteva zile.

Mă urmărește atent cu privirea cum îi așez paltonul pe un scaun, apoi mă prinde de încheietura mâinii și mă trezesc în brațele lui. Îi zâmbesc și mă înfior când își strecoară mâinile pe sub bluza mea. Îi simt palmele reci pe pielea spatelui. Mă strâmb la el și încerc să mă extrag din îmbrățișare. În ciuda sentimentului permanent de fatalitate care mă încearcă, sunt inundată de-o fericire aproape ireală de fiecare dată când suntem împreună. Visele nu sunt menite să reziste… cel puțin nu în viața mea. Știu că și el simte același lucru. E fericit, dar se teme să se încreadă prea mult în aparențele înșelătoare.

Mă sărută și-mi șoptește că vrea să facă un duș, apoi dispare în baie înainte să apuc să-i răspund. Îmi iau cartea de pe noptieră și încerc să mă prefac că pot citi, dar o molie uriașă îmi strică tot filmul. De unde naiba a apărut? Poate s-a pierdut pe timpul verii, ascunzându-se printre haine în dulap ori prin vreun cotlon întunecat pe unde-și fac veacul moliile uriașe. Arunc cu cartea după ea și-o pornesc la vânătoare, țopăind ca o apucată pe pat.

Marius iese din baie, cu prosopul meu roz înfășurat în jurul taliei. E ud și îngrozitor de frumos și mă face să uit pe loc de molia mea uriașă. Așa cum mă face să uit mereu de lucrurile pe care le credeam odată importante. Gândul mă izbește cu forța unui marfar. Rămân paralizată, în vârful patului, privind în jos la el cu o luciditate pe care nu mi-o doresc. Cum am putut fi atât de idioată să mă înfășor cu bună știință în iluzia asta călduță a vieții împreună? Mi-a invadat viața complet, fiecare părticică din ea. M-a schimbat total și iremediabil. Nimic nu va mai fi la fel vreodată, pentru că mi-am permis să mă amăgesc cu iluzia că e al meu, că totul e real, că el e real, că-l pot păstra. Dar nimic din toate astea nu e real. Marius nu-mi aparține cu adevărat și eu am știut-o de la bun început. De ce mi-am permis să uit, știind prea bine că e calea cea mai scurtă către dezastru? Ce-o să fac atunci când mi se va ordona să mă opresc? Oare el s-a gândit vreodată la asta? Și-a făcut planuri de viitor ori își trăiește viața la fel ca mine, zi după zi, la fel de efemer precum stelele căzătoare într-o lume în care viitorul nu există cu adevărat?

Mai fac o ultimă încercare de-a prinde molia și reușesc s-o lovesc în zbor. Intră în picaj și-mi cade drept în palmă. Aripile i se mai zbat de câteva ori, atingându-mi degetele tremurânde. Aproape pot simți momentul în care viața părăsește trupul acela uriaș și incredibil de ușor. Aripile transparente sunt minunat colorate și nu-mi pot stăpâni o părere de rău. De ce-a trebuit s-o omor? Îmi întorc privirea la Marius. Pieptul mă arde și-mi doresc să pot plânge.

— Ce faci?

Nu-i pot răspunde. Clatin din cap, înăbușindu-mi un oftat. Sar jos din pat și mă îndrept către baie. Arunc molia în toaletă și trag apa. Mă privesc în oglindă. Sunt o mare proastă. Nu mă învăț minte odată?

— Alina?

Mă întorc în dormitor și mă așez pe pat, cu capul în mâini. Marius se furișează în spatele meu.

— Plângi mereu când omori insecte?

— Doar câteodată.

Îl privesc în ochi, admirându-i genele lungi și ude, stropii de apă ce-i picură din păr. Se lipește de mine, susținându-mi privirea. Umărul lat și tare se mulează pe spatele meu. Îi simt căldura corpului și știu cu certitudine că o să-mi fie dor de el ca după propriul meu suflet atunci când va dispărea pentru totdeauna din viața mea.

— Marius?

— Da, mi amore.

— Vreau să știi că asta a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea.

Lacrimile îmi alunecă pe ambii obraji.

— Dar n-am făcut nimic special.

— Nici nu trebuia. Oftez și-mi mușc buza de jos. Nu vreau să merg mâine la sediu. Mi-aș dori să pot fugi… să te iau de mână și să nu mă mai opresc.

Mă privește atent, dar rămâne tăcut. Și atunci îmi dau seama.

— Ne supraveghează, nu-i așa? Tot ce facem, fiecare cuvânt pe care-l rostim.

Privirea i se întunecă.

— Nu vreau să vorbim despre asta.

Aprob din cap.

— Știu, știu… nu vrei să vorbești despre o grămadă de lucruri. Ne ascundem într-un castel de nisip.

— Poate. Întinde mâna și-mi înfășoară o șuviță de păr pe deget. Eu sunt regele și tu regina.

— Cred că-mi place mai mult cavalerul și domnița.

— Orice vrei tu. Cavalerul cere permisiunea de a-și săruta domnița.

Nu mă pot abține să nu-i zâmbesc.

— Cavalerul are permisiunea să facă ce vrea cu domnița.

Mă ia în brațe și-mi șterge lacrimile cu buzele. Îmi sărută fiecare gând amar, până când îl face să dispară. Un cavaler atât de nobil.

— Cavalerul are să-i ceară o favoare domniței, îmi spune cu o sclipire jucăușă în ochi.

— Ascult.

— Am găsit în sfârșit o casă care-mi place și mă întrebam dacă vrei să mă ajuți s-o pun la punct.

O rază de speranță îmi înflorește în suflet.

— Asta înseamnă că mergem la cumpărături după mobilă, perdele și alte nimicuri?

— Dacă asta-ți dorești, îmi răspunde vădit amuzat de entuziasmul meu brusc.

— Îți garantez că o să regreți oferta asta. Ți-am spus vreodată că mi-am dorit mereu să studiez design interior?

Dau naibii toate gândurile negre și râd din tot sufletul. Mă privește zâmbind și-mi atinge buzele cu ale lui.

*

Cartierul vechi se afla pe locul unei foste păduri de stejari. Construcțiile din lemn masiv aduceau oarecum cu cabanele din regiunile muntoase, înconjurate de stejari falnici ce păreau că-și desfac brațele pentru a întâmpina prima ninsoare a anului. Era destul de târziu, dar Alina insistase să vadă casa chiar în seara aceea.

— Facem o listă cu tot ce trebuie, să nu ne apucăm să cumpărăm chestii inutile, motivase cu încăpățânare.

Cu un etaj și o mansardă, casa era destul de mică și complet amenajată. Mobila rustică de culoarea lemnului natural era perfectă, decorațiile de bun gust adăugând câte o pată de culoare pe ici pe colo, contribuind la atmosfera intimă.

— Mie mi se pare că arată splendid așa cum e, comentă Alina oarecum dezamăgită. N-ai nevoie de ajutorul meu.

— Am o grămadă de lucruri de despachetat, arătă Marius spre cutiile de carton îngrămădite unele peste altele într-un colț.

Alina zâmbi.

— Putem începe chiar acum?

În următoarele ore, își jucă perfect rolul de gospodină, împăturind haine, prosoape, așternuturi și pături, schimbând paturile, spălând vase, cu Marius mereu alături. Nu vorbiră prea mult, comunicând la un alt nivel, prin zâmbete și atingeri întâmplătoare, bucurându-se unul de compania celuilalt. Aproape ca un cuplu normal. Pentru moment, organizațiile ce le guvernau viața dispărură ca prin farmec, fără povești despre asasinate și misiuni imposibile. Terminară cu mult după miezul nopții.

Alina se așeză pe un scaun în bucătărie și mai adăugă câteva lucruri pe lista cu cumpărături. Oftă, nedorindu-și să plece acasă. Pentru prima oară după mult timp, se simțea ca un om normal. Marius stătea pe un fotoliu în sufragerie, uitându-se la știri. Ceva atât de simplu și de normal… bărbatul pe care-l iubea urmărea știrile. Își imagină că era soțul ei și că erau acasă, copiii dormind liniștiți în camera lor. Doar o fantezie ce se destrămă mult prea repede.

Oftă și împături lista, apoi se ridică și se îndreptă către sufragerie. Marius ațipise. Se așeză turcește pe covor în fața lui, privindu-l un timp îndelungat. Marius Stephano… până și numele lui suna ca o poezie. Alina Stephano, gândi aproape pe ascuns și roși. Sunt o mare idioată, se certă în gând, privirea alunecându-i către focul din șemineu.

— Îmi pare rău, șopti Marius.

Întoarse capul să-l privească, ridicând întrebător din sprâncene.

— Pentru ce?

— Pentru că m-am lăsat furat de pacea pe care o simt atunci când sunt cu tine.

— E târziu, comentă ea, cuprinzându-și genunchii cu brațele.

— Mulțumesc pentru ajutor.

— Mulțumesc că mi l-ai cerut.

— Ești obosită? întrebă Marius, ridicându-se în picioare.

— Da. Se grăbi să-i urmeze exemplul. Cred că ar fi timpul să plec.

Trecu pe lângă el, îndreptându-se spre bucătărie pentru a-și recupera haina și poșeta, dar el o prinse de mână.

— Vrei să pleci?

— Dar tu ce vrei?

Marius o trase lângă el. Îi putea simți căldura corpului prin haine.

— Avem atât de puțin timp la dispoziție, îi spuse în surdină, părând că mai degrabă gândește cuvintele. Rămâi.

Alina îi privi ochii în care se reflecta lumina focului din șemineu. Disperare și pasiune. Fuseseră complet nebuni să se angajeze într-o cursă împotriva timpului și-a realității. O știau amândoi prea bine.

 

*

— Mi-a venit o idee, spuse Alina a doua zi de dimineață în timp ce turna cafea proaspătă în două căni. Peste câteva zile e Crăcinul și tu ai o casă nouă. Îi întinse una dintre căni lui Marius. Ar fi frumos să avem un brad de Crăciun.

Marius se încruntă de parcă nu era sigur că auzise bine.

— Un brad de Crăciun?

— Păi, da… unul mic. Ar fi perfect în colțul ăla.

Un brad de Crăciun, repetă Marius în gând, îndreptându-și privirea către locul indicat de Alina, apoi o privi din nou. Aștepta răspunsul lui, mușcându-și buza de jos, în ochi oglindindu-i-se o scânteie de speranță. O dorință atât de simplă… un brad de Crăciun.

— Bine, își dădu acordul și fu răsplătit imediat cu un zâmbet imens.

— Atunci îl adaug pe lista noastră de cumpărături.

Lista noastră. Marius își îndreptă privirea către fereastră. Afară încă ningea. Îngrijorarea îl copleși. Așa începea totul… cu expresia al nostru. O parte din el își dorea să creadă că are dreptul să spere la o mică bucățică de fericire, dar pe de altă parte, aștepta dezastrul iminent dintr-o clipă în alta. Cât timp avea să le mai îngăduie Elite să fie împreună? Și ce li se va cere în schimb? O privi pe Alina cum strângea masa, fredonând o melodie. Mai devreme sau mai târziu, aveau să plătească pentru fiecare moment de fericire furată. Se cutremură, încercând să nu contempleze prea mult consecințele.

— Gata! exclamă Alina cu un zâmbet strălucitor. Mergem?

Adora inocența care încă se mai încăpățâna să-i strălucească în ochi în ciuda tuturor compromisurilor pe care fusese forțată să le facă. Era atât de frumoasă… păr de culoarea mierii sălbatice ținute în soare ce-i încadra trăsăturile delicate, ochi verzi ca oceanul pe timp de furtună, buze moi și pline care-l făceau să-și piardă controlul numai când le privea. O iubea cum nu crezuse că poate iubi vreodată, dar era conștient de faptul că Brett nu avea de gând s-o scape vreodată printre degete. Era mult prea valoroasă pentru Elite. Nimeni n-ar fi renunțat ușor la un agent operativ de valoarea ei.

— Dacă te mai uți așa la mine, nu mai plecăm nicăieri, îl ciufuli Alina în joacă.

Îi întinse mâna și ea îl trase nerăbdătoare în picioare.

 

*

— Uite!

Alina traversă strada și se opri în fața unei vitrine, admirând niște decorații de Crăciun. Marius o urmă pentru a vedea ce-i atrăsese atenția: un brad împodobit cu șiraguri de mărgele crem, funde asortate și îngeri de toate mărimile.

— E perfect pentru casa ta!

Marius dădu aprobator din cap. Nu dădea doi bani pe cât de potrivite erau decorațiile, dar ar fi făcut orice s-o vadă fericită. Alina îl luă de mână și-l trase după ea în magazin. Vânzătoarea, o femeie trecută bine de cincizeci de ani, îi privi cu o expresie jovială.

— Bon giorno, o salută Alina, debordând de fericire. Vrem să cumpărăm decorațiile și îngerii din vitrină.

— Îmi pare rău, dar nu mai avem, răspunse vânzătoarea cu regret. S-au vândut foarte repede… bănuiesc că toată lumea are nevoie de îngeri anul ăsta.

Alina oftă, zâmbetul pierindu-i ca cel al unui copil dezamăgit. Femeia își mută privirea de la ea la Marius și înapoi.

— Primul Crăciun împreună?

— Da, răspunse Marius.

Bătrâna îi zâmbi cu căldură.

— În cazul ăsta, dacă doriți decorațiile atât de mult și nu vă deranjează că sunt deja folosite, pot să vi le dau pe cele din vitrină.

Zâmbetul Alinei reapăru brusc.

— Puteți să faceți asta?

Femeia chicoti încetișor.

— Sigur că da.

— Vă ajut, se oferi Alina, scoțându-și deja căciula și mănușile.

— Chiar vă rog!

Marius urmări zâmbind cum se agitau în jurul bradului din vitrină, apoi își plimbă privirea prin magazin, întipărindu-și automat în minte toate punctele de acces. Își scoase mănușile și se apropie de rafturile pline ochi cu tot felul de nimicuri, de la Moși Crăciuni de toate felurile și mărimile, la luminițe și globuri colorate. Un brad de Crăciun nu-și avea rostul fără cadouri. Ce-i putea oferi Alinei? Oare ce și-ar fi dorit? O privi peste umăr. Ea întoarse capul și-i zâmbi, apoi își întoarse atenția la decorațiile din vitrină. Gestul acela simplu îl mișcă până în adâncul sufletului, o undă de fericire și speranță umplându-i inima. Ce i-ar fi putut dărui pentru a-i arăta cât de mult o iubește? Ochii îi căzură pe o decorație înfățișându-i pe domnul și doamna Crăciun, față în față, ținându-se de mâini, aplecându-se puțin pentru a se săruta cu ochii închiși. La picioarele lor se afla un brad încă nedecorat pe care scria: Primul nostru Crăciun împreună. Marius aruncă o privire în direcția Alinei, un zâmbet minuscul plutindu-i pe buze.

*

În seara aceea, Marius turnă vin roșu în două pahare, în timp ce Alina punea ultimele decorații în brad. Trei ore se foise în jurul bradului ca un copil, aranjând luminițe, globuri, fundițe și îngeri, răzgândindu-se și făcând mici schimbări pe ici pe colo. Dar merita! Bradul arăta superb și bucuria de pe fața ei nu putea fi egalată cu nimic altceva. Îngerul lui de lumină. Se apropie de ea și-o luă în brațe.

— E foarte frumos, îi șopti la ureche. Tu ești frumoasă.

Alina zâmbi și închise ochii. Buzele lui le atinseră pe ale ei și rămaseră îmbrățișati un timp îndelungat, legănându-se pe colindele ce se auzeau în surdină. De-am putea rămâne așa pentru totdeauna, gândi Marius cu regret.

— Mă bucur că ești aici, spuse cu voce tare.

— Și eu. Alina zâmbi și-i dădu părul din ochi. Sunt fericită.

Marius oftă, privirea alunecându-i peste umărul ei. Alina se încruntă.

— Fără gânduri în seara asta.

Marius o trase mai aproape. Telefonul începu să sune brusc, destrămând frumusețea momentului. Ochii lui se închiseră pentru o fracțiune de secundă. Alina se extrase din brațele lui, privindu-l cum traversează camera pentru scoate telefonul mobil din buzunarul paltonului. Conversația dură doar câteva secunde. Marius rămase nemișcat, cu spatele la ea. Alina se cuprinse cu brațele, pregătită pentru ce era mai rău.

— Brett?

Marius o privi zâmbind peste umăr.

— Nu. Greșeală.

— Greșeală?!

Izbucniră amândoi în râs.

*

— Unde pleci? întrebă Marius a doua zi de dimineață, privind-o în timp ce se îmbrăca în grabă.

— La cumpărături. Mai am câteva chestii de cumpărat pentru cina de Crăciun.

Se strecură în spatele ei și-o luă în brațe, dezmierdându-i pielea sensibilă a gâtului cu buzele lui.

— Pot să vin și eu? îi șopti pe piele.

— Nu! Am un cadou de cumpărat și n-ai voie să-l vezi. Alina se întoarse cu fața la el pentru a-l săruta pe buze. Cu cât mă lași să plec mai repede, cu atât mă întorc mai repede.

Marius îi dădu o șuviță de păr după ureche.

— Promite-mi că nu stai mult.

— Promit.

— Fii atentă.

*

Mintea Alinei lucră cu repeziciune în timp ce se urca în mașină. Porni motorul, întrebându-se încotro s-o ia. Își dorea din tot sufletul să-i ofere un cadou lui Marius, dar habar n-avea ce anume. Ce-i cumperi unui asasin de Crăciun? Se strâmbă la gândul acela. Marius omora oameni în mod frecvent în timpul misiunilor, la fel ca și ea, dar oare li se potrivea termenul de asasini? Simți cum o cuprinde un val de iritare. Nu! se certă singură în gând. Marius omoară doar atunci când e absolut necesar și doar pentru a proteja alte vieți. La fel și eu, adăugă cu mai puțină convingere. Trase mașina pe dreapta și-și sprijini fruntea de volan. Rămase așa pentru multă vreme, simțindu-se mizerabil. Își ridică capul și privi în gol prin parbriz.

— Nu mai vreau să trăiesc așa, spuse cu voce tare. Vreau o viață normală, o familie. M-am săturat de conflictul ăsta permanent!

La colțul străzii, zări o fată tânără. Nu avea mai mult de șaptesprezece sau optsprezece ani, dar expresia ei părea cam dură. În ochi i se citea mai multă experiență de viață decât ar fi trebuit să aibă cineva la vârsta aceea. Era îmbrăcată într-o jachetă subțire cu glugă, mânecile trase peste mâini și strânse bine în pumn. Era clar că-i era frig. Fuma o țigară, tropăind mărunțel într-o încercare inutilă de-a se încălzi.

Cât de diferit ar fi fost totul dacă viața nu mi-ar fi fost furată, dacă m-ar fi ajutat cineva. Gândul acela îi insuflă putere. Coborî din mașină și se apropie de fată.

— Bună, o salută cu un zâmbet binevoitor. E cam frig, nu-i așa?

Fata nu-i răspunse, privind-o cu un amestec de neîncredere și iritare.

— Nu vreau decât să te ajut, insistă Alina.

— Așa, și? Vrei o medalie pentru asta? o ironiză fata.

— Nu. Vreau doar să te ajut.

— Ce să spun, un înger căzut din cer, mormăi fata, suflându-i fumul în față.

— Nici pe departe, zâmbi Alina la ironia situației și scoase niște bani din geantă. Uite, cumpără-ți ceva de mâncare.

De data aceea, fata nu ezită și întinse mâna să ia banii. Mâneca i se ridică și Alina zări urmele înțepăturilor în interiorul încheieturii. Trase banii înapoi.

— Ce droguri folosești?

— Știam eu că nu vrei decât să mă aiurești! Nu-ți dă nimeni nimic pe gratis! exclamă fata pe un ton furios, scoțând un cuțit mic din buzunarul jachetei. Dă-mi banii dacă nu vrei să te fac varză.

Alina se încruntă.

— Faci o mare greșeală.

— Taci din gură! Fata privi în jur, apoi îi făcu semn către o alee dosnică. Mișcă!

Alina ridică din umeri și se conformă. Când ajunseră în mijlocul aleii, se întoarse cu fața la ea.

— Dă-mi banii, îi ceru fata.

— Nu.

Alina își încrucișă brațele la piept și zâmbi.

— Dacă nu mi-i dai, te fac franjuri.

— Poți să încerci.

Fata mârâi și atacă. Alina pară lovitura și-o apucă de încheietură, sucindu-i mâna la spate. Îi smulse cuțitul din mână și-o propti în peretele din față.

— Dă-mi drumul! Mă doare, se plânse fata.

— Vreau să-ți arăt ceva, îi șopti Alina la ureche, strecurându-și mâna liberă în geantă. Se auzi un clic înfundat. Auzi asta?

— Da, și?

Fata încercă să scape din strânsoare, dar Alina îi forță mâna mai sus, convingând-o să rămână nemișcată.

— Știi ce e?

— Nu.

— Îți dau un mic indiciu. Alina îi puse Glock-ul de 9 mm la tâmplă. Fii foarte atentă la ce-ți spun. O să-ți dau drumul, iar tu o să te întorci foarte încet cu fața la mine. Ai înțeles?

Fata dădu aprobator din cap, cu ochii măriți de groază.

Alina o eliberă și păși înapoi, țintindu-i capul cu pistolul.

— Nu, te rog! scânci fata, acoperindu-și fața cu mâini tremurânde.

— Dă-mi un singur motiv pentru care n-aș face-o.

Fata lăsă mâinile jos și-o privi cu ochi plini de lacrimi.

— Pentru că nu vreau să mor!

— Serios? Nu prea cred. După cum arată înțepăturile de pe încheieturile tale, aș spune că ești deja cu un picior în groapă. Ți-aș face o mare favoare dacă te-aș trimite mai repede pe lumea cealaltă. Un glonț fix între ochi. E o moarte rapidă și fără dureri, te asigur.

Genunchii fetei se înmuiară. Se prelinse pe perete, făcându-se ghem pe caldarâm.

— Nu! Te rog!

— Ridică-te, îi spuse Alina, lăsând arma jos.

Fata o privi mirată. Se chinui să se ridice, încercând să-și controleze tremurul picioarelor. Era clar că femeia ciudată din fața ei nu avea de gând să-i facă vreu rău, așa că-și recăpătă puțin din atitudinea recalcitrantă de mai devreme.

— Ești polițistă?

Alina ridică din nou arma și i-o puse între ochi.

— Polițiștii au reguli. Eu nu. Dacă vrei să trăiești, ai face bine să mă asculți cu foarte mare atenție.

— Ce vrei de la mine? întrebă fata cu voce temătoare.

— Vreau doar să te ajut.

— De ce?

Alina lăsă din nou arma jos și ridică din umeri.

— Pentru că se apropie Crăciunul și în urmă cu mulți ani mi-aș fi dorit să facă cineva același lucru pentru mine.

Fata zâmbi forțat.

— Bine, atunci dă-mi banii și mă duc să-mi cumpăr ceva de mâncare.

— Ba n-o să faci asta. O să-ți cumperi droguri.

— Ascultă, mi-e frig! Hotărăște-te odată!

— Cum te cheamă? o întrebă Alina pe un ton ceva mai blând.

— Carla.

— Carla, vrei să faci o baie fierbinte, să primești niște haine călduroase și să mănânci pe săturate? Asta e ceea ce-ți ofer.

— Și ce vrei în schimb? o chestionă Carla pe un ton suspicios.

— Să te trezești la realitate și să te gândești ce vrei să faci cu viața ta.

— Doar atât?

— Crede-mă, e mult mai mult decât îți poți închipui. Batem palma?

— Bine.

— Mai întâi mânânci și să te încălzești puțin. Vrei ceva anume?

— Un curcan umplut, răspunse fata pe un ton sarcastic.

Alina ridică din umeri.

— De ce nu? Hai să mergem.

O oră mai târziu, Carla își termina a treia felie de plăcintă cu mere.

— Deci, îmi spui și mie cu ce te ocupi? întrebă, lingându-se pe degete.

— Te-ai săturat? răspunse Alina cu o altă întrebare.

— Ești de la asistența socială, sau ceva de genul ăsta?

— Ceva de genul ăsta. Hai să mergem la cumpărături.

*

Carla țopăi pe salteaua moale a patului dublu din camera de hotel, oferindu-i primul zâmbet adevărat. Alina despachetă zecile de pungi cu cumpărături, aranjând hainele noi și călduroase în dulap, apoi produsele cosmetice în baie.

— Camera e plătită pentru trei luni. Am aranjat să mânânci la restaurant de trei ori pe zi. Fă o baie fierbine și spală-te bine pe cap.

Suspiciunea se reîntoarse în ochii Carlei.

— Deci asta era.

— Cum adică?

— Nu sunt proastă. Mă speli și mă îmbraci, după care mă vinzi la vreun moș care vrea să pipăie adolescente.

Alina oftă.

— Carla, îți dau cuvântul meu de onoare că nu am niciun motiv ascuns. Nu te vând nimănui. Vreau doar să-mi promiți că te gândești foarte serios ce vrei să faci mai departe cu viața ta. Dincolo de ușa asta, e o lume mare și frumoasă. Dacă alegi aleile lăturalnice, poate deveni periculoasă. Ai o singură șansă, nu-i da cu piciorul. Și nu-ți irosi viața cu drogurile. După trei luni, folosește banii pe care i-am depus în bancă și închiriază-ți un apartament. Întoarce-te la școală, alege-ți o carieră, găsește un bărbat bun, căsătorește-te și fă o grămadă de bebeluși. Îmbătrânește mândră de ce lași în urma ta. Fă-o pentru tine… fă-o pentru mine.

Alina se întoarse cu spatele pentru a-și lua haina și geanta, ascunzându-și lacrimile. O voce interioară o avertiză că probabil Carla nu avea de gând să se schimbe, că avea să cheltuiască toți banii pe droguri, dar trebuia să spere că reușise să-i atingă cumva un punct sensibil. Deschise ușa să plece.Carla își drese vocea în spatele ei.

— Ascultă, nu știu cine ești, dar gratie. N-a mai făcut nimeni așa ceva pentru mine. Știu că probabil n-o să mă crezi, dar chiar am de gând să mă schimb.

Alina o privi peste umăr.

— Buon Natale, Carla. Ai grijă de tine.

— Buon Natale. Și să știi că am vorbit serios… mulțumesc.

*

— M-am întors! strigă Alina, deschizând ușa casei lui Marius.

Nu primi niciun răspuns. Lăsă pungile cu cumpărături în bucătărie și intră în sufragerie.

— Marius, m-am întors! Din nou, liniște mormântală. Marius?

Un fior rece îi străbătu șira spinării. Căută rapid prin toată casa, fără să găsească pe nimeni. Era singură. Tresări când telefonul mobil începu să sune.

— Alo?

— Alina, spuse vocea lui Marius.

— Da?

Urmă o mică pauză, apoi umbra unui oftat.

— Te așteptăm la sediu.

— Desigur, răspunse încet, apoi închise telefonul.

În lumea lor, Crăciunul se terminase înainte să înceapă.

Cartierul general Elite –  Milano, Italia

Roger Hasley, directorul Brigadei Antitero din cadrul CIA-ului, se plimbă cu o nerăbdare crescândă prin fața agenților așezați la masa lungă din sala de conferințe. Un bărbat abia trecut de şaizeci de ani, cu un fizic ce reflecta perfect antrenamentul intens din tinereţe, Roger era un şef extraordinar şi un duşman de temut. Înalt, bine făcut, cu ochi de un albastru pătrunzător, veteranul cărunt n-avea pic de grăsime sub pielea perfect bronzată.

— Uităm puțin de situația cu Al’Qaeda, pentru a ne concentra la ceea ce se întâmplă în acest moment în Bosnia, își începu discursul cu voce gravă. În ciuda faptului că au trecut cinci ani de la semnarea acordului de pace de la Dayton, atacurile violente cu caracter etnic n-au încetat. Autoritățile au eșuat în mod repetat să-i protejeze pe sârbii bosniaci, câteodată participând în mod secret la represalii. Ținta noastră este Mahmed Habdija.

Roger luă telecomanda de pe masă. Pe ecran apăru imaginea unui bărbat brunet între două vârste.

— Habdija este un lider islamic extremist, care și-a făcut un nume prin faptul că-și lichidează oponenții cu tot cu familii. Și asta la adăpostul tratatelor de încetare a focului. Dar nu e nici mai bun, nici mai rău ca alții.

— Și atunci de ce ne implicăm? întrebă Marius cu privirea la imaginea bărbatului de pe ecran.

— Pentru că moartea lui este necesară pentru menținerea acordului de pace.

Imaginea lui Habdija fu înlocuită cu cea a unui bărbat mult mai tânăr. În ochii căprui se oglindea o duritate amară, semn că fusese martorul multor orori.

— Goran Vjekoslav. Un lider sârb extrem de iubit și respectat. Avem nevoie de ajutorul lui pentru a menține pacea în zonă. Din păcate, Habdija i-a măcelărit întreaga familie acum două zile, așa că Vjekoslav amenință că vor urma represalii majore în cazul în care nu-i sunt îndeplinite condițiile.

— Care sunt? interveni Alina.

— Asasinarea lui Habdija până la sfârșitul săptămânii ori sârbii vor porni din nou ostilitățile. Nu mai e nevoie să spun că dacă se întâmplă așa ceva, acordul de pace e ca și nul.

— Execuția lui Habdija nu va alimenta aceeași dorință de retaliere în tabăra musulmanilor? întrebă Marius, îndreptându-și privirea către Roger.

— Nu dacă pare o consecință a unei răfuieli personale.

— Avem un candidat?

Pe ecran apăru o a treia imagine, de data aceea a unui bărbat care privea încruntat înspre teleobiectiv.

— Rufat Sadik, un traficant de arme ambițios cu o reputație pe măsură. Habdija și Sadik nu se prea înghit unul pe celălalt, cu toate că au colaborat destul de bine cu ocazia unor transporturi ilegale de armament din Afganistan. Peste două zile, se întâlnesc în Kopaci pentru a negocia încă un astfel de transport. Agenția nu e de acord cu această tranzacție. Toată lumea va fi fericită dacă-l eliminăm pe Habdija în așa fel încât să pară opera lui Sadik. Vjekoslav rămâne un aliat puternic pe care ne putem baza, în timp ce noi rămânem neutri. Aștept sugestii.

— Operațiune izolată, un singur agent, propuse Marius imediat.

— De acord. Vreau profilul misiunii pe biroul meu într-o oră. Restul, sunteți liberi. Privirea lui Roger se îndreptă către Alina. Comunicările vor fi menținute la un minimum necesar pentru a evita pe cât posibil să fie interceptate. Marius va fi pe cont propriu până la eliminarea subiectului.

Alina îi susținu privirea.

— Fără o echipă care să-i asigure spatele?

— Fără.

Agenții operativi se ridicară și părăsiră sala. Alina îl urmă pe Marius în biroul lui.

— Au sunat la o oră după ce-ai plecat, îi spuse el după ce închise ușa.

Alina oftă și-și încrucișă brațele la piept. Nu avea rost să-și mai exprime dezamăgirea; învățase de mult să nu mai aibă încredere în nimic atunci când venea vorba despre Elite. Nici măcar în Crăciun.

— Operațiune izolată, un singur agent, fără echipă de acoperire. Roger te vrea mort?

Marius o fixă cu privirea, dar nu-i răspunse.

— Pot să te ajut la profil? se oferi Alina.

— Nu, mulțumesc.

Marius se așeză la birou și porni laptop-ul, transformându-se sub ochii ei în agent operativ. Alina clătină ușor din cap. Câteodată semăna îngrozitor de tare cu Alex.

— Sunt pe aici, dacă ai nevoie de mine.

Câteva minute mai târziu, se afla în biroul lui Roger.

— De ce? puse singura întrebare la care dorea un răspuns.

Roger o privi amuzat.

— De ce? O întrebare ambiguă la care e greu să-ți dau un răspuns.

— De ce-l trimiți singur? E o misiune sinucigașă!

— E periculoasă, dar nu sinucigașă.

— De ce ești împotriva unei echipe de acoperire?

— Habdija ar putea deveni suspicios la apariția prea multor persoane noi în zonă. Simulatoarele indică faptul că un singur agent pe cont propriu are cele mai multe șanse de reușită. O echipă de acoperire ar pune în pericol întreaga operațiune.

Alina îl privi cu o expresie sceptică, dar părăsi biroul fără alt comentariu. Se întoarse la apartamentul ei, unde se antrenă până când se simți suficient de epuizată pentru a putea adormi. Să le ia naiba de sărbători de iarnă.

2:30 a.m. – Europa de Est

— Tu ești agentul? întrebă pilotul, privindu-l peste umăr.

Marius înclină din cap, ridicându-și rucsacul cu echipament pe umăr.

— Ți s-a făcut instructajul?

— Da.

— Atunci hai s-o luăm din loc, că n-am venit la un picnic.

Marius își ocupă locul în cala avionului, verificându-și din nou echipamentul. Operațiunea se lovise de o problemă majoră, una care nu putea fi controlată de nimeni. Zborul fusese amânat pentru douăzeci și patru de ore datorită vremii instabile, dar misiunea rămăsese pe rol.

— Lichidează-l și nu te lăsa prins, se exprimase Roger foarte clar la despărțire.

Timpul redus acordat de către Agenție pentru planificarea misiunii, precum și dificultatea de-a introduce și-a extrage o echipă completă din partea aceea frământată de lume îi forțaseră mâna să-și trimită cel mai bun agent într-o operațiune de tip lup singuratic.

Marius oftă, gândindu-se la viața dublă pe care-o ducea. Cu doar  două zile înainte, plănuise un Crăciun plăcut. Se împărțea în prea multe direcții, constrâns de reguli, obligații și moarte.

— Am ajuns la punctul zero, îl informă pilotul.

Marius încuviință din cap și se ridică în picioare, pășind până în dreptul ușii, pe care o deschise dintr-o singură mișcare. Ochii începură să-i lăcrimeze de la vântul înghețat. Îi închise și sări în hăul întunecat. Cincisprezece secunde mai târziu, avionul explodă deasupra lui, schijele metalice fumegânde perforând materialul sintetic al parașutei.

Milano, Italia

— Domnule! exclamă Oliver pe un ton îngrijorat, făcându-și apariția în biroul lui Roger.

Oliver Deuth, analistul informatician aproape genial specializat și în comunicaţii, era un bărbat tânăr de statură medie, cu ochi ageri de culoare gri și păr șaten deschis tuns poate prea scurt pentru capul o idee cam mare în comparație cu restul trupului.

— Ce este, Oliver? își ridică Roger privirea de la dosarul din fața lui.

— Am pierdut legătura cu Marius.

— Cum?

— Avionul lui a fost doborât.

— E confirmat?

— Da, domnule. A fost o greșeală… o baterie antiaeriană franceză a depistat avionul deasupra unei zone interzise.

— Convoacă imediat un briefing de urgență.

*

Când sună telefonul, Alina avu impresia că abia ce ațipise. Deschise cu greu un ochi și-l îndreptă în direcția ceasului de pe noptieră. Patru dimineața. Înjură în gând și aruncă pătura de pe ea, bâjbâind după telefonul mobil.

— Da, răspunse pe un ton exasperat.

— Alina, trebuie să vii imediat la sediu, o informă vocea lui Oliver.

— Normal că trebuie, de ce să apuc să dorm și eu ca un om normal? mormăi cu un căscat. Bine, ajung cât de repede pot.

Se extrase din pat și aprinse lumina pentru a se îmbrăca. O oră mai târziu, fu surprinsă să-l găsească pe Jason așteptând-o. Părea complet extenuat.

Jason Adler, șeful Diviziei de Armament și Echipamente, era un bărbat între două vârste cu un nas mare și coroiat și o grămadă de păr alb pe peste tot, cu excepția capului, unde avea un început de chelie pe care încerca s-o ascundă cu o freză care ar fi părut severă chiar și celui mai înfocat cadru militar. O cicatrice lungă îi brăzda fruntea, gurile rele povestind pe furiș că ar fi primit-o în timpul unei misiuni din care abia scăpase cu viață.

— Care-i treaba? îl întrebă Alina, căscând cât o țineau fălcile.

— Au chemat pe toată lumea.

— Misiune nouă?

— Alina, îi luă Jason ambele mâini în ale lui.

Tonul grav o trezi pe loc.

— S-a întâmplat ceva cu Marius?

— Avionul lui a fost doborât. Am aflat acum o oră.

— Supraviețuitori?

— Deocamdată nu avem detalii.

Jason o îmbrățișă, bătând-o încurajator pe spate.

— Trebuie să fii puternică. Brett o să ne pună în temă cu ce s-a întâmplat. Nu-i da apă la moară, ține-te tare.

Alina se desprinse din îmbrățișarea lui și încuviință din cap, urmându-l spre sala de conferințe.

Valea Râului Drina, Bosnia

Marius deschise ochii, strâmbându-se la durerea pe care o simțea în tâmple. Zăpada strălucea orbitor în lumina puternică a soarelui. Închise din nou ochii, concentrându-se pe durerea pulsândă ce se extindea până la umărul stâng. Probabil se lovise la cap în cădere, plus că-și dizlocase un umăr. Dar asta nu era nimic pe lângă faptul că rămăsese agățat într-un pom. Măcar nu înghețase peste noapte și asta numai mulțumită ingeniozității lui Jason, care pornise de la ideea de mănuși și șosete încălzite pentru a crea un echipament complet pentru agenții trimiși pe post de soli ai morții în locuri unde temperatura cobora cu mult sub zero grade Celsius. Bateria costumului reprezenta singurul lucru rămas în stare de funcționare, restul echipamentului fiind distrus ori pierdut.

Marius inspiră adânc, forțându-se să-și deschidă din nou ochii pentru a inspecta împrejurimile. Echipamentul de comunicații dispăruse, odată cu arma și GPS-ul. Le pierduse în timp ce se lupta din răsputeri să taie harnașamentul parașutei principale ce luase foc. Reușise să deschidă parașuta secundară, dar nu mai avusese timp să evite pădurea densă. Se izbise de un copac, umărul stâng preluând impactul din plin. Nu se mai putea folosi de mâna stângă, care-i atârna acum într-un mod complet inutil pe lângă corp.

Pe de altă parte, existau și puncte pozitive. Era în viață, nu-și pierduse cuțitul și crengile copacului în care rămăsese suspendat nu se aflau decât la vreo cinci metri deasupra pământului.

După o luptă asiduă ce-l făcu să amețească de durere, reuși să taie chingile agățate între ramuri și se prăbuși în zăpadă. Îi trebuiră cel puțin cincisprezece minute pentru a îndrăzni să se miște din nou. Când o făcu, își mai verifică încă o dată posesiunile, în speranța că se înșelase cu privire la echipamentul pierdut. Nu era cazul.

În primul rând, trebuia să se ocupe de umărul stâng. Din moment ce problema se ivise în urma coliziunii cu un copac, hotărî că era rezonabil ca tot un copac s-o rezolve. Inspiră adânc și se izbi cu umărul de trunchiul unui copac, forțându-l să intre la loc în articulație. Căzu în genunchi, vederea întunecându-i-se de durere. După câteva minute, își scoase cureaua de la pantaloni și-o petrecu pe după gât, improvizând un suport pentru brațul inert. O problemă era măcar parțial rezolvată. Mulțumind în gând cerului pentru ziua însorită, își scoase ceasul de la mână și îndreptă arătătorul mic către soare. Trase o linie imaginară între arătător și ora douăsprezece, știind că într-acolo era sudul. Un truc vechi și rudimentar, dar eficient.

Trebuia să ajungă la Kopaci, un sat de pe malul drept al râului Drina. Dacă era suficient de norocos încât să nu calce pe vreo mină de teren, putea ajunge acolo până la căderea serii. Îndeplinirea obiectivului misiunii și probabilitatea de-a rămâne în viață depindeau acum doar de abilitatea lui de-a improviza.

Milano, Italia

Alina privea fix la un punct de pe perete, ascultând doar pe jumătate în timp ce Brett le prezenta ultimele informații despre situația din Bosnia. Consiliul și Agenția insistau să fie trimisă o echipă secundară. Deocamdată nu existau informații în legătură cu situația lui Marius, dar misiunea se afla pe primul plan. La fel ca întotdeauna.

— Alina, crezi că poți să fii atentă? se rățoi Brett la ea.

Brett Taylor, un bărbat cu o constituție atletică în ciuda părului alb, cu ochi albaștri și reci precum adâncul oceanului, era omul din spatele organizației Operațiuni Antiteroriste Ultra-Secrete Elite, un personaj retras, cu un trecut militar. Detaliile acelui trecut erau consemnate în dosare inexistente, așa că întreaga sa carieră era un secret absolut.

Alina încuviință absentă din cap, dar adevărul era că nu auzise mai nimic din ceea ce se discutase până atunci. Nu dădea doi bani pe reușita misiunii. Jason o bătu pe genunchi pe sub masă, exprimându-și tacit suportul moral. Nu realiză că briefing-ul se încheiase decât în momentul în care tot Jason o luă de mână.

— Roger vrea să stea de vorbă cu tine, îi spuse în surdină, trăgând-o în picioare.

Alina întoarse capul în direcția lui Roger, care o studia cu o privire gravă. Îl urmă fără niciun comentariu în biroul lui. Roger închise ușa și se sprijini de ea, făcându-i semn să ia loc pe un scaun.

— O să fiu scurt și la obiect. Vreau să-ți iei câteva zile libere.

Alina îl privi șocată.

— Dar misiunea… Marius, murmură.

— Ambele irelevante. Știm amândoi că nu ești capabilă să funcționezi la capacitate normală în momentul ăsta. Deschise un sertar și scoase două pastile pe care i le întinse. Ia-le.

— Ce-s astea?

— Ceva care o să te ajute să te calmezi. Ia-le! îi ordonă pe un ton iritat.

Alina oftă și se supuse. Patru minute mai târziu, dormea tun. Jason băgă capul pe ușă și o privi.

— Vreau s-o duci într-o cameră de tranzit și s-o ții sub observație. E foarte posibil să-l fi pierdut pe Marius… să n-o pierdem și pe ea.

Jason se încruntă.

— Și cum rămâne cu misiunea? Brett vrea…

— Brett nu poate face mereu numai ce vrea, îl întrerupse Roger. Alina nu-și poate face treaba în starea în care e, și nu văd de ce-am risca o echipă întreagă din cauza asta. Vorbesc eu cu Brett. Tu ai grijă de ea.

Cajnice, Bosnia

Era întuneric și frig, dar măcar găsise un adăpost. Marius coborî cu atenție scara către pivnița unei case pe jumătate distruse de o bombă. Se opri brusc, instinctul avertizându-l că nu e singur.

Se auzi un țipăt scurt și cineva încercă să-l împingă pentru a fugi pe lângă el. Din obișnuință, Marius reacționă într-un mod ofensiv, înfășurându-i brațul drept în jurul gâtului pentru a-i opri înaintarea. Un țipăt prelung îl forță să-și elibereze brațul stâng din curea pentru a scoate cuțitul de vânătoare din buzunar.

— Taci din gură, sau îți tai gâtul, spuse pe un ton amenințător.

Fu răsplătit cu încă un țipăt. Întoarse persoana cu fața la el, pentru a descoperi o fată de aproximativ doisprezece ani, care-l privea cu ochi măriți de groază. Lacrimile îi șiroiau pe obraji, lăsând dâre albe pe pielea murdară. Marius ascunse cuțitul la spate și încercă să-i zâmbească liniștitor.

— Nu-ți fac niciun rău, îi spuse încet. Ești singură? o întrebă în timp ce scruta cu privirea pivnița întunecată.

Fata îl privi tăcută. Marius oftă și culese un ziar de pe jos. Îl făcu sul și-i dădu foc pentru a investiga încăperea în lumina pâlpâitoare. Un pat mic într-un colț, lângă o masă cu trei picioare pe care se îngrămădeau rămășițele unui trecut sfâșiat de război.

— Ești singură? își repetă Marius întrebarea.

Fata încercă să se îndepărteze de el. Marius o prinse de braț, dar ea începu să țipe, forțându-l să-i astupe gura cu mâna. Fata suspină și se clătină pe picioare, apoi leșină.

— Minunat, murmură Marius iritat.

O cără în brațe până la pat și o acoperi cu o pătură zdrențuită. Pe masă descoperi o pâine și o bucată de brînză cu gust rânced. Mâncă puțin din amândouă, după care căută ceva în care putea face un foc pentru a se încălzi pe timpul nopții. Descoperi un coș de gunoi din metal. Lângă scări găsi o stivă de șipci, un morman de ziare vechi și două lumânări. Câteva minute mai târziu, focul duduia lângă fereastra spartă, curentul de aer absorbind fumul dens și negru.

Marius oftă și se așeză pe jos, sprijinindu-se cu spatele de peretele din fața scărilor. Se întrebă dacă-și putea îngădui să ațipească. Oare fata ar fi încercat să alerteze pe cineva? Până la urmă, decise că nu mai conta. Avea nevoie măcar de câteva ore de somn. Închise ochii, sperând ca frica s-o împiedice să fugă.

Când îi deschise din nou, lumina dimineții pătrundea prin fereastră. Sări în picioare, dar se calmă atunci când văzu că fata dormea liniștită în aceeași poziție în care o lăsase. O studie mai îndeaproape. Era frumoasă, dar avea o expresie dură întipărită pe față, fără îndoială datorită greutăților prin care trecuse. Îi amintea de cineva… fu șocat să realizeze că semăna într-o oarecare măsură cu Alina. Dorul de ea îl izbi în piept. Oare se gândea acum la el?

Fata deschise ochii și-l privi nemișcată.

— Îmi pare rău că te-am speriat azi-noapte, îi spuse el cu blândețe.

Ea dădu din cap și arătă cu degetul în direcția scărilor, dându-i de înțeles că are nevoie să meargă la toaletă. Marius încuviință din cap și-o ajută să se ridice din pat, permițându-i să treacă pe lângă el. Avea să aștepte câteva minute, apoi s-o urmeze afară. Dacă-l putea ajuta cu câteva informații, cu atât mai bine. Oricum, trebuia s-o ia din loc.

Îi auzi strigătul înainte s-o zărească coborând scările în fugă. Intui că era urmărită, așa că se retrase într-un colț mai întunecat. Doi bărbați apărură râzând în capul scărilor. Unul dintre ei era descheiat la pantaloni și ținea o curea lată din piele într-o mână. Marius înțelese brusc teroarea pe care o zărise în ochii fetei cu o noapte înainte. Datoria îi cerea să nu se implice. Misiunea era mereu pe primul plan. Războiul e război, cu tot cu tragediile aferente, îi șopti o voce rațională generată de ani de experiență și antrenament. Violul nu era decât o consecință firească. Nu-și putea permite să se amestece. Dar fata îl privea cu ochi mari, implorându-i ajutorul. Așa că Marius-bărbatul îl aruncă pe Marius-agentul pe fereastra spartă. Măcar de dragul Alinei.

Se mișcă rapid și fără niciun zgomot. Îi înfipse cuțitul în inimă primului bărbat, rupându-i apoi gâtul celui de-al doilea. Fata se prăbuși în brațele lui și începu să plângă, spălându-i sufletul cu lacrimile ei. O ținu strâns în brațe, iritat și mândru, îngrijorat și plin de speranță. Trebuia să ascundă cele două cadavre înainte de-a fi văzute de cineva, dar în momentul acela nimic nu părea mai important decât să-i aline durerea.

— Cum te cheamă? o întrebă când hohotele de plâns scăzură în intensitate.

— Senka.

— Unde e familia ta?

— Morți… toți morți, murmură ea într-o engleză aproximativă.

— Cine erau bărbații ăștia?

— Musulmani… din Gorazde, îi răspunse pe un ton plin de ură.

Marius o strânse mai tare în brațe, știind că avea să-i fie foarte greu să răspundă la următoarea întrebare.

— Vin des pe-aici?

— Da, suspină Senka, dar nu mai plânse.

— Cum se numește satul ăsta?

— Cajnice.

— Știi unde e Kopaci?

Senka încuviință din cap.

— E departe?

— Șase kilometri.

— Poți să mă duci acolo?

— Cum cheamă la tine? întrebă Senka, ridicându-și ochii roșii pentru a-l privi.

— Marius.

— Da, Marius. Senka știe unde Kopaci.

— Atunci, hai să mergem. Nu mai poți rămâne aici și nu avem timp să ascundem cadavrele.

Senka îl privi pentru câteva momente, apoi încuviință din cap.

Milano, Italia

Alina deschise ochii și privi în jur. Realiză că se află într-o cameră de tranzit și încercă să se ridice, dar era amețită și-i era greață. Jason era așezat pe marginea patului, privind-o cu o expresie serioasă.

— Ce cauți aici?

— Mă asigur că ești bine. Și văd că ești, răspunse el, evitându-i privirea.

Se ridică în picioare, îndreptându-se spre ușă.

— Stai! strigă ea, convinsă că durerea din tâmple avea să-i despice capul în două.

Jason se opri în dreptul ușii, dar rămase cu spatele la ea.

— Ceva vești despre Marius?

— Nu, îi răspunse încet, întorcându-se s-o privească. Brett și Roger fac tot ce pot… echipa secundară a plecat de două ore. Roger se învinuiește că a acceptat să-l trimită pe Marius singur.

Alina încuviință din cap, ochii umplându-i-se de lacrimi. Se ridică în capul oaselor, ingorând senzația de greață.

— Trebuie să-l văd pe Roger.

Kopaci, Bosnia

Senka se ținu de brațul lui Marius în timp ce traversau câmpul înzăpezit. Părinții ei și frățiorul mai mic fuseseră împușcați de un comando alcătuit din bărbați musulmani. Ea se ascunsese în pădure. Dar acum, pentru prima oară în ultimele luni, se simțea în siguranță. Străinul chipeș o salvase. Dar cine era oare? Și ce căuta acolo? Îi era frică să-l întrebe… vorbea atât de puțin și era convinsă că întrebările ei aveau să-l deranjeze. Era clar că nu dorea să fie descoperit. Nu datorită fricii, părea că nu se teme de nimic, dar căuta ceva. Sau pe cineva. Pătrunseră în sat, atenți să nu fie văzuți.

— Există un loc unde să poți sta în siguranță pentru un timp? întrebă Marius, trăgând-o în umbra unei clădiri bombardate.

Mâinile ei i se încleștară pe braț.

— Nu părăsit… te rog, îl imploră.

— Senka, ascultă-mă, o prinse Marius de umeri, întorcând-o cu fața la el. Am o treabă foarte importantă de rezolvat și nu te pot lua cu mine. E mult prea periculos. Vreau să mă aștepți undeva în siguranță. Îți promit că nu te părăsesc. O mângâie cu blândețe pe obraz. Mă întorc cât pot de repede.

Senka i se cuibări la piept cu o inocență dezarmantă, crezându-l pe cuvânt. Marius o sărută solemn pe frunte, ca un jurământ că nu avea să-i înșele așteptările.

— Știi vreun loc sigur? o întrebă din nou.

— Acolo, îi indică ea clădirea de peste drum. Eu aștept acolo.

— Du-te, o încurajă Marius.

Senka dispăru în clădirea întunecată, apoi reapăru la o fereastră, făcându-i semn că a ajuns cu bine. Marius înclină din cap și se îndepărtă rapid. Senka simți cum i se strânge inima când îl pierdu din vedere. Se forță să aibă încredere că-și va respecta cuvântul.

Atenția îi fu atrasă de un bărbat care se ascunsese până atunci în spatele unei grămezi de moloz. Privi cu grijă pe după colț în direcția în care dispăruse Marius, apoi se grăbi să-l urmeze. Cuprinsă de îngrijorare, Senka o rupse la fugă către ieșire.

Milano, Italia

— Roger, salută Alina pe un ton iritat.

— Te așteptam, răspunse el, dezlipindu-și privirea de pe ecranul laptop-ului din fața sa.

— M-ai păcălit, îl acuză ea. Echipa secundară a plecat spre Bosnia fără mine.

— Exact.

— De ce-ai făcut asta? Marius poate să fie încă în viață!

— Și dacă nu e? Roger se ridică în picioare, privind-o ușor încruntat.

— Dar vreau să fiu acolo!

— Nu se poate, replică Roger pe un ton ferm.

— Dar…

— Stai jos, Alina, o întrerupse el.

Alina ezită pentru câteva momente, după care îl ascultă.

— Dacă Marius ar fi fost încă în viață, ne-ar fi contactat deja. Sigur, în cazul în care ar fi fost posibil. Oricum, nu vom afla nimic decât după întâlnirea dintre Habdija și Sadik. Dacă Marius își îndeplinește misiunea, ne primim răspunsul. Dacă nu, echipa secundară se ocupă mai târziu de problemă. Reușita misiunii e singurul lucru care-l va opri pe Vjekoslav să încalce acordul de pace și n-am de gând să te las s-o pui în primejdie datorită unei nevoi iraționale de-a muri lângă Marius.

Alina îl studie încruntată pentru câteva momente.

— Nu cred că e mort.

— Sper să ai dreptate.

Kopaci, Bosnia

Casa în care urma să aibă loc tranzacția era extrem de bine păzită, ceea ce-l ajută pe Marius s-o identifice mai repede decât s-ar fi așteptat. Se ascunse după carcasa ruginită a unui tir și observă mișcarea gărzilor. Cu toate că existau două căi de acces, doar una dintre ele prezenta o șansă reală de reușită: o creangă groasă de stejar din dreptul unei fereastre la primul etaj. Nu trebuia decât să se cațere în copac, să deschidă fereastra pentru a pătrunde în casă, apoi să-și localizeze ținta. Începuse să ningă din nou cu fulgi mari și deși.

Pipăi cuțitul pentru a se asigura că e la locul lui, pândind momentul prielnic. Știa cu certitudine că-l poate lichida pe Habdija, numai că habar n-avea cum urma să scape din casă pentru a-și respecta promisiunea făcută Senkăi. Oricum, misiunea era pe primul plan. Mușchii i se încordară, adrenalina îi acceleră bătăile inimii, mintea i se concentra exclusiv pe ce avea de făcut. Era pregătit. Acum ori niciodată.

— Marius! îl avertiză vocea Senkăi de undeva din spatele lui.

Se întoarse într-o fracțiune de secundă, cu cuțitul deja pregătit. Spre surpriza lui, o descoperi în spatele unui bărbat înarmat cu un cuțit. Bărbatul murmură o înjurătură și-o înjunghie în partea dreaptă, aruncând-o în zăpadă. Marius se repezi în el, izbindu-l de peretele din spate. Într-o fracțiune de secundă, îi tăie gîtul și-l înjunghie de două ori în inimă.

— Senka! șopti îngrijorat, lăsându-se pe genunchi lângă ea pentru a-i lua pulsul.

Era foarte slab. Își scoase geaca și apoi bluza, rupând-o fâșii pentru a o bandaja strâns în jurul coastelor.

— Nu te mișca, îi șopti, strângând cât putea de tare.

Privi în jur pentru a vedea dacă fuseseră observați. Din fericire, locul era pustiu, dar cu fiecare secundă ce trecea, șansele de-a pătrunde nevăzut în casă se evaporau în ninsoarea tot mai densă. Pe de altă parte, Senka nu avea nicio șansă de supraviețuire până la întoarcerea lui. Trebuia să aleagă între două situații imposibile. Pe cine să salveze? Fata care-l privea cu ochi mari în care se oglindea durerea, încrederea și speranța, ori miile de necunoscuți în ochii cărora ar fi citit aceeași suferință amară? Rămase cu privirea la ea, încercând să găsească răspunsul în ochii ei.

— Rezistă, îi șopti, sărutând-o pe fruntea rece ca gheața. Rezistă…

Singura speranță pentru a-i salva viața era o casă de siguranță a CIA-ului. Umărul îl durea în timp ce o cără pe brațe, dar asta era cea mai neînsemnată problemă pe care o avea. Eșuase lamentabil și nu avea vreo explicație care l-ar fi putut satisface pe Roger. Însă pentru prima oară în viața lui, Marius nu dădea doi bani pe faptul că nu-și îndeplinise misiunea. Pur și simplu nu-i păsa de nimic altceva în afară de salvarea vieții unei necunoscute.

*

Drumul până la casa de siguranță dură mai bine de o oră, timp în care Senka își pierdu cunoștința. Datorită frigului și-a bandajului extrem de strâns, sângerarea se oprise. Marius deschise ușa casei cu piciorul, dând-o de perete. Omul de legătură sări ca ars de la masa unde lucra la un laptop, țintind un pistol cu ambele mâini.

— Am nevoie de un doctor, spuse Marius, așezând-o cu grijă pe Senka pe o canapea veche și murdară.

— Voi, americanii, bombăni bărbatul, vârându-și pistolul înapoi în toc. N-ați auzit de ciocănit la ușă? Dragan, se recomandă, întinzându-i mâna. Spre norocul tău, sunt și doctor. Cine e? întrebă, arătând din cap către Senka.

— A fost înjunghiată în partea dreaptă, explică Marius, ignorându-i întrebarea.

Dragan rânji și se apropie de fată.

— Tocmai ce-am aflat, îi spuse peste umăr. Ai făcut o treabă excelentă.

Marius îl urmări în timp ce tăia bandajul improvizat.

— Nu înțeleg ce vrei să spui.

— Habdija și Sadik sunt morți. Am primit confirmarea.

— Unde? se încruntă Marius.

Dragan îi făcu semn cu capul în direcția laptop-ului.

— În afară de ei, mai sunt încă vreo douăzeci de cadavre presărate peste tot. Nu știu ce-ai făcut, dar se pare că ambele tabere s-au curățat una pe cealaltă.

Marius se îndreptă tăcut către laptop și citi cu atenție toate informațiile. Misiunea fusese îndeplinită cu succes. La naiba, chiar mai bine de atât. Dar cum?

— Poți s-o salvezi? întrebă, revenind lângă Dragan și privind cum punea ultimele copci.

— Lama cuțitului a ratat organele interne. O s-o doară ca dracu’ câteva zile, dar dacă nu i se infectează rana, cred că o să-și revină. Și acum vrei să-mi spui cine e? întrebă Dragan, întorcând capul să-l privească.

— Un bun samaritean… mi-a salvat viața.

Dragan se încruntă.

— Ai fost compromis?

— Nu. Nu știe nimic despre atac.

— Ce vrei să faci cu ea?

— S-o scot din țară.

— Dacă ai impresia că-ți poți convinge superiorul să te ajute cu treaba asta, atunci nu-ți doresc decât succes, spuse Dragan pe un ton ironic, reîntorcându-și privirea la Senka pentru a-i aplica un bandaj steril. Să știi că te-am declarat dispărut. Ai naibii francezi, au confundat avionul tău cu unul sârb.

— Au trimis deja echipa secundară?

— Da, dar probabil o să-i retragă imediat ce primesc confirmarea atacului.

— Când e programată extragerea mea?

Dragan se îndreptă și privi ninsoarea prin geamul murdar.

— Dacă nu se înrăutățește vremea, probabil în noaptea asta.

— Ea poate călători? întrebă Marius, coborându-și privirea la Senka.

— Sigur, dar unde vrei s-o duci?

— Am un loc în minte.

Milano, Italia

— Da!

Oliver sări de pe scaunul său, aruncându-și căștile în aer.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Brett din spatele lui.

— Marius! A reușit!

— Cum? De unde știm?

— Am primit confirmarea de la omul nostru de legătură din Bosnia. Habdija e mort, la fel și Sadik.

Câteodată Brett invidia entuziasmul imatur al lui Oliver. Experiența de viață putea fi cel mai amar profesor. Marius își îndeplinise misiunea, dar mai era oare în viață?

— Marius ne-a contactat?

Oliver se dezumflă precum un balon înțepat cu un ac. Nu luase în calcul faptul că Marius ar fi putut supraviețui unui accident aviatic pentru a-și îndeplini misiunea, dar era foarte posibil să nu fi supraviețuit operațiunii în sine.

— Ăăăăă… nu. Încă nu, spuse încet, așezându-se la loc pe scaun, complet demoralizat.

— Încă nu, repetă Brett, vârându-și mâinile în buzunarele pantalonilor. Ține-mă la curent.

24 de ore mai târziu –  Graz, Austria

— Unde? întrebă Senka, privind somnoroasă în jurul ei.

— Undeva în siguranță, o asigură Marius, dându-i cu blândețe părul bălai din ochi.

Fata își întoarse privirea către călugărița îmbrăcată în veșminte de un alb imaculat, care stătea tăcută la capul patului.

— Eu murit? Aici rai?

— Nu, îi zâmbi Marius. Ești la spital.

— Și acum?

— Acum te faci bine. O familie foarte drăguță te așteaptă să trăiești alături de ei.

— Marius pleacă? întrebă Senka, ochii umplându-i-se de lacrimi.

— Da.

— Totdeauna?

Marius clătină din cap.

— Șșșșș… dormi. N-am fost decât un vis… doar un vis.

Ochii ei se închiseră. Marius așteptă să adoarmă înainte s-o sărute pe frunte.

Milano, Italia

Mă strecor pe ușa casei lui Marius și-o închid fără zgomot în urma mea. E târziu, dar nu mă pot gândi la somn. Vreau doar să fiu singură cu amintirile mele. Aprind focul în șemineu și mă așez în fața bradului de Crăciun, fără să pornesc instalațiile electrice. Totul pare întunecat și trist. Câteva ace de brad au căzut pe cadourile rămase nedesfăcute, ca o amintire amară a unui Crăciun care n-a fost să fie. S-au împlinit trei zile de când Marius a fost dat dispărut. Pornesc beculețele colorate și inspir adânc aroma încă proaspătă, încercând să trezesc din nou sentimentul acela luminos de acum câteva zile. Întind mâna după unul dintre cadouri, răsucind absentă panglica roșie între degete. Privirea îmi cade pe felicitarea atașată.

Crăciun Fericit, mi amore. Te iubesc. 

Marius.

Trag de panglică și deschid cutia mică. Domnul și doamna Crăciun. Nu încep să plâng decât atunci când citesc mica inscripție: Primul nostru Crăciun împreună.

Mă ridic și urc scările către dormitor, cu bibeloul la piept. Nu-mi doresc decât să plâng până adorm.

*

Marius rămase lângă pat pentru un timp îndelungat, privind-o cum doarme. Știuse cumva că avea să fie acolo, așteptându-l. Roger amânase raportul final, intuind cât era de extenuat. Își scoase hainele fără niciun zgomot și se strecură în pat, tresărind când îi simți pielea caldă și catifelată în contact cu propria lui piele.

— Alina, îi șopti la ureche.

Alina se trezi într-o fracțiune de secundă și se întoarse cu fața la el, sărutându-l cu lăcomie. Oboseala fu înlocuită cu pasiune pură și fierbinte.

— Am fost atât de îngrijorată, îi șopti, trecându-și degetele prin părul lui.

— Mi-a fost dor de tine, îi răspunse Marius pe un ton aproape visător.

— Ce s-a întâmplat? Am crezut… Alina tăcu, incapabilă să-și ducă gândul până la capăt.

— Crezi în miracole? o întrebă cu o expresie serioasă, trăgând-o mai aproape.

— În ce sens?

— În sensul că nu eu am îndeplinit misiunea.

Alina îl privi surprinsă.

— Cum adică?

— Habdija și Sadik s-au lichidat unul pe altul, fără niciun ajutor din partea mea.

— Roger știe?

— Nu. Probabil o să-i spun… la un moment dat, murmură Marius cu ochii pe jumătate închiși.

— Ce-i cu brațul tău?

— Am avut o întâlnire neașteptată cu un copac, răspunse absent, conturându-i buzele cu degetul. Te iubesc, Alina, ador îngrijorarea din ochii tăi, ador să te simt în patul meu. Îmi place gândul că vin acasă la tine, îi șopti.

— Mi-a fost atât de frică, își îngropă ea fața în pieptul lui.

— Îmi pare rău că am lipsit de la primul nostru Crăciun împreună.

Marius îi atinse buzele cu ale lui.

— Ești aici, ceea ce bate Crăciunul de departe, îi șopti ea pe buze.

 

*

— Fă-mă să înțeleg… nu i-ai lichidat tu? întrebă Roger, ridicându-se surprins de la biroul lui.

— Nu. Probabil Habdija și Sadik au avut o dispută serioasă, replică Marius pe un ton ironic.

Un zâmbet diabolic apăru pe buzele lui Roger.

— Ce să zic? Câteodată ne lovește norocul fix în moalele capului. Păcat că simulatoarele n-au putut anticipa asta ca să nu-ți mai riscăm viața pentru nimic.

Marius se gândi la Senka și zâmbi. Pentru nimic? Nu prea cred. Măcar o dată în viață, riscase totul pentru cineva care nu avea nicio legătură cu lumea lui plină de umbre. Măcar o dată pusese o persoană mai presus decât misiunea.

— Nu contează, atâta timp cât obiectivul a fost îndeplinit, răspunse într-un mod cât se poate de diplomatic.

— Lui Brett n-o să-i vină să creadă una ca asta, chicoti Roger.

Marius încuviință amuzat.

Crăciun Fericit, Senka. Crăciun Fericit…

Cărțile autoarei Monica Ramirez le găsiți pe site-ul Editura UP

Cadranul autorului

Autori români

Abur alb – Bariere de fum – Seria Alina Marinescu – Monica Ramirez – Cadranul autorului