Departe de lume, aproape de Dumnezeu, la Mănăstirea Cozancea

   Mă întrebam, pe când păsările se agitau zgomotos, rotindu-se pe cerul acoperit de nori grei și cenușii, dacă sunt cu adevărat prea ocupată pentru a mă întâlni cu mine însămi și pentru a purta o discuție serioasă despre ceea ce mă bucură cu adevărat. Am descoperit că nu sunt ocupată… doar că mi s-au schimbat prioritățile și secolul acesta m-a absorbit în vortexul implacabil al ritmului alert, ultramodern, crunt. Departe de lume, aproape de Dumnezeu, la Mănăstirea Cozancea, aveam să redescopăr importanța simplității.

  Mă rătăcisem și tehnologia modernă nu știa să-mi arate drumul înapoi spre suflet.

  Așa că am pornit spre un loc unde e liniște, iar din această liniște poți culege cuvintele și gândurile pe care inima ți le transmite. Am plecat spre Cozancea. Dimineața se arăta timid, lăsându-și zorile să se așeze alene peste șoselele încă adormite.

   E lung drumul până la Cozancea. De la Suceava, spre Botoșani. De aici, pe drumul județean 297, spre comuna Sulița, satul Blândești, iar de aici încă 11 km. E suficient de lung, încât, în liniște, să poți asculta cântecul sufletului tău, să te uiți în inima ta și să culegi cu atenție toate piesele de puzzle care te alcătuiesc și pe care ritmul modern, monden și haotic al existenței actuale, le-a răvășit, le-a descompletat, le-a descumpănit și le-a îndepărtat suficient, încât întregul să fie greu de reclădit.

   Când ajungi pe drumul căptușit de o parte și de alta de codrii îmbrăcați în voalul elegant al toamnei, simți cum aerul se schimbă. Tăcerile devin mai adânci, iar copacii par niște ființe solemne care te privesc cu înțelepciune. Dincolo de codri, se află „pustiul Cozancei” – așa numesc localnicii locul de dincolo de codri, unde te așteaptă o simplitate care ascunde izvorul împăcării cu Dumnezeu. Nu trebuie decât să-ți lași mintea să alunece ușor spre inimă, iar locul acesta sfânt îți va îngădui să te vezi pe tine așa cum ești, cu bune și cu rele, iubit mereu de creatorul tău.

 Vântul adie și filele istoriei răscolesc trecutul, departe de lume, aproape de Dumnezeu, la Mănăstirea Cozancea

   Închid ochii și mi-i imaginez pe cei trei cazaci pustnici care în 1656 au construit aici un adăpost din lemn. Răsfoiesc în liniște trecutul.  Câteva decenii mai târziu, paharnicul Constantin Balş construieşte aici o biserică din lemn. În 1732 Vasile Balş din neamul Coştiugineştilor, ridică pe valea Cozancei biserica de piatră în timpul Mitropolitului Grigore. Urmează alte câteva pagini de istorie. Apoi, în 1960, schitul se închide ca urmare a decretului 410 din 1959. Se redeschide în 1983. Din anul 1986, sub îndrumarea Ieromonahul Iosif Grigore, locul își recapătă menirea. Se construiesc noi clădiri. Se repară biserica. Se pictează. Se zugrăvește exteriorul în praf de piatră.

  Acum, minunate flori se unduiesc încet sub adierile blânde ale vântului. Oameni sosesc în tăcere și așteaptă să vorbească cu starețul, un om blând și iubitor de frumos, care are întotdeauna un cuvânt bun, un sfat, o mângâiere și o îmbărbătare de care au atâta nevoie sufletele căzute în deznădejde.

  E frumos aici… și timpul parcă s-a retras undeva, într-un colt, ca să nu deranjeze simplitatea aceasta atât de autentică, sursă de regăsire interioară, o adevărată comoară pentru noi, cei captivi în eticheta omului modern.

  Când revii, ești altcineva…

  Când revii, ești altcineva. Simți asta chiar de la primii pași.  Te îndepărtezi încet, pe drumul pietruit. Mult timp rămâi ancorat în emoția acestui loc special. Mult timp, te vei visa din nou pe drumul căptușit de o parte și de alta de codri, apoi te vei vedea trecând spre pustiul Cozancei, mult timp te vei hrăni din tihna pe care ai simțit-o acolo… iar când cineva va pronunța Cozancea, inima îți va sălta de bucurie.