Domnişoara Einstein de Philip Sington-recenzie

Titlul original: The Einstein Girl
Numar pagini: 425
Editura ALLFA
Anul 2015
Traducere: Ioana Pricop

Philip Sington s-a născut în Cambridge. A studiat istoria la Trinity College, Cambridge, apoi a lucrat ca ziarist pe teme de business şi a fost redactor de revistă vreme de nouă ani. Între 1993 şi 2001, sub pseudonimul Patrick Lynch, a participat la scrierea a şase volume, în colaborare cu Gary Humphreys, autor de romane mystery, vânzând mai mult de un milion de exemplare în toată lumea. Primul lui roman, Zoia’s Gold (Aurul Zoiei), a fost publicat în 2005 şi a fost urmat de The Einstein Girl (Domnişoara Einstein, 2009). Cel mai recent roman, The Valley of Unknowing (Valea neştiinţei), a apărut în 2012.

“Un thriller stilat… Fire de istorie şi imaginaţie minunat împletite laolaltă.” – The Times

“Sington creează un sentiment de nelinişte încă din prima pagină.” – Herald

Domnișoara Einstein este o carte bine scrisă, în care personajele sunt atent conturate și care redă extrem de veridic atmosfera întunecată din perioada la care face referire.

Acțiunea cărții se petrece în anul 1933.
Martin Kirsch era medic psihiatru la spitalul Charité din Berlin. Pacienții săi proveneau, în mare parte, din victimele primului război mondial, fie că au luptat pe front, fie au suferit traume psihice majore. Metodele de tratament folosite de colegii săi de breaslă erau, de cele mai multe ori, experimentale și barbare, făcându-i mai mult rău pacientului. Martin se opunea categoric folosirii acestora, chiar în dauna propriei sale cariere. El însuși era o victimă a primului război mondial. Medic chirurg fiind în acea perioadă, a operat zeci de soldați răniți pe front într-un spital de campanie, în condiții de igienă și securitate extrem de precare, astfel că de la unul dintre pacienți s-a infectat cu sifilis. De multe ori, Martin se gândea că acesta fusese un act de justiție divină, întrucât pacienții pe care el îi trata erau trimiși din nou pe front, iar acolo mulți dintre ei mureau. Însuși pacientul care îl infectase murise câteva săptămâni mai târziu.

Întrucât nu mai putea opera, Martin își schimbase domeniul, trecând de la chirurgie la psihiatrie, nespunând însă nimănui adevăratul motiv. Pentru a se putea trata singur, își închiriase o locuință într-un cartier ponosit, în care nu-l știa nimeni, iar posibilitatea de a se întâlni cu un coleg era exclusă. Martin trecuse în al doilea stadiu al bolii, rămânând cu sechele, zone moarte aflate sub piele. Nu știa însă cu siguranță dacă se vindecase. Trecerea la stadiul terțiar putea dura între câteva luni sau treizeci de ani.

”Stadiul secundar al bolii aducea cu el dureri de cap și febră. Acestea îl chinuiau mai multe zile, apoi dispăreau, astfel încât putea funcționa din nou, ca de obicei. Odată cu febra apăruseră și visele rele, viziuni izbitor de limpezi, încât și după aceea păreau mai reale decât orice amintire din perioada de trezie. În acele vise, pacienți ale căror chipuri le crezuse uitate îl așteptau oriunde s-ar fi dus, cu sângele scurs, cu răni căscate și parțial cusute.”

Nu era singurul din familia sa rămas cu sechele. Fratele lui mai mic, Max, un idealist îndrăgostit de opera lui Einstein, dispăruse pe front. Sora lui mai mica, Emilie, o fată foarte exuberantă cândva, se închisese în sine, iar soțul celeilalte surori se întorsese atât de mutilat de pe front încât nu mai ieșea niciodată din casă. Mama lor îl iubise nespus pe Max, iar acum își dirija întreaga energie ridicării unui monument în cinstea eroilor căzuți.

”Monumentul anunța cu mândrie că Max și ceilalți muriseră chiar pentru pământul de sub tălpile Germaniei. Își vărsaseră sângele chiar la temelia ei, aidoma unor numeroase tone de ciment uman, iar pământul, la rândul lui, își arătase recunoștința.
‘Pentru Dumnezeu și pentru Patrie.’ Se gândea cum se împăca mama lui cu acea afirmație. Prima iubire a lui Max fusese fizica. Îl venerase pe Albert Einstein, un pacifist convins, care disprețuia și ridiculiza toate lucrurile cazone. Oricum, era dificil de înțeles cum de era Dumnezeu beneficiarul sacrificiului, sau cum un război european general ar fi putut să-i urmărească interesele, într-un fel sau altul. Unele monumente aveau suficient bun-simț încât să nu-l pomenească pe Dumnezeu. Cei căzuți la datorie muriseră pur și simplu ‘pentru patrie’, o afirmație mult mai rațională, deși chestiunea alegerii prepoziției rămânea discutabilă. Având în vedere că majoritatea bărbaților de pe front fuseseră mobilizați, n-ar fi fost mai corect să se spună că ei căzuseră ‘la datorie’ pentru patrie? Sau chiar ‘din ordinul patriei’, de vreme ce tocmai ea îi adusese în calea nenorocirii, fără să le dea de ales?”

Cât adevăr în această introspecție!

Martin era logodit cu Alma Siegel, fiica unui industriaș bogat. Mama lui era foarte încântată de alegerea lui, mai ales că Alma se oferise să finanțeze o bună parte din monument. Martin avea însă propriile lui dubii. Logodnica lui era extrem de mândră că el este recunoscut ca un medic eminent și era hotărâtă să tragă sforile necesare ca el să avanseze în carieră. Martin nu îi împărtășea planurile de mărire, fiind mult prea afectat de toată atmosfera sumbră în care trăia.

Într-o zi, în timp ce se întorcea spre casă, o fată tânără îi atrage atenția, făcându-i inima să tresară.

”Oricine altcineva ar fi ocolit balta. Dar ea a întins un picior peste apă – Kirsch încă avea în fața ochilor pantofii grei, negri, cu șireturi – și a sărit pe partea cealălaltă, aterizând cu grația unei balerine. Iar când piciorul rămas în urmă a ajuns chiar pe marginea bălții, făcând să sară câțiva stropi, a început să râdă în loc să se necăjească ori să blesteme.”

Martin este fascinat de tânără și o urmărește câteva zile la rând. Află unde stă și reușește să danseze cu ea într-o cafenea, moment în care se produce o pană de curent.

”A sărutat-o în întuneric.
A durat doar o secundă, poate două. A simțit cum ea se desprinde de el, speriată sau dezgustată. Se simți nătâng și rușinat. Dar chiar atunci, înainte să îngaime vreo scuză, se sărutau din nou, mai îndelung și mai apăsat. În brațele lui, trupul fetei emana o fierbințeală întunecată și blândă.”

Momentul în care o va revedea va fi unul șocant.

O tânără este găsită dezbrăcată și aproape moartă într-o pădure din apropierea Berlinului. În momentul în care își revine, se constată că este complet amnezică. Întrucât asupra ei nu s-a găsit decât un bilet la o conferință ținută de marele om de știință Albert Einstein, presa a denumit-o Domnișoara Einstein. Martin constată însă cu stupoare că este chiar tânăra de care el era fascinat. Deși toți ceilalți medici considerau că amnezia de care suferea este o problemă neurologică, Martin insistă că este de natură psihiatrică, provocată de un șoc suferit. Întreprinde toate demersurile, falsificând chiar semnătura directorului, pentru ca tânăra să fie transferată la secția lui.

Ajunge să fie obsedat de ea, focalizându-și toate eforturile pentru a o ajuta să își recapete memoria. Sub un anume pretext, se duce la locuința ei, găsind un caiet cu calcule extrem de complicate. Un reputat fizician îi confirmă faptul ca este o teorie genială, nefinalizată însă, ultimele pagini fiind rupte. Indiciile găsite îl conduc spre reputatul Albert Einstein. Sa fie ea Lieserl, fiica lui cu Mileva Maric, născută însă înainte de căsătoria lor, și despre care se credea că murise? Căutând răspunsuri, ajunge la Eduard, fiul lui Albert Einstein din prima lui căsătorie, cea cu Mileva. Acesta era internat într-un spital psihiatric. Studiase cândva medicina, dovedind sclipiri de geniu în multe alte domeii, inclusiv arta, dar excentricitățile lui, inclusiv faptul că își atacase mama cu un cuțit, conduseseră în final la internarea lui. Oare boala lui Eduard să fi fost provocată de faptul că era copleșit de personalitatea tatălui? Notițele lui te pot conduce la această concluzie.

Ce se va întâmpla în continuare? Vă invit să descoperiți dezlegarea misterului în carte.
Narațiunea la persoana a treia este întreruptă din loc în loc de câteva scrisori care ne oferă indicii importante.

Cartea redă cu multă acuratețe detalii istorice ale epocii respective și face multe referiri, extrem de interesante și bine documentate, la Albert Einstein, atât în ceea ce privește familia acestuia, opiniile lui, cât și asupra teoriilor dezvoltate de acesta, care au revoluționat lumea științifică.

Finalul este surprinzător și, întocmai ca și teoria relativității generale și restrânse a lui Einstein, schimbă percepția a tot ceea ce ai crezut până atunci.

Câteva citate care m-au impresionat:
”Lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte. Poate că timpul nu e liniar, dar nici circular nu e.”
”Întotdeauna există speranță.”
”Dacă lumea e nebună, atunci nu mă aflu deloc în dezavantaj. Voi, restul, sunteți cei care nu vă potriviți în peisaj.”
”Nimic nu e mai rău pentru un om decât să întâlnească pe cineva alături de care existența și toate eforturile lui sunt inutile.”
”Cel mai rău destin este să nu ai destin și, totodată, să nu fii destinul nimănui.”
”Finalurile trebuie să fie credibile, altfel cititorul se simte înșelat. Nimic n-are șanse de a strica o poveste bună decât un final puțin probabil.”

Cartea Domnişoara Einstein de Philip Sington poate fi comandată de pe site-ul Editura ALL. Activitatea editurii şi promoţiile pot fi urmărite pe pagina de facebook.