Frankenstein sau Prometeul modern – Mary Shelley – recenzie
Frankenstein sau Prometeul modern – Mary Shelley – recenzie
Titlu: Frankenstein sau Prometeul modern
Autor: Mary Shelley
Editura Nemira
Colecția: Nemira Fiction
Anul publicării în limba română: 2025
Titlul original: Frankenstein; or, The Modern Prometheus (1818)
Traducere: Andrei Covaciu
Număr de pagini: 240
Romanul Frankenstein sau Prometeul modern, scris de Mary Shelley și publicat pentru prima dată în 1818, s-a născut într-o noapte furtunoasă de povești cu fantome spuse între prieteni pe malul Lacului Geneva, în vara anului 1816. Istorisirea a prins contur când Shelley avea doar optsprezece ani — mărturie a unui geniu precoce în toiul febrei mișcării romantice. Ea nu este tocmai o poveste de groază, deși elementele sale gotice au inspirat nenumărate adaptări horror, de la monstrul greoi al lui Boris Karloff până la repovestiri cinematografice înfiorătoare moderne. Mai degrabă, Frankenstein este o oglindire cu multe fațete a ambiției umane, a izolării, a limitelor etice ale creației și a ce înseamnă, de fapt, să fii cu adevărat viu — teme care răsună cu o relevanță stranie în epoca noastră a ingineriei genetice și a inteligenței artificiale.
Narațiunea se desfășoară printr-o serie de rame încastrate, o structură frecventă în proza secolului al XIX-lea, înrudită oarecum cu formula epistolar-documentară utilizată în chiar mai celebrul Dracula.
Panoramarea începe cu scrisorile căpitanului Robert Walton către sora lui, unde își consemnează expediția arctică pornită în căutarea gloriei științifice. În această singurătate înghețată este găsit și salvat Victor Frankenstein, un om distrus de propriul hybris, care își istorisește și el povestea cutremurătoare.
Victor, ca tânăr student obsedat să descopere secretele vieții, alcătuiește o creatură din părți de corp recuperate și o însuflețește prin mijloace științifice neprecizate — o ambiguitate deliberată, menită să mute accentul de pe „cum” pe „de ce” și pe „ce urmează”. Creatura, abandonată de creatorul ei cu repulsie, pornește pe un drum al învățării, al respingerii și al răzbunării, care culminează într-o urmărire tragică prin peisaje pustii. Forma epistolară, punctată de propriul monolog elocvent al creaturii, creează o intimitate stratificată, atrăgând cititorii în psihicul acestor suflete torturate. E o tehnică în stil confesiv pe care Mary Shelley o impregnează cu sublimul romantic, unde vastitatea naturii ilustrează frământarea interioară a personajelor.
În nucleul romanului se încheagă avertismentul despre pericolele ambiției necontrolate. Victor Frankenstein întruchipează idealul romantic al individului care întrece măsura, apropiat de Satan al lui Milton sau de Faust al lui Goethe, a cărui sete de cunoaștere demiurgică duce la prăbușire. Autoarea, aflată în proximitatea intelectuală a cercului lui Percy Bysshe Shelley și Lord Byron, pune sub semnul întrebării credința Iluminismului în rațiune și progres. Creația lui Victor nu se naște din răutate, ea are la bază o dorință nobilă, deși rătăcită, de a învinge moartea — un impuls pe care Mary Shelley îl prezintă simultan drept exaltant și catastrofal. Romanul avertizează că avansul științific, rupt de responsabilitate morală, poate naște monstruozitate. În febra muncii lui Victor din laborator se întrevede un precursor al dilemelor bioetice moderne, de la clonare la tehnologiile de editare genetică, unde puterea de a crea viață o ia înaintea înțelepciunii de a o îngriji. Consecințele curg cu o logică inexorabilă, cititorii fiind împinși să înfrunte ambiguitatea. Cine este adevăratul monstru: Victor sau societatea care respinge ceea ce e diferit?
Creatura însăși este una dintre cele mai complexe și captivante figuri ale literaturii: o ființă plină de patos, a cărei inocență inițială se acrește în furie, prin respingeri repetate. Abandonată la naștere, ea se educă observând o familie de țărani, absorbind limbaj și literatură — Paradisul pierdut, Viețile paralele ale lui Plutarh și Suferințele tânărului Werther — pentru ca apoi să înțeleagă propria alteritate irevocabilă.
Rugămintea adresată lui Victor, de a-i crea o tovarășă, apasă pe tema singurătății și a nevoii de companie, ecou al pierderilor personale ale lui Mary Shelley: moartea mamei sale, Mary Wollstonecraft, la scurt timp după nașterea ei, și decesele premature ale copiilor. Elocvența creaturii, atât de departe de brutul mârâitor al imaginației populare, o umanizează; își susține cauza cu profunzime filosofică, obligându-ne să privim monstruozitatea ca pe o construcție. Privirea societății, nu un rău înnăscut, o modelează într-un ucigaș. Această inversare provoacă prejudecățile cititorilor, așa cum Shelley a provocat normele de gen ale epocii, publicând inițial, anonim, o lucrare atât de îndrăzneață.
Proza lui Shelley, deși mai puțin ornamentată decât a unor contemporani romantici, are o eleganță reținută care amplifică intensitatea emoțională a romanului. Descrierile naturii — Alpii elvețieni, Insulele Orkney, pustietățile polare — sunt mai mult decât decor, ele simbolizează stările de spirit ale personajelor, un semn distinctiv al romantismului. Teroarea sublimă a furtunilor cu fulgere sau a întinderilor glaciare trezește uimire și teamă, ducând cu gândul la furtul prometeic al focului de la zei. În același timp, romanul are și o intimitate domestică, în căldura familiei Frankenstein, care contrastează dur cu exilul creaturii.
Din punct de vedere istoric, Frankenstein a apărut pe fundalul unor transformări seismice: mecanizarea vieții adusă de Revoluția Industrială, ecoul idealurilor eșuate ale Revoluției Franceze și descoperiri științifice în plină efervescență, precum galvanismul, care a alimentat imaginarul epocii. Filosofia raționalistă a tatălui autoarei, William Godwin, și activismul feminist al mamei sale infuzează textul cu rigoare intelectuală, iar umbra anului 1816 — Anul fără vară, asociat unei erupții vulcanice — îi dă o tentă apocaliptică. Romanul a apărut într-un climat intelectual în care dezbaterile despre sclavie și abolire erau intens prezente, iar unii cercetători interpretează creatura ca pe o figură a celui oprimat, a cărui răzvrătire devine un strigăt împotriva nedreptății sistemice.
Influența romanului străbate cultura, de la literatură la film și dincolo de ele. În cinema, adaptarea din 1931 regizată de James Whale a stabilit o iconografie a Creaturii care a devenit reper pentru publicul larg; filmul din 1994, semnat de Kenneth Branagh, a accentuat dimensiunea tragică și miza morală a relației creator–creat; iar versiunea recentă realizată de Guillermo del Toro, lansată în 2025 și disponibilă pe Netflix, readuce povestea în prim-planul adaptărilor contemporane printr-o lectură gotică, concentrată pe responsabilitatea creației și pe singurătate.
Tematic, Frankenstein anticipează întrebări pe care le vom regăsi mai târziu în existențialism: identitate, sens, vină, abandon. În era noastră digitală, romanul intră firesc în discuțiile despre etica inteligenței artificiale: relația dintre creator și creat, obligația de a-ți asuma consecințele și fragilitatea unei ființe aruncate în lume fără sprijin. Avertismentul lui Shelley — că actul creației cere grijă și responsabilitate — rămâne actual în disputele despre învățare automată și biotehnologie.
Dincolo de măreția ideilor, Frankenstein sau Prometeul modern rămâne o poveste înduioșătoare despre oameni imperfecți care caută legături într-o lume rece. Remușcarea lui Victor vine prea târziu, iar urmărirea monstrului ajunge o obsesie autodistructivă. Creatura, în singurătatea ei finală, dobândește o demnitate tragică, dispărând în golul arctic, cu dorința arzătoare de autoanihilare. Finalul ne lasă cu reflecția lui Walton, ca argumentație împotriva ambiției izolaționiste.
Cartea nu condamnă știința, dar cere responsabilitate. Prezintă monstruozitatea ca pe ceva modelat în cuptorul neglijenței și al fricii, nu ca pe un dat natural. Într-o epocă în care tehnologia promite miracole și, în același timp, riscă să producă alienare, vocea lui Mary Shelley cheamă la modestie. Romanul ei, conceput cu îndrăzneala tinereții, se maturizează într-o înțelepciune fără vârstă, invitând fiecare generație să privească umbrele propriilor creații. La peste două secole de la apariție, el rămâne plin de sensuri — un Prometeu descătușat în firmamentul literar — provocându-ne să contemplăm monștrii pe care i-am putea elibera fără să vrem.
