Interviu cu Mihai Gavrilescu-poet-Le Mage

Interviu cu Mihai Gavrilescu-poet-Le Mage

Scurtă descriere

      Mă numesc Mihai Gavrilescu, dar  poate că sunt mai bine cunoscut sub pseudonimul Le mage. Şi prefer să mă numiţi aşa. Scriu poezie pe blogul cu acelaşi nume, Le mage, de aproape 2 ani, de când am început să mă scutur de versuri acolo, poate pentru că îmi crescuseră prea multe pene şi oricum nu ştiam cum să zbor cu ele sau poate pentru că aveam prea mult timp liber şi oricum el zbura fără mine. Între timp blogul meu a devenit micul meu “paradis pierdut” şi am început să am tot mai mulţi turişti care au drum pe acolo în călătoria spre ei înşişi.

 1.De ce scrii poezie?

Îmi pun şi eu aceeaşi întrebare de fiecare dată când mi se naşte un vers în minte

Şi devin şi mai contrariat atunci când încep să rimeze toate aceste cuvinte.

Singura explicaţie pe care am găsit-o e că nu eu scriu poezie,

Ci, într-un fel încă necunoscut, pe mine ea mă scrie.

2.Cine e cel mai mare critic al tău?

Cei mai mari critici ai mei sunt ultimele litere ale tuturor poeziilor mele şi timpul.

3.Cum ţi se pare că e primită poezia de cititori?

     Când mi-am făcut debutul acum 2 ani în mediul on-line nu aveam aşteptări prea mari de la ce va urma, pur şi simplu era un mod de a mă scutura de versuri în alte moduri decât pe şerveţele şi caiete de matematică. Aşa a apărut Le mage. Am fost încântat să văd că în 2 ani am reuşit să adun peste 40000 de oameni în jurul poeziilor mele, oameni care mă citesc, mă apreciază şi, ocazional, mă “comenteze”.

      Cred că poezia este primită de camerele lor obscure nu doar în funcţie de lungimea de undă în care e scrisă, ci şi în funcţie de oglinzile din interiorul lor cu care proiectează imaginea în ceilalţi sau în străfundul propriilor lor ochi. Astfel aceeaşi poezie poate derula în minţile unora un film monocrom cu actorii principali jucându-şi rolul cu încetinitorul, uneori îmbrăcaţi în roşu, parcă ieşiţi din banda de celuloid a lui Spielberg, alţii pot exagera esteticizarea suferinţei din poeziile mele şi se pot astfel trezi într-un Pulp Fiction, unii pot să se îndrăgostească de accentele de iubire comună, consumabilă, de la colţul blocului, din poeziile mele, inspirată poate din comediile romantice ale lui Woody Allen, alţii poate duc spre extrem acest sentiment al cuplului, până aproape să devină Romeo sau Julieta, telenovelizându-mi versurile, rimele şi metrica. Oamenii simt diferit, apreciază diferit şi nici nu mi-aş dori să fie altfel, de aceea mereu păstrez cât mai mult mister în ceea ce creez; cu cât gusturile celor care mă citesc sunt mai diversificate şi interpretările lor mai diferite, cu atât am mai profund sentimentul datoriei împlinite.

4.Cât e de greu e să publici poezie în Romania?

      Depinde foarte mult de calea pe care o alegi. Dacă vrei să publici un volum fad de poezie cu care să te lauzi prietenilor, e simplu, majoritatea editurilor îţi pot oferi asta într-un tiraj mic şi, eventual, în regie proprie. Dacă vrei însă să o faci într-un mod artistic, să redefineşti cartea clasică şi să o transformi într-o veritabilă experienţă, paginile să devină poveşti vizuale, coperţile – trainice porţi de intrare într-un alt tărâm – atunci e mai greu să găseşti deschidere din partea unei edituri. În principiu din cauza costurilor. Am încercat asta, încerc asta, voi încerca asta. E singura condiţie pe care o am pentru a publica o carte de poezii. Până acum, din păcate, nu am găsit o editură dispusă la un asemenea pariu.

     Norocul nostru, al poeţilor din secolul acesta, e că putem publica on-line şi că putem crea tărâmuri virtuale după chipul şi asemănarea sufletului nostru. În felul acesta nu suntem la mâna unui editor, ci suntem judecaţi exclusiv de cei care ne citesc, lucru pe care eu îl consider mult mai propice adevăraţilor artişti care încearcă să se facă cunoscuţi fără a cunoaşte vreun „deschizător de uşi”. Cu acest gând mi-am construit şi eu colţul meu de „paradis pierdut”: Le mage.

5.Când ai început să scrii şi unde ai publicat primele versuri?

       Îmi e foarte greu să găsesc un moment în timp în care am început să scriu poezie, poate şi pentru că sunt de părere că poezia există în fiecare dintre noi încă de când ne naştem. “Mama”, acel prim cuvânt care mi-a făcut părinţii să plângă, probabil a fost prima mea poezie. Apoi am început să scriu pe caietele de matematică (fiind pasionat de numere) şi pe şerveţele, uneori chiar şi pe băncile de lemn din şcoală sau cu creta pe astfalt, oriunde exista posibilitatea de a lăsa o urmă în urma-mi. Nu am publicat în nicio revistă şi nici nu am făcut parte din vreun cenaclu; am participat la câteva concursuri de poezie pe care le-am câştigat, dar nu am fost niciodată să îmi revendic vreun premiu. Pur şi simplu nu am simţit nevoia să îmi fac un nume din poezie, am simţit că una din premisele poeziei este modestia şi că cel mai autentic mod de exprimare poetică e sub vălul anonimatului. De aceea vă salut acum drept Le mage.

 6.Care este poetul preferat (sau care te-a marcat mai mult)?

 Când mă doare capul prefer să-l citesc în Braille pe Rabindranath Tagore

(mi se pare că are mult mai multe nuanţe dacă e citit cu ochii închişi)

Când mă dor tălpile e semn că mi s-a făcut poftă de zbor, deci îmbrac aripile lui Icar şi îmi fac vânt cu necuvintele lui Stănescu

(nu ajung niciodată prea sus căci norii, contrar tradiţiei populare, sunt destul de tari şi te răpun

dacă nu le dovedeşti că ştii să faci baloane de săpun)

Când mă dor degetele mâinilor de la prea mult scris încep să desenez cu creta pe pereţi tot felul de hieroglife barbiliene

Până când peretele se îndrăgosteşte de cretă atât de mult încât una dintre cele două piere

Când mă dor coatele de la prea mult stat în poziţia Gânditorului citesc Marin Sorescu

Şi când mă dor ochii de la prea mult metal şi plastic mă transform într-un timid om de tinichea pasionat de ecologie şi citesc Mircea Cărtărescu.

Când mă dor picioarele de la prea multă fugă de lumea în care trăiesc citesc Bukowski

Iar  când mă dor picioarele de la prea multă iubire pentru lumea în care trăiesc citesc Neruda

(recunosc, uneori ca să-mi revin din prea mult bine, deşi nu e poet, îl citesc pe Chomsky).

Şi poate cel mai des mi se întâmplă să mă doară dorul

Şi atunci nu-mi pot citi altceva mie, nu-i pot citi altceva ei,

Decât Eminescu

sub un tei.

7.Ce dorinţe, visuri ai în privinţa creaţiilor tale sau în viaţa particulară?

    Îmi doresc să rămân mereu neatent, stângaci, să greşesc cât mai mult şi să nu-mi pierd niciodată curiozitatea în faţa oricărui moment următor. E singurul sens pe care-l pot atribui vieţii.

8.Cum ai defini tu poezia?

    Sunt de părere că la început nu a fost cuvântul, ci poezia. Iar poezia aceasta e o stare de perfectă puritate, trivializată de cuvânt.

9.Dacă ar trebui să convingi pe cineva să citească poezie, ce i-ai spune?

Nu citi niciodată poezie!

Dor

E un soi de nu ştiu ce, o lipsă,
o aruncare de braţe împreunate
pentru a strânge un gol înăuntru,
o secetă de buze care sărută o eclipsă
de obraz de aer,
o mână rece care caută să încălzească o altă mână rece
şi nu o găseşte;
şi îngheaţă.

E un soi de nu ştiu ce, o ceaţă,
o noapte singur cu o cană de ceai
şi Ray Charles cu “Georgia on my mind”,
un zor de dimineaţă
în care perna e minţită cu îmbrăţişări pentru cineva
cu păr lung şi negru şi ochi căprui,
o zi în care soarelui îi lipseşte
un alt soare ca să poată naşte rază.
E un soi de nu ştiu ce, o stază,
un tablou de Picasso cu linii drepte
şi figuri geometrice absente,
un templu fără icoane
unde toţi se roagă la altcineva pentru acelaşi cineva,
o poezie de-a Nichitei fără niciun vers pentru Dora.
Da, Dora, ce nume potrivit,
declinând ce-ţi simt!

E un soi de nu ştiu ce, un despărţit,
te invit să iei loc în poezia mea
acolo unde ţi-ai scuturat pene
să mă umpli şi să îmi pictezi griul în culori de curcubee.
Să o scriem împreună cum o făceam la început
când îmi mişcai cu degetele mângâindu-mi degetele
peniţa în caligrafii de suflet.
Poate-ai să înţelegi şi tu
cum mă doare în fiecare dimineaţă
umbra florii tale pe umăr şi în braţe
ca pe Micul Prinţ
şi-aroma gravă din vocea lui Nat King Cole
când mă trezeşte, legănându-se între atriile mele
cu “Nature Boy”.

E un soi de nu ştiu ce chestia asta dintre noi
e mult prea mult,  e un fior !
Şi-ar fi prea simplu să îţi spun
că doar mi-e dor.

Mulţumesc Mihai că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!