Lord, cadoul viu de Alex Szollo

 Lord, cadoul viu – Alex Szollo

NU MAI SUNT MIC.

Poate la asta s-au gândit săptămâna trecută, când i-am văzut deschizând ușa și făcându-mi semn să plec. E adevărat, sunt destul de mare acum, și blana mi-a crescut mult. E lungă și deasă. Țin minte și-acum că auzeam adesea că nu sunt „de rasă” (nu știu ce-nseamnă asta, dar oamenii o spun mereu când vine vorba de alți câini, și pare-a fi ceva ce caută foarte des).   Lord, cadoul viu – Alex Szollo

Îmi dăduseră și-un nume, dar de când umblu pe străzi, nu-l mai știu. A fost înlocuit cu altele. Cele mai des folosite sunt „Marș”, „Javră” sau „Jigodie”. Nu stau niciodată într-un singur loc. Cred c-am ajuns să cunosc orașul ăsta mai bine decât mulți dintre oameni. Sunt mereu pe fugă. Trebuie să am grijă la grozăviile-alea din metal cărora le zic ei „mașini.” Când văd roțile-alea cum se învârt, îmi vine să turbez de furie la gândul c-alerg după ele ca un nebun și nu le pot prinde. Nu de puține ori era să sfârșesc călcat de una.  Lord, cadoul viu – Alex Szollo

Sunt plecat de vreo șapte zile. Azi am dormit puțin în gara orașului, dar a trebuit să  găsesc alt loc, pentru că un om foarte murdar și zgomotos m-a lovit puternic cu piciorul în coastă și m-a înjurat. Nu  vorbea clar, deci n-am înțeles foarte bine ce voia să spună, dar știam că e de rău, pentru că oamenii vorbesc urât când sunt furioși. Țin minte, în schimb, mirosul lui. Era puternic și înțepător. Venea din sticla murdară pe care-o căra după el și din care trăgea câte-un gât zdravăn. Nu mi-a plăcut deloc. Îmi ardea nările. Bine c-am scăpat de el, mă speria rău.

Mi-e foame. Am tot mâncat de prin cutiile-alea mari de metal în care-și aruncă oamenii gunoaiele. Put îngrozitor, dar nu de puține ori am găsit mâncare bună pe care-au aruncat-o după ce nu le-a mai trebuit. Chiar nu înțeleg de ce n-o îngroapă. Ei țin minte mai multe decât noi. Oare-ar uita unde-au pus-o?

Mă opresc în fața unei clădiri mari pe care e desenat un covrig. Ce bine miroase! Îmi ghiorțăie burta lipită de spate.  Lord, cadoul viu – Alex Szollo

După puțin timp, din clădire iese un copilandru cu părinții. Îl văd mușcând cu poftă dintr-un covrig cu susan. Chiar zilele trecute mă bătusem cu o zgârcă de mâță jigărită pentru unul de-ăsta. Aproape reușisem să i-l iau, dar m-a zgâriat tare deasupra ochiului stâng și am lăsat-o-n pace să-și facă mendrele.    Lord, cadoul viu – Alex Szollo

Puștiulică mă vede privindu-l cu ochii mei rugători.

– Cuțuuu! Ți-e foame și ție?

Se bucură să mă vadă. O simt în vibrațiile calde și prietenoase ale vocii lui. O  văd în ochii lui mari și verzi, care sclipesc de fericire. Rupe-o bucată din covrigul cald și rumen și mi-o întinde. Cu grijă, i-o iau din mână. Mamă, ce plăcut crănțăne coaja de pâine între dinții mei! Ce-mi gâdilă boabele de susan limba! E un festin, după ce n-am mai luat o îmbucătură-n gură de-atâta vreme!  Nu mai sunt mic, deloc, sunt chiar ditamai dulăul, dar acum mă simt la fel de iubit ca pe vremea când eram pui.

Andrei mă mângâie blând pe cap după ce termin bucata de covrig.

Însă vocea fermă a mamei puștiului mă smulge din visare:

– Haide, Andrei, nu-i putem lua acasă pe toți cățeii pe care-i vezi tu pe stradă!

– Știi bine că Lucky a fugit  în fața unui camion când ai uitat poarta deschisă, zice și  tatăl lui, la fel de ferm. Iar vrei să pățim la fel? Nu știu dacă ești pregătit pentru un alt câine!

– Dac-o să mai am un cățel, ăsta n-o să mai fugă.

– Uite, spune mama lui. Am putea vorbi cu Moșul ca săptămâna viitoare să-ți aducă-n dar un cățel. Dar asta înseamnă să nu te mai cerți cu nimeni la școală și să nu te mai înfurii când pierzi la fotbal. Nu există nimeni care să câștige mereu.

– Bine, zice puștiul, un pic bosumflat. Îl văd târșâindu-și picioarele a dezamăgire.

Se apropie un alt bătrân. Și el e îmbrăcat sărăcăcios, ca bețivul de mai devreme. Dar e curat și are-o față blândă, cu ochi albaștri ca bolta cerului și cu o barbă lungă și albă. Oare el o fi Moșul de care vorbeau părinții lui Andrei?  Lord, cadoul viu – Alex Szollo

Are-n mână o bucată de pâine proaspătă în care a pus niște bucățele de carne. L-am mai văzut pe-aici. Mereu hrănește câinii și e blând și răbdător cu noi. Îmi aruncă mâncarea și așteaptă s-o termin.

– Așa, așa, spune bătrânul, cu glas dulce, în timp ce eu înfulec hulpav pâinea și bucățile de carne. Cine știe de când n-ai mâncat, bietul de tine! Ce câine frumos ești tu! Cum oi fi ajuns tu pe stradă? Ești ca un lup tânăr! Numai mușchi și inimă! Mare păcat și-a făcut cine te-a aruncat. Mai e și înainte de Crăciun și zăpada asta-i cumplită pentru noi, darămite pentru unul ca tine!

Bătrânul are dreptate. Deși eram puternic, mă doare felul în care stăpânii s-au descotorosit de mine.  Se obișnuiseră să latru doar când se-apropia cineva străin de casă. Ei nu înțelegeau că nu pot vorbi ca ei, și lătram și când voiam mâncare, și când voiam să mă joc, și când voiam să ies afară să-mi fac nevoile. Eu nu înțelegeam de ce nu puteam să mă port în casă ca afară, să mă joc, să alerg, să rod. Voiau să mă vadă mușcând din oamenii care-ar fi putut să ne facă rău, dar nu voiau să-mi ascut dinții. Ciudat soi de ființă mai e și omul ăsta. Ba vrea una, ba nu vrea zece care-i trebuie ca s-ajungă la acea „una.” Chiar sunteți ciudați. Dar vă iubesc pentru că știu că nu toți sunteți răi.

Bătrânul îmi face semn să-l urmez.

– Hai, băiete. Hai cu mine. Îți găsește moșul ăsta o casă unde-o să trăiești ca un rege, ca un lord! Așa o să te și cheme! Lord!  Lord, cadoul viu – Alex Szollo

Ajungem la o clădire mare, cu o curte spațioasă, plină de cuști. Nu intrăm din prima în curte, ci în clădire. Bătrânul o ia înainte, eu după el. Merg în pas vioi pe hol, dând din coadă.

Bătrânul se apropie de un birou la care stă o tânără blondă cu părul prins în coc. Are ochelari și țăcăne de zor pe tastele unui calculator, uitându-se la poze cu câini. Pe câțiva i-am văzut zilele trecute în stradă.  Oare pe unde-or fi acum?  Lord, cadoul viu – Alex Szollo

– A, domnule Crăciun! spune fata blondă zâmbindu-i prietenos bătrânului. Ne-ați adus un prieten nou? Ce băiat mare și frumos e el! N-are mai mult de doi ani! O să-i găsim repede o casă! Se vede că nu l-a mai vrut cineva! Nu-i înțeleg pe oamenii-ăștia! Îi vor doar cât sunt mici, jucării pentru copii! Lui ce nume i-ați pus? Știm că vă place să dați nume câinilor pe care ni-i aduceți!

Știam eu! Auzisem copiii de pe stradă vorbind mult de-un anume Moș Crăciun. Și-acum, el mă adusese aici. Cred că ascunsese sania pe undeva să nu se dea de gol.

– Lord i-am spus, zice bătrânul, vesel. Uite la el ce alură are! Zici că s-a născut în nobilime! Ce piept, ce picioare, ce ținută!  Lord, cadoul viu – Alex Szollo

– Lord să fie, zâmbește fata. Duceți-l în spate, la cuști. Stă la noi până-l ia cineva.

Am fost condus într-un padoc mare. Stăteam singur ca să nu mă deranjeze schelălăitul agitat al celorlalți câini.

În fața mea, însă, după niște gratii groase, stătea cel mai fioros câine pe care-l văzusem vreodată. Coada-i fusese retezată, mai avea doar un ciot din ea. Botul mare și pătrățos îi era plin de cicatrici urâte, dobândite fără îndoială în bătăi cu alți câini. Urechile mari și ascuțite-i erau îndepărtate de cap. Mă mârâi gros. Suna ca duruitul tunetului unei ploi de vară. Unul dintre ochi, acoperit de albeață, îl făcea să semene cu monștrii din poveștile ce le-auzeam de la copiii de pe stradă. Ce le-or fi plăcând poveștile care-i sperie, numai ei știu!

De teama dihaniei de câine, m-am ghemuit într-un colț al padocului și am udat betonul de urină. Am reușit s-adorm, dar am dormit agitat toată noaptea. Bine că l-au „adormit” de tot a doua zi, când a sărit să muște un îngrijitor.

                                                           ***

Cele șase zile petrecute la adăpostul de câini au fost cele mai liniștite din viața mea. Primeam mâncare zilnic, de fiecare dată venea cineva să vadă cum mă simt, apa din vasul meu era mereu proaspătă.  Deși îmi doream cu ardoare să vină cineva să mă ia acasă, așa cum văzusem că se întâmpla cu ceilalți câini, nu simțisem niciodată apăsarea ce se vedea în ochii unora dintre ei. Eram tratat întocmai ca un rege, cum ceruse bătrânul Crăciun.  Lord, cadoul viu – Alex Szollo

E dimineața celei de-a șaptea zile. Aud niște pași alergând spre padocul meu și-l recunosc pe Andrei, puștiul care-mpărțise cu mine covrigul proaspăt. De bucurie, sar pe gardul de sârmă, alerg ca nebunul, încerc să-i ling mâinile și fața. Dacă vreau să am un stăpân, pe el îl vreau, și vreau să vadă asta!

– Pe el îl vreau, mami!  zice puștiul, vesel.

– Pe cel mai mare? se miră mama lui. Nu ți-e frică de el?

– Nu! Vreau un câine pe care să nu-l mai pot scăpa din ochi, și care să-mi fie prieten de încredere, răspunde copilandrul, hotărât.

– Are vreun nume? întreabă tatăl lui, serios.

– Domnul Crăciun, care l-a adus aici, îi spune Lord, răspunde un tânăr îngrijitor cu părul prins în  coadă și-un craniu cu joben pe tricou. Toți câinii îl știu pe Eddy drept cel mai bun prieten al lor de la adăpost. O să-mi fie dor de el.

– Atunci, Lord să fie, zice Andrei, mulțumit.

După o vreme, mă-ndrept în duba părinților puștiului spre casa lor, despre care băiatul turuie continuu că are-o curte mare unde-mi poate-arunca mingea și discul în fiecare zi. În oraș, e o veselie molipsitoare. Sunt luminițe peste tot, copiii cântă vesel colinde, iar inima mea freamătă de speranța unui nou început. Pentru că azi am fost și am primit un cadou viu.

 Lord, cadoul viu – Alex Szollo