Nu-i ușor să fugi de fericire – Laura Frunză – Editura Trei – fragment avanpremieră

Titlu: Nu-i ușor să fugi de fericire

Autor: Laura Frunză

Editura Trei

Colecția Autori români

— Damaschin Ileana. 

Dirigintele ajunsese la numele ei. Ileana făcu un efort să se ridice, ușor amețită de lipsa de mâncare și de consumul de alcool, precum și de greutatea amintirilor. Îi privi pe toți, care așteptau nerăbdători să vadă ce are Ileana Damaschin de spus. Ileana, care nu deschidea gura decât atunci când era ascultată la ore. Ileana, căreia i se spusese iar și iar că e brânză bună în burduf de câine. Că nu va face mare lucru în viață dacă nu se pune cu burta pe carte. Că nu va mai primi altă șansă și ar face bine să nu și-o irosească. 

— Mda, eu… începu Ileana. 

Colegii ei își impresionaseră profesorii povestind despre joburile lor bine plătite, despre familiile împlinite, despre case, mașini și toate semnele unei aparente bunăstări, care îi așteptase acolo la capătul drumului. Ea cu ce să se laude? 

— Păi, eu, spre deosebire de toți dragii mei colegi, care mint de îngheață apele, chiar sunt fericită. 

Își auzi colegii pufnind și și-i imagină dându-și ochii peste cap. 

— Sunt fotograf independent, dar am contracte cu mai toate publicațiile de prestigiu din lume, așa cum probabil știți deja. Poate că voi ați bifat cei trei C, dezideratele universale ale unor buni cetățeni. Căsnicie, copii și casă. Joburi bune. Vara în Thassos, iarna la Bansko. Douăzeci și una de zile de concediu pe an și o mașină luată în leasing. Eu, însă, n-am nimic care să fie al meu. Un rucsac și un aparat foto sunt toată bogăția mea și nu-mi trebuie nimic altceva. Azi sunt aici. Mâine o să fiu în Norvegia. Peste două săptămâni în Africa. Peste trei, în Peru. 

Făcu o pauză să tragă aer în piept. 

— N-am obligații și responsabilități, navighez liberă pe marea vieții. Cu câte un marinar chipeș în fiecare port, mai adăugă ea, forțând un râset. Sunt bine, stimați profesori. 

Ileana mai făcu o pauză și îi privi pe toți, pe rând, apoi arătă înspre ei. 

— Și nu datorită vouă, dați-mi voie să vă spun. 

Profesorii se foiră în scaune. Nu prea își aminteau de Ileana, dar acuzația îi făcea să se simtă incomod. 

— N-am amintiri deosebite cu niciunul dintre domniile-voastre. Niciunul nu mi-a spus vreodată vreo vorbă de încurajare sau vreo chestie memorabilă. Ba dimpotrivă. Și Dumnezeu știe că aș fi avut nevoie. Chiar aș fi avut.

Mai luă o gură de șampanie, apoi se întoarse spre profesorul de sport. 

— Cu excepția dumneavoastră, domnule Preda. Nu că mi-ați fi spus vreodată ceva, dar îmi aduc perfect aminte de dumneavoastră pentru că aveați vreo douăzeci și ceva de ani și erați o bunăciune, așa că toate fetele leșinau când făceați prezența. 

Profesorul tuși, stânjenit, și se agită. 

— Da, da, să continuăm, spuse dirigintele și dădu să citească următorul nume. 

— Nu, n-am terminat, spuse Ileana, apoi se adresă din nou profesorului de sport. Erați proaspăt ieșit de pe băncile facultății și noi eram o grămadă de adolescente pline de hormoni. Și totuși n-ați dat curs insistențelor niciuneia. De aia îmi aduc aminte de dumneavoastră. Erați al naibii de principial. Și de corect. Cum poți să fii un bărbat tânăr într-un liceu plin de adolescente atrăgătoare și să te ții departe de păcat nu știu. Îmi aduc aminte că, atunci când am fost în tabără, chiar într-a douășpea, parcă, mai spre final, fetele au tras la sorți care să-și încerce norocul cu dumneavoastră… 

Se clătină puțin, dar se sprijini de pupitru și mai luă o gură de șampanie, apoi continuă înainte s-o întrerupă iar dirigintele. 

— A câștigat, hm, să văd dacă rețin eu bine, Olga, deși nici acum nu sunt convinsă că n-a trișat cumva. 

Ileana se întoarse spre Olga și o provocă din priviri să nege. Dar Olga, departe de a se rușina, ridică din umeri și afișă un zâmbet larg. 

— Fără noroc, desigur, completă ea istorisirea Ilenei. 

— Fără noroc, da, adăugă și Ileana. V-am admirat mult pentru asta. Erați singurul bărbat cu principii pe care îl cunoșteam. Pe care l-am cunoscut vreodată, de fapt. Era cam greu să-i reziști Olgăi pe atunci. Cred că se culcase cu vreun sfert dintre băieții eligibili din liceu. 

Olga scoase un hohot de râs forțat. 

— Ei, să nu exagerăm, comentă ea pe un ton fals amuzat, privind-o pe Ileana cu un avertisment în privire. 

Cu altă ocazie, Ileana nu s-ar fi lăsat intimidată, dar decise să lase de la ea de data asta. 

— Așa deci… În fine, mi-aș fi încercat și eu norocul, dar n-aveam destul curaj pe atunci. Ileana râse. 

— Dar am acum, dacă sunteți interesat…. 

Profesorul zâmbi stânjenit și își ridică degetul inelar. 

— Sunt însurat, spuse el, amuzat. Și fericit. 

— Există așa ceva? insistă Ileana. Fericire matrimonială? 

— Există, există, te asigur, răspunse el, zâmbind încurajator. 

— Ei, e bine de știut că există, undeva acolo, alături de unicorni și monstrul din Loch Ness. Ileana râse din nou. 

— OK, gata, gata, le dau cuvântul colegilor mei, sunt chiar curioasă câți astfel de fericiți mai există. 

Ileana se așeză și privirea îi fugi spre Bogdan. Acesta stătea în banca lui, penultima de pe mijloc, și o fixa cu privirea. Și în privirea lui văzu ceva ce semăna a curiozitate amestecată cu uimire, dar și cu un soi de admirație.