Povestea asasinilor mei,de Tarun J.Tejpal

Editura: All

Număr pagini: 568

Titlu original: ”The Story of My Assassins”

Colecția: Strada Ficțiunii

    Întreaga lume se află într-un proces continuu de evoluție. Condițiile de trai ale oamenilor au crescut semnificativ, au apărut noi tehnologii care le-au îmbunătățit viața, totul s-a simplificat, iar sarcinile care până nu demult păreau foarte greu de îndeplinit, acum se efectuează într-o clipă. Am putea crede că în fiecare colț de lume populația trăiește din ce în ce mai bine, dar de fapt lucrurile nu stau tocmai așa. Tarun J. Tejpal ne prezintă în romanul său inspirat din propria biografie, „Povestea asasinilor mei”, o lume în contrast cu tot ceea ce cunoaștem noi. Intrăm în contact cu o Indie ce se scaldă într-o sărăcie lucie, o Indie în care discriminările, luptele între caste și schingiuirile sunt la ordinea zilei. Nu mai este vorba de o țară ca în filmele bollywoodiene, cu o cultură de invidiat, dansuri vioaie și haine colorate, cu tradiții demne de ilustrat în documentare, ci este surprins un stat dur, nemilos, murdar și corupt. Cum poate afecta acest mediu bolnav caracterul oamenilor? Răspunsul îl veți găsi între paginile romanului.

    Cartea prezintă povestea unui jurnalist din New Delhi care este pus sub protecția guvernului după ce supraviețuiește unei tentative de asasinat. Protagonistul nu știe cine ar fi putut să atenteze la viața sa, însă bănuiește că acțiunea ar putea avea legătură cu un articol de-al său în care desconspiră un ministru corupt. În ciuda situației în care se găsește, bărbatul își continuă rutina zilnică, umbrele (polițiștii) neîmpiedicându-l din a-i face vizite amantei sale, Sara. Această tânără, pe care protagonistul pare să o folosească numai pentru a-și satisface plăcerile carnale, este o activistă convinsă, școlită pe baza culturii occidentale, ce luptă pentru cei nedreptățiți de guvern și de soartă. Prin intermediul ei ia naștere ipoteza conform căreia cei cinci presupuși asasini ai jurnalistului ar fi nevinovați sau în cel mai rău caz ar avea circumstanțe atenuante pentru tentativa de omor. Astfel, aflăm poveștile din spatele infractorilor, niște povești de-a dreptul tulburătoare, care îl fac pe cititor să reflecteze asupra modului în care mediul de viață poate influența modelarea caracterului unui om. Cine a plănuit întreaga operațiune și ce se va alege de jurnalist și de cei cinci asasini, veți afla numai în urma lecturii.

     Chaaku, pe numele său real Tope Singh, este un cuțitar experimentat. El a trăit într-o familie în care bunicul și tatăl, Dakota Ram, serviseră în armata indiană, fapt ce i-a determinat să se rupă de realitatea cotidiană și să rămână captivi în amintiri. S-au izolat de restul. Tope nu a făcut excepție, astfel că nu a putut avea un model de urmat în cadrul familiei deoarece nu putea discuta cu niciunul dintre bărbații casei, singura interacțiune cu tatăl său o constituiau bătăile pe care le încasa de la acesta. Salvarea sa a fost Sukha, un om care se ascundea pe la casa lui Dakota. El i-a oferit copilului atenția de care avea nevoie, dar în același timp la inițiat și în arta mânuirii cuțitului. „Cuțitul e un lucru minunat. Nu e făcut să ucizi, pentru asta există pistolul. Cuțitul e menit să semene frică, să marcheze spaima în memoria victimei sale. Cuțitul este instrumentul unui bijutier, pistolul este instrumentul unui fierar. Cu un glonț nu poți să ai parte niciodată de finețea și de precizia unui cuțit.”. Nu e de mirare că puștiul de numai 10 ani a fost de-a dreptul fermecat de acest instrument dătător de putere și generator de frică. Din momentul în care mentorul său i-a oferit în dar cuțitul său (un rampuri), Tope a început să învețe secretele mânuirii armei. Anii treceau, iar cu fiecare antrenament mișcările îi deveneau din ce în ce mai precise, mai artistice. Însă pregătirea sa a culminat în momentul în care și-a demonstrat talentul de cuțitar găurind trei băieți care îl batjocoreau frecvent. Fapta sa a ajuns rapid la urechile părinților celor vătămați, iar tânărul Tope a fost nevoit să fugă și să-și lase familia în urmă. Din păcate, prețul nesăbuinței a fost plătit de rudele sale: casa a fost arsă, femeile au fost abuzate sexual, iar unui servitor i s-a tăiat un deget. Drumul lui Tope, devenit Chaaku ca urmare a isprăvii sale, va fi unul marcat profund de talentul de cuțitar, care îl va conduce către complotul de asasinare.

    Kabir, de origine musulman, a fost încă de mic ținut ca într-un glob de sticlă de tatăl său, Ghulam Masood. A fost avertizat permanent să nu iasă în evidență, să-și vadă de treaba lui, să nu se ia de nimeni, să fie cuminte, pentru a nu-i provoca pe cei din jur. A învățat într-o școală misionară locală, însă în ciuda străduințelor părintelui său și a profesorilor, limba engleză nu s-a prins de el, ci mai mult, a dezvoltat o adversitate acidă față de aceasta și de tot ceea ce ținea de Occident. Ca urmare a comportamentului și a rezultatelor slabe ale lui Kabir, Ghulam a trebuit să-și mute fiul la o școală indiană. Aici tânărul s-a integrat mult mai bine, însă a intrat într-un anturaj nepotrivit și a învățat să fure. Când unul dintre prietenii săi i-a rupt maxilarul unui tânăr aflat în primul an la facultate pentru că l-a văzut plimbându-se cu o fată punjabi căreia îi făcea curte, toți membrii găștii au ajuns la poliție. Aici tatăl victimei a avut grijă să-i facă pe toți să sufere, abuzându-i în moduri inimaginabile. Pe lângă această lecție care i-a fost aplicată, Kabir a fost trimis pe nedrept și la închisoare. Totuși, ceea ce părea a fi un dezastru, s-a dovedit mai mult un mijloc de alinare. Kabir a găsit în închisoare liniștea și siguranța pe care le căuta, astfel că a încercat prin orice mijloace să rămână în acest mediu.

     Kaaliya și Chini sunt doi bărbați ce au crescut în condiții inumane. Încă de mici au ajuns să-și facă veacul prin gară, furând și împărțind așa-zisul pat sub forma unui acoperiș, a unei bănci sau chiar a unui canal cu alți câțiva băieți. Chini sau pe numele său real, Lhungdim, fusese părăsit la numai 7 ani de unchiul său în tren. Norocul i-a surâs și a fost găsit de gașca lui Dhaka, din care făcea parte și Kaaliya. Băieții l-au luat sub aripa lor, l-au învățat tot ce știau și l-au ajutat să supraviețuiască în gară. Totuși, viața în acel mediu nu era deloc roz. Pentru a nu muri de foame trebuiau să fure, să se ferească de grupările rivale, erau nevoiți să doarmă în frig și erau de multe ori victimele abuzurilor sexuale. Pentru a uita de toate neajunsurile, băieții găsiseră soluția într-o substanță pe care o inhalau și în serile de film de la groapa de gunoi. La moartea lui Dhaka, lucrurile s-au schimbat radical. O mare parte a membrilor găștii au murit, iar Kaaliya și Chini au ajuns să răspundă în fața altei găști, care părea să îi folosească în diverse mijloace. Chini a avut cel mai mult de suferit deoarece era abuzat sexual fără milă, în repetate rânduri, astfel că atunci când celor doi băieți li s-a oferit șansă de a îndeplini o altă misiune, nici nu s-a pus problema să o rateze.

    Ultimul dintre cei cinci asasini este Hathoda Tyagi, omul cu un destin aproape invincibil și cunoscut pentru abilitatea sa de a face curry de creiere. Încă de mic avea o constituție masivă și un temperament impulsiv, nu știa nimeni când avea să aibă o reacție vulcanică. Tocmai din această cauză, majoritatea oamenilor, inclusiv propria familie, preferau să nu-l deranjeze. În ciuda aparențelor, tânărul Tyagi obișnuia să-i protejeze pe cei lipsiți de apărare. Singurul care a avut însă curajul că interacționeze cu băiatul a fost Rajbir Gujjar, profesorul de sport. El a văzut potențial în băiatul masiv și l-a ajutat pe Hathoda să se antreneze la aruncatul bilei. Totuși, cariera tânărului se încheie chiar înainte să înceapă deoarece, într-un moment de rătăcire, pentru a-și răzbuna surorile abuzate sexual, Tyagi le zdrobește cu un ciocan capetele celor trei veri ai săi. După această ispravă este nevoit să fugă, iar cu ajutorul lui Rajbir Gujjar ajunge să lucreze în slujba unui influent mafiot, Donullia Gujjar. Prin intermediul celui din urmă, dar și a profesionalismului de care dă dovadă, Hathoda devine printre cei mai temuți asasini. Se spunea că dacă te aflai pe lista lui, puteai să te consideri deja mort.

     Tarun Tejpal reușește să contureze un roman de un realism zguduitor, fără ocolișuri și extrem de bine scris. Nu se remarcă printr-o acțiune foarte alertă, dar ceea ce îți atrage atenția și te prinde în universul romanesc este tocmai centrarea pe social. Întreaga poveste este o lecție de viață, este un fel de trezire la realitate pentru a ne face să înțelegem că de multe ori oamenii sunt de fapt ilustrări ale experiențelor care le sunt date spre a fi trăite. Pentru a contura această idee, Tarun Tejpal nu ezită în a ne expune o lume cutremurătoare, poate chiar de-a dreptul înspăimântătoare, care este guvernată de principii și sancțiunii specifice unor vremuri demult apuse. Această Indie în care guvernul este corupt, iar poliția acceptă cu nonșalanță să nu intervină în luptele dintre caste sau cele pentru putere și onoare, este un stat temător.

„Înțelegea că principiul central al tuturor lucrurilor nu era decența sau etica, banul, dragostea sau religia. Era puterea – obținerea și exercitarea puterii. El înțelegea că e bine să-i țină pe cei din jur într-o stare permanentă de teamă: asta îi făcea oameni cumsecade. Temători. Drumul spre putere era cel mai lin când trecea printr-o pădure de oameni înspăimântați.”.

„Oamenii se temeau de tot – de poliție, de autorități și de tribunale, de agresori, de criminali și de mafie; se temeau de sistem și de antisistem; se temeau de eșec și de critici, de umilințe și de batjocură, se temeau să fie urâți și chei; se temeau de gândaci și de pisici, de mări și de cer, de trăsnete și de electricitate; se temeau de preoți și de doctori, se temeau de moarte și de viață. Mai curând decât de speranță, viețile oamenilor păreau definite de teamă.”

   Într-o astfel de lume crudă, lipsită de orice fel de scrupule, oamenii preferă să se rupă de realitate urmărind filme la cinema, unde pot întâlni dragostea, înțelegerea, fericirea și pot uita pentru câteva ore de neajunsuri, sau își găsesc propria putere în asuprirea celor mai slabi ca ei. Este imposibil să nu te impresioneze o astfel de poveste și să nu îți provoace milă, dar în același timp o revoltă interioară pentru o soartă mult prea crudă. Totuși, pe lângă toate aceste aspecte plăcute cu care m-a surprins cartea, există câteva elemente care nu au fost tocmai pe placul meu. Există presărate prin text numeroase cuvinte în hindi pe care nu le-am înțeles și mi-a fost puțin peste mână să stau cu dicționarul lângă mine pentru a le traduce. De asemenea, consider că descrierea este necesară într-un roman pentru a se putea contura atât lumea, cât și personajele, însă de această dată mi s-a părut mai abundentă decât era necesar, fapt ce mi-a îngreunat lectura.

   Așadar, „Povestea asasinilor mei” de Tarun J. Tejpal nu este un roman pentru oricine, însă este genul acela de roman care, dacă îi dai o șansă, te va zgudui puternic și te va face să te gândești la el câteva zile după terminarea lecturii. Este o carte care ne arată fața urâtă a lumii, acea față pe care de cele mai multe ori ne este greu să o privim.Editura All

Cartea „Povestea asasinilor mei” de Tarun J. Tejpal a fost oferită pentru recenzie de Editura All. Poate fi comandată de pe site-ul Editura All. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de facebook

Roxana-Andreea Cercelaru (Roxana C) -Redactor///Mă consider o fire deschisă, aventurieră și dependentă de muzică. Sunt boemă, dar în același timp realistă, ceea ce înseamnă că încerc mai mereu să văd în jurul meu părțile bune ale oamenilor și ale situațiilor cu care mă confrunt, dar nu pot spune că mă îmbăt cu apă rece. Iubesc să scriu și să citesc pentru că reprezintă modul prin care pot evada din cotidian în lumi utopice și îmi pot lăsa imaginația să zboare. Tocmai de-asta îmi este foarte greu să vorbesc în fața unei săli pline de oameni, dar dacă mi se dă o foaie de hârtie ca să-mi aștern acolo gândurile, atunci totul capătă sens. Scriu cu multă pasiune și încerc să-mi pun amprenta asupra fiecărui rând așternut pe foaia virtuală. Ca să închei această scurtă prezentare într-o notă artistică, m-am gândit să vă las un citat, cu care eu rezonez, de-al lui Cărtărescu: „Scrisul este umbra sunetelor vorbirii în pagină.”.

10 COMMENTS

  1. FELICITARI,O RECENZIE SUPERBA!!!!Desi m-a atras foarte mult subiectul cartii,nu am sa o citesc acum…dar cine stie 😉

    • Mulțumesc! Cred că e mai mult genul acela de carte pe care să o citești în tihnă ca să o poți analiza, deci trebuie să găsești momentul potrivit pentru a o lectura 😉

  2. Sunt uimita de cate detalii ai reusit sa incluzi in recenzie. Eu am citit cartea. Ca de obicei am ales fara sa citesc descrierea si ma asteptam la altceva. La inceput am fost putin dezamagita, apoi am devenit curioasa de cum se va incheia povestea sau mai bine zis povestile pentru ca eu asa am perceput-o, ca pe o carte cu mai multe povesti din care cea a ziaristului este cea mai putin importanta.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.