Prietena mea geniala de Elena Ferrante

Prietena mea genială, de Elena Ferrante

Titlul original: „L’amica geniale”

Traducere din italiană: Cerasela Barbone

An apariţie: 2015

Editura: Trei – Pandora M

Număr de pagini: 334

     Călătoria  cu trenul descrie perfect cartea de faţă. Suntem singuri într-un compartiment; pe măsură ce staţiile se succed apar noi şi noi persoane: unele pline de melancolie, tristeţe, nehotărâte, iar altele cu zâmbete care le luminează chipul. În lume există oameni de tot felul; pare că însăşi diversitatea a ocupat întreg compartimentul. Afară mai plouă puţin, mai e soare, trecem prin tuneluri împreună cu aceste feţe necunoscute. Ne purtăm cu deferenţă; cumva, în mijlocul unei fraze ori două se întâmplă ca aceste persoane să ne descopere mai mult decât voiseră iniţial. Aflăm poveşti care ne răstălmăcesc minţile şi… ne dăm seama de cât de captivaţi suntem, ne amintim de cei mai buni prieteni. Totuşi, în acel moment, prietenii nu ne sunt alături şi trăiesc prin simplul fapt de a ne fi gândit la dânşii. Sentimentele pe care le explorăm în volumul Elenei Ferrante ne cuprind, nu putem decât să ne lăsăm purtaţi de aceste cuvinte atât de bine alese…

    Cine este Elena Ferrante? Nimeni nu ştie! Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere din Italia. Cărţile au fost publicate, iniţial, în limba italiană, apoi traduse în engleză, daneză, franceză, germană, spaniolă, română etc. A fost numită, de revista „Time” în 2016, una dintre cele 100 de persoane de pe planetă care au putut schimba viaţa oamenilor. A reuşit să îşi menţină identitatea ascunsă încă din anii 1992. Adesea, în corespondenţa cu redactorul, se referă la ea ca fiind „mamă”. Alte lucrări ale misterioasei autoare sunt: „Amore molesto”, „I giorni dell’abbandono”. Ferrante afirmă: „cărţile, odată ce au fost scrise, nu au nevoie de autorii lor”.

Ce spune SAN FRANCISCO CHRONICLE? „Ferrante scrie sub semnul urgenţei, cu aviditate şi pasiune”.

    „Prietena mea genială” este primul volum al Tetralogiei Napolitană. Debutează printr-un index al personajelor care m-a ajutat să-mi fac o imagine mai clară asupra operei, în funcţie de vârsta eroinelor. Se deschide cu un prolog care prezintă dispariţia Linei (Raffaellaei) Cerullo, acum mamă iubitoare. Fiul acesteia, cunoscându-i obiceiul de a pleca cu zile de acasă şi de a reapărea pe nepusă masă, nu dă importanţă acestui fapt. Trecând deja două săptămâni, telefonează celei mai bune prietene a mamei sale, Elena Greco zisă şi Lenù. Aceasta îi spune că Lina nu se află la acolo şi că nu ştie unde ar putea fi. Îl întreabă dacă lucrurile femeii se mai află în casă, iar Rino constată cu stupoare că toate au dispărut. Mai mult, chipul mamei a fost decupat din pozele de familie. Elena îşi aminteşte atunci de dorinţa Linei ca într-o zi să „se volatilizeze” din acea lume. Lenù are, însă alte planuri: nu vrea să o uite pe prietena sa şi „am deschis computerul şi am început să scriu fiecare detaliu al poveştii noastre, tot ce mi-am amintit”. Astfel începe aventura noastră, dragi cititori. Mai întâi suntem aruncaţi în…

…copilăria celor două femei în care „cei mari, în aşteptarea zilei următoare, se mişcă într-un prezent în urma căruia există ieri sau alaltăieri sau, cel mult, săptămâna trecută: la restul nu vor să se gândească”, „cei mici nu ştiu semnificaţia lui ieri, a lui alaltăieri şi nici a lui mâine, totul e asta, acum: strada e asta, uşa e asta, scările sunt astea, asta e mama, ăsta e tata, asta e ziua, asta e noaptea…păpuşa mea ştia mai mult ca mine”. Lina a intrat în viaţa Elenei pe când erau în clasa I. A dat-o peste cap pe fetiţă prin faptul că Raffaella era foarte rea, aruncând chiar cu sugativă şi împroşcându-şi colegii şi profesoara cu cerneală. Dincolo de acestea, nu ducea lipsă de inteligenţă: pentru fiece întrebare adresată de învăţătoare dădea răspunsul corect. Lina era fiica cârpaciului, iar Elena a portarului de la primărie. Legătura dintre cele două s-a sudat în momentul în care îşi aruncă una alteia păpuşile în pivniţă. Bănuind că e mâna lui Don Achille, „căpcăunul din poveşti”, Lina o ia pe Elena să ceară socoteală bărbatului. Urcă, deci treptele la etajul lui Achille şi îi cere păpuşile. În faţa curajului acestei fetiţe, le lasă bănuţi pentru a-şi cumpăra altele noi, iar „Lina s-a comportat într-un mod neaşteptat. S-a oprit să mă aştepte, şi când am ajuns-o din urmă, mi-a dat mâna. Gestul acesta a schimbat pentru totdeauna totul între noi”.

    În cartierul plin de intrigi din Napoli cresc aceste două fetiţe. Viaţa nu este una uşoară pentru ele căci „lumea noastră era aşa, plină de cuvinte care ucideau: crupul, tetanosul, tifosul exantematic, gazul, războiul, strungul, molozul, munca, bombardamentul, bomba, tuberculoza, supuraţia. Multe frici…”, „nu-mi amintesc să fi crezut vreodată că viaţa care ni se oferise era foarte urâtă. Viaţa era aşa şi gata, creşteam cu obligaţia de a le-o face dificilă celorlalţi înainte ca ei să ne-o facă dificilă nouă”. Lina o influenţează pe Elena în toate, iar aceasta de pe urmă se hotărăşte că, neputând să fie mai bună decât prietena ei, măcar va încerca să ocupe întotdeauna locul secund, să îi arate că e specială „m-am dedicat studiului şi multor altor lucruri dificile, străine de mine, doar că să ţin pasul cu copila aceea groaznică şi sclipitoare…Sclipitoare pentru mine”. Anii trec, se apropie examenul de finalizare a studiilor. Ambele îl trec, dar cea care merge mai departe, la şcoala medie, e Elena fiindcă părinţii Linei, în special tatăl, considerau că locul femeii nu era cu nasul într-o carte. Aşa se face că Lina va lucra alături de fratele mai mare în magazinul tatălui său. Continuă să înveţe latina şi greaca singură. Înţelege mult mai repede decât Elena lecţiile. Încearcă să îşi ajute fratele, creând  noi modele de pantofi, dar tatăl se înfurie şi mai că îl omoară în bătaie pe tânăr.

     Elena se dedă studiului, refuză cererea de a se logodi cu băiatul pe care îl plăcea şi ajunge dependentă de persoana Linei „eram obişnuită să mă simt a doua în tot şi de aceea eram sigură că ei, care dintotdeauna era prima îi era totul clar: mersul, timpul…m-am abandonat cu bucurie”. O secvenţă care pe mine m-a impresionat a fost aceea care le surprinde pe cele două fetiţe hotărându-se să plece pe jos până la mare, dar vremea le e pe o  potrivă „ce era dincolo de cartier, de perimetrul lui hipercunoscut?”.

    Adolescenţa celor două nu e lipsită de evenimente. În vreme ce Elena urmează gimnaziul, devine premiantă şi se îndrăgosteşte de acelaşi băiat al copilăriei. Lina primeşte iar şi iar lovituri de la viaţă. Nu se plânge şi rămâne aceeaşi, descoperind pe alocuri şi fericirea. Devine obsesia unui tânăr bogat şi înfumurat care o ameninţă cu moartea dacă nu se căsătoreşte cu dânsul. Ce va face să îi răspundă cu aceeaşi monedă şi care e locul Elenei între aceste rânduri? Rămâne de citit…

     Călătoria noastră cu trenul va continua, dar fără mine. Nu vă pot lua, dragi cititori, decât până la o anume staţie. Va trebui să schimbaţi trenul de îndată. Luaţi un bilet şi vedeţi ce urmează!

    Romanul „Prietena mea genială” este bildungsroman. Ne arată viaţa a două fete venite din mediul ostil al Peninsulei Italice de după cel de Al Doilea Război Mondial. Dânsele văd moartea, bucuria, tristeţea şi dragostea. Acţiunea este una complexă, iar opera este relatată la persoana I de naratorul-personaj omniscient şi omniprezent. Cea care ne prezintă toate aceste amintiri este Elena (remarc că pseudonimul autoarei este Elena, de unde îmi şiroiesc mai multe întrebări prin cap J ). Volumul abundă în descrieri spaţiale care introduc lectorul în universul său „în spatele nostru se înălţau un deluşor cu foarte mulţi copaci şi câteva rare constrcţii dincolo de liniile ferate lucitoare. În faţa noastră, peste şosea, se întindea o stradă plină de gropi care înainta de-a lungul lacurilor.”. Relaţia dintre cele două fete captivează prin inocenţa şi prin curajul, forţa prieteniei lor „E frumos, am spus în şoaptă, să vorbeşti cu alţii/ Da, dar numai dacă atunci când vorbeşti, e cineva care răspunde…Suntem încă prietene?/ Da./Atunci îmi faci o favoare?/ Aş fi făcut orice pentru ea…nu m-aş fi întors înapoi nici dacă e frig, nici dacă ploua”. Ele sunt caracterizate atât direct, cât şi indirect. Tot romanul ar fi, în fond, o caracterizare.

    Mi-a luat toată cartea pentru a-mi da seama cine este acea „prietenă genială”. Nu pot să neg, dar finalul m-a lăsat cu inima gata- gata să-mi iasă din piept şi vreau să citesc volumul următor cât de curând.

    Dragi cititori, luaţi-vă câteva minuţele din timp şi puneţi-vă întrebările: „Cine este cel mai bun prieten al meu?” şi „Aş dedica o întreagă carte acestei persoane speciale numai şi numai pentru a o face de neuitat?”.

Lectură Plăcută!!!

Nota mea: 10/10 stilouri

Cartea Prietena mea genială, de Elena Ferrante, a fost oferită pentru recenzie de Editura PandoraM. Cartea poate fi achiziţionată de pe site-ul editurii.

Autor: Crina Stanciu