Sophia de Suzan Mehmet-Editura Tracus Arte

Sophia de Suzan Mehmet-recenzie

Editura Tracus Arte
Anul 2013
Nr. pagini: 205

Autoarea s-a născut la 17 decembrie 1969, la Tulcea. A absolvit Academia de Educaţie Fizică şi Sport, după care a urmat cursurile Facultătii de Psihologie – Universitatea „Spiru C. Haret” Bucureşti.
Volume publicate: „Capital de toleranţă /Eseuri”, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 1998; „Ieri bisect” /Eseuri/. Bucureşti, Editura Curtea Veche, 1999; „Eul dement” /Eseuri/. Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000; „Sau nu”/Eseuri/. Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2001; „Les Maux au Coeur. Rodez: Le Fil d’ Ariane”, Collection Plume, 2006; „Vortex”. /Roman/. Constanţa, Editura Ex Ponto, 2008; „Sophia”/Roman/. Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2013.
„Sophia” a apărut în urma unor întâmplări trăite sau împărtășite de alții, dar care au avut rezonanță în sufletul autoarei: ”Fac parte dintre acei oameni norocoși care au parte de povești și întâmplări seducătoare. Fie le trăiesc eu însămi, până la epuizare, părându-mi-se, de fiecare dată, că asta e cam tot ce poți avea, fie le primesc de la alții, spuse tărăgănat, la o cafea băută cine știe pe unde, într-o zi oarecare. Oricum, dincolo de discurs, esențial e că mi se întâmplă. Așa a apărut și „Sophia”, ca din întâmplare… Vorbeam cu o prietenă bună și îngrozitor de deșteaptă despre felul în care viața păstrează până-n ultima ei secundă detaliile unor trăiri care nu și-au încheiat întregul parcurs. Care n-au ars până la capăt, cum se zice. Și-atunci, povestea asta a venit de la sine, adusă din nou în realitate pe un ton împăcat, cu înțelepciune. Nu trebuia decât să cer voie s-o spun…” (Suzan Mehmet)
Romanul a obținut ”Premiul Romanul anului 2013” la Gala Premiilor APLER 2014.

”Fiecare duminică era o sărbătoare în casa familiei Achim. De ani de zile, doamna își primea cu regularitate musafirii, iar în aburul acelor cafele povestite îndelung, după mese îndestulate și pretențioase, întâlnirile deveneau mai tot timpul prilej de confesiune, ori de polemici, de simple dezbateri, sau chiar dispute efervescente pe diverse teme politice. Evident, totul decurgea pe un ton cât se poate de cordial, cu un pahar de coniac alături, fără ranchiuni și fără miză. Casa de pe strada Livezii devenise pentru prieteni și rudele Achimilor un fel de salon aristocratic apărut ca o oază în tumultul și nebunia Capitalei, și-a unei lumi aflată permanent în schimbare, instabilă, rece, ba chiar neprincipială.”
Așa începe ”Sophia”, iar acest prim fragment este reprezentativ pentru întreaga notă a cărții, care pe mine m-a dus cu gândul la ”La Medeleni”, același aer molcom, boem, parcă rupt dintr-un alt timp, o carte ca un balsam pentru suflet.
Odată ce ai intrat în lumea ei, cartea te reține alături de prietenoasele ei personaje, alături de care te simți confortabil, de parcă ați fi amici vechi de care îți era dor.
Cartea m-a convins prin dialogurile spumoase și atmosfera boemă redată cu măiestrie de autoare. Povestea surprinde frânturi din viața familiei Achim, ca o salbă de momente suspendate în timp, prețioase prin ele însele. Totodată, îi cunoaștem și pe cei care frecventau regulat casa Achimilor, prieteni sau rude, și, din povestirile și interacțiunea dintre ei ies la iveală amintiri evocate cu drag, sau crâmpeie ale vieții de zi cu zi în care își sunt unii altora alături.
Tonul discuțiilor este ușor ironic, dar nimeni nu se supără, totul e spus prietenește.
De exemplu, despre Carol, nepotul doamnei Adela Achim, burlac întârziat la cei 34 de ani ai săi, domul Achim afirma: ”(…)un bărbat de 34 de ani trebuie să știe deja că viața nu e o plimbare pe faleza cu nisip. Mai caști gura la un apus, te mai tulbură un val, vine nu-ș ce briză și te răscolește…pescărușii aterizează regulamentar, fix lângă cearceaful unde odihnește o blondă celibatară…Nu, oameni buni! Viața e ca o călătorie pe contrasens.”

Să cunoaștem, așadar membrii casei Achim: doamna Adela – frumoasă încă la cei 57 de ani ai săi, domnul Iancu – avocat proaspăt pensionat, un bărbat foarte prezentabil, Maria, nemăritată la cei treizeci și ceva de ani – fata lor de suflet, pe care o luaseră la ei pe când avea doar 15 ani și Nelu, șoferul domnului Achim, un tânăr îndrăgostit profund și fără speranță de Florence, nepoata Adelei. Pe Iancu şi Adela, care erau prieteni de mici copii –sunt minunat redate în carte momente din copilăria lor, când Iancu, un adolescent de 13 ani căra în spate o zgâtie de fată de 6 ani, Ada, care se credea în spinarea unui cal fermecat din poveste – îi lega o dragoste profundă care crescuse în timp și formase o familie de admirat, umbrită doar de faptul că nu putuseră avea copii…
Dintre invitații obișnuiți făceau parte: Ioan – fratele lui Iancu și soția acestuia, familia procurorului Puiu Lazăr, prieten de-o viață al avocatului, nepoata Adelei – Florence – o tânără și frumoasă văduvă, și Maia, studentă la litere, fiica unui bun prieten de familie – strălucitor de deșteaptă și predispusă la reflecții filozofice. De altfel, cartea oferă teme de meditație, iar unele fragmente sunt chiar profunde. De exemplu, la prima vizită în casa Achim, Maia nu a stat foarte mult, doar cât a considerat necesar: ”După ce a salutat pe toată lumea, Maia s-a extras din tumultul boem al casei Achim, preferînd să-și petreacă seara între o baie fierbinte și cărțile de pe noptieră. Avea mereu senzația, ori de câte ori părăsea un loc sau pe cineva, că a dat și a luat totul acelui moment, iar un minut în plus nu ar fi fost decât irosire.” Frumos spus!
De cele mai multe ori, discuțiile se purtau în jurul amintirilor personajelor. ”Efemerul evocat cu încăpățânare are, de cele mai multe ori, forma amintirii. Un moment, o zi, o întîmplare, un anumit râs, o stare irepetabilă, tu însuți care ai atins, ai crezut că simți, ori ai cerut recunoaștere. Amănunte. Dacă nu evoci ceva, pare că nici n-ai fost. Mă întreb cum ar arăta memoria noastră fără ceilalți…”
Umorul din conversații la rândul său, este delicios.
”Ștefan cel Mare înainte de lupta de la Podul Înalt: ”Bă, nenorociților, să nu dea dracu să vă îmbătați în seara asta ca porcii și să nu fiți la șapte fix pe câmpul de bătălie, că ne facem de căcat față de oamenii ăia!”
Sau:
”(…) Că sor-mea te-a înțărcat repede, la patru luni, să nu i se lase pieptul.
– Dar a uitat de gravitație, râse Iancu.”
Și o replică ce m-a amuzat foarte tare:
” – Cred și eu, ca și Diogene, asta știu să fac cel mai bine. Să comand. Asta este una din celebrele lui replici: Știu să comand. Nu ai nevoie de un stăpân?”
Ca situație comică, cel mai mult m-a amuzat cea în care doi tineri merg la cinematograf, la invitația băiatului, iar el, după ce îi cumpără fetei un hamburger, constată că și-a uitat portofelul acasă cu restul de bani, așa că, ajuns la casa de bilete, cere un singur bilet!!! La întrebarea uluită a fetei, răspunde că el a mai văzut filmul, așa că o așteaptă în mall până îl vede și ea! Am râs cu lacrimi la faza asta!
În paginile cărții își face simțită prezența și o notă melancolică, nostalgică – ”Tristețea veni blând, așa cum vin bunicii dispăruți în amintire.”- regăsită și în replicile unor personaje – ”Ascultă la mine tataie…Să nu-ți fie frică, auzi? Nici să trăiești, nici să mori…Oricum, cu moartea nu ne întâlnim niciodată…să nu te temi…Când încă mai suntem, ea nu-i, iar atunci când vine, noi deja am plecat…” Adevărat…
Stilul cărții este narativ, iar descrierile unor stări, trăiri, sau reflecții sunt minunate.
”Odată cu venirea toamnei, începură și ploile. Viața se muta, încet-încet între pereții caselor, firile melancolice se-ntorceau liniștite în odihna acceptată a amurgurilor timpurii, iar soarele pleca din ce în ce mai devreme, însoțind păsările spre o altă parte a lumii, acolo unde căldura lui confortabilă de-abia se ivea. Un admirabil curs al naturii, de-altfel, când este imposibil să nu înțelegi câte ceva despre firea lucrurilor, despre felul acesta magnific în care totul se supune firescului, devenind timp și dumnezeire.”

Firul cărții urmărește idila ce ia naștere între Maia, studenta de doar 19 ani și Carol, burlacul de 34 de ani, nepotul domnului Achim, care lucra la o casă de modă în Italia, dar venea regulat în vizită în țară. Până la urmă, cel care va pune capăt acestei idile, deși îndrăgostit, va fi Carol, speriat de tot ceea ce ar fi însemnat o relație de durată. „Gonit de propriile frici și mai ales copleșit de anvergura pe care o căpătaseră simțirile lui pentru Maia, Carol a ales să plece și să uite. Până la urmă, gândea el, astfel de întâmplări nu sunt decât niște iluzii. Știa din experiență că toate relațiile care încep fulminant sfârșesc într-un derizoriu lamentabil, iar acest argument i se părea suficient ca să-și justifice impulsul de-a scăpa cât mai curând de această poveste. Își spunea că apropiata plecare în Italia și distanța fizică pe care o va pune, în acest fel, între el și Maia îl vor ajuta să regleze finalul întâlnirii lor din această viață în favoarea amândurora. Ea va rămâne cu tinerețea ei neîncepută și lacomă, iar el cu amintiri care nu dor. I se părea echitabil, deloc dăunător pentru ambele părți și cât se poate de just. Până la urmă, a trăi, își explica el, nu înseamnă neapărat să ratezi totul.”
În același timp, aflăm despre iubiri frumoase ce iau naștere, deși păreau imposibile (Florance și Nelu – șoferul domnului Achim, dar care, în treacăt fie spus, era absolvent de facultate), ca și despre trădări și secrete neașteptate ce ies la iveală (în cuplul Puiu Lazăr și mult mai tânăra sa soție, Dora), dar atuul acestei minunate cărți nu este acțiunea, ci atmosfera evocată și ”jocul” personajelor în paginile cărții, ca într-o foarte reușită piesă de teatru.
Este o lectură perfectă pentru o zi lenevoasă de week-end, așa cum am citit-o și eu, iar mesele de duminică din casa familiei Achim atât de frumos redate mi-au adus în amintire propriile mese de duminică din casa bunicilor mei, când ne întâlneam fără excepție toată familia, plus prietenii care erau tot timpul bineveniți, așa că nu doar am citit, ci chiar am ”simțit” această carte, care mi-a trezit nostalgii și mi-a atins corzi nebănuite ale sufletului.

”Sunt momente în viață când cercul pare să se închidă brusc. Uneori cu un cuvânt, cu câteva cuvinte, sau pur și simplu cu o întîmplare. Apoi un alt cerc se desface și se deschide liber spre oriunde…”
Cine e Sophia? Poate un ideal, poate acea stare de bine pe care instinctiv o căutăm cu toții…

Cartea Sophia de Suzan Mehmet a fost oferită pentru recenzie de către Editura Tracus Arte. Poate fi comandată de pe site-ul Editura Tracus Arte. Pentru a fi la curent cu apariţiile şi reducerile de cărţi, puteţi urmări noutăţile editurii atât pe site, cât şi pe pagina de Facebook.

Cartea poate fi achiziționată din librăriile online

Autor: Oli