Suita franceză de Irène Némirovsky-recenzie

   Suita franceză, de Irène Némirovsky-recenzie

Editura: Polirom

Număr pagini: 352

An apariţie: 2014

Traducător: Nicolae Constantinescu

  În iunie 1940, naziștii au ocupat Franța, distrugând și reordonând din temelii mecanismele vieții cotidiene. Când li se smulg din mâini frâiele propriei existențe, când sunt împinși spre un exod neașteptat, când nimic nu-i mai poate ajuta să controleze împrejurările în care se găsesc, oamenii își dezvăluie adevărata natură, lașitățile ascunse, lăcomia sau generozitatea, altruismul, solidaritatea sau forța sufletească pe care nici măcar nu și le bănuiau. Urmărind exodul din Paris și periplul prin țară al câtorva personaje – o familie de burghezi înstăriți, una de mici funcționari, un soldat rănit în luptă, o dansatoare până atunci protejată de amanții ei sus-puși etc. – Suita franceză creionează, chiar sub focul istoriei, tabloul unei societăți în derivă.

   Irène Némirovsky (1903-1942) s-a născut la Kiev, în familia unui bancher din Ucraina. Şi-a petrecut copilăria la Sankt-Petersburg, dar familia sa a fugit din Imperiul Rus la începutul Revoluţiei, în 1917, stabilindu-se în cele din urmă la Paris, în 1919. A făcut studii de filologie la Sorbona şi a început să scrie la doar 18 ani.

   1926, anul în care a absolvit studiile, a marcat şi debutul său literar, cu romanul Le Malentendu (Neînţelegerea). În 1929 a definitivat romanul David Golder, care a avut un succes imediat şi de proporţii, fiind adaptat pentru marele ecran un an mai tîrziu. Apoi, în 1930, a publicat romanul Le Bal (Balul), la rîndu-i adaptat pentru film şi scena de teatru, căruia i-au urmat o serie de alte romane, ca Le Vin de solitude (Vinul singurătăţii, 1935), Jézabel (1936) sau Deux (Doi, 1939).

   “Suita franceză” este un roman uimitor, frumos şi bine scris, prezentând viaţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). Cu mâna pe inimă vă spun că m-am despărţit cu greu de această carte, neterminată, dar atât de complexă, unde toate se îmbină perfect şi nimic nu rămâne pe dinafară. Am citit-o în aproximativ o săptămână, însă nu pentru că e o lectură grea, cu un stil complicat şi înecăcios, ci pentru că voiam să lungesc cât mai mult plăcerea lecturii. Voiam să păstrez şi pentru mâine o porţie. Voiam să nu se termine niciodată.

   Am adorat, pur şi simplu, “Suita franceză” şi am savurat fiecare cuvânt aşternut pe hârtie de Irène Némirovsky.

   Deşi roman tragic şi dureros, scriitoarea a avut grijă să introducă şi câteva fragmente în care fericirea şi bucuria, iubirea şi pofta de a trăi domină.

   Cartea este structurată pe mai multe părţi:

• Furtună în iunie;
• Dolce;
• Captivitate;
• Lupte?
• Pacea?

   Din toate aceste 5 părţi, doar primele două au fost scrise, pentru că autoarea a murit în lagărul nazist de la Auschwitz, neterminând romanul.

   La sfârşitul cărţii “Suita franceză” se găsesc şi câteva extrase din caietul lui Iréne Némirovsky ce fac referire la starea Franţei şi la planul pentru Suita franceză. Acolo, în acele extrase, ne formăm o idee despre cum ar fi trebuit să arate romanul lui Iréne complet, cu toate cele 5 părţi scrise. Tot în acele pagini, primim idei despre ce s-ar fi putut întâmpla în celelalte părţi nescrise, sub forma unor notiţe. Mi s-a părut foarte interesant că, la sfârşitul cărţii, am găsit aceste extrase, găsind, de asemenea, răspunsuri la unele întrebări din mintea mea formate după ce am terminat de lecturat romanul.

   Romanul “Suita franceză” debutează cu membrii familiei Péricand nevoiţi să părăsească Parisul, întrucât trupele germane au invadat Franţa. Alături de o parte din fii ei, Charlotte Péricand pleacă spre Bourgogne, iar în Paris rămâne doar soţul şi fiul cel mare al Charlottei pe nume Philippe. Acesta era preot şi cât timp familia Péricand fuge din Paris,

   Philippe este nevoit să aibă grijă de un grup de copii orfani.

   Drumurile erau deja ocupate de sute de maşini şi oameni care voiau să părăsească Parisul, în fuga nebună pentru supravieţuire. Toţi ştiau că odată cu invadarea Franţei de către germani viaţa lor era pusă în joc, aşa că şi-au făcut bagajele (unele cu adevărat uimitor de mari, conţinând obiecte de mobilă, tablouri, cărţi, porţelanuri şi alte câteva obiecte de care erau tare mândri proprietarii lor) şi ocupând tot spaţiul din maşină, uitând că mulţi oameni nu aveau cu ce să părăsească Parisul. Gările fuseseră închise cu lacăte şi niciun tren nu mai circula.

   Povestea este structurată pe mai multe fire/planuri narative, atât în prima parte (“Furtună în iunie”), cât şi în a doua parte (“Dolce”). Acţiunea se ramifică în rămurele care, până ce se termină partea respectivă, se amestecă între ele, existând multe coincidenţe, dând astfel acţiunii aspect omogent şi cursiv.

   Primul plan din prima parte urmăreşte, după cum am început să vă narez mai sus, viaţa familiei Péricand. Al doilea ne prezintă viaţa scriitorului Gabriel Corte alături de “secretara” lui pe nume Florence. Al treilea pe soţii Michaud, iar al patrulea pe domnul Charles Langelet, un bătrân morocănos.

   Toate personajele urmăresc să fugă cât mai repede din Paris, amestecându-se în masa interminabilă de oameni care se aflau în aceeaşi situaţie. Niciunul din ei nu primeşte vestea de a se muta cu plăcere, ci sunt nervoşi şi totodată fricoşi. Cu fiecare pagină, germanii sunt tot mai aproape şi ucid din ce în ce mai mulţi soldaţi francezi. Lumea nu mai avansează din fuga nebună, ci se opreşte în sate, majoritate oamenilor fiind găzduiţi temporar de săteni miloşi. Maşinile sunt părăsite, cu tot cu mobilă, singurul obiectiv al oamenilor fiind să rămână în viaţă şi să iasă cu bine din război.

   Scriitorul Gabriel Corte lucra pe terasa lui când află că trebuie să părăsească Parisul. Tocmai ce ajunsese la jumătatea viitorului său roman, moment de sărbătorit, dar, aflând că nu mai poate să rămână pe domeniul său pentru a lucra, acesta este nervos şi plin de ură. A doua zi îşi împachetează obiectele şi manuscrisele şi părăseşte minunata lui vilă, ascunsă de ochii curioşilor.

   Soţii Michaud lucrau la o bancă şi pentru că războiul cuprindea Franţa, sediul băncii s-a mutat în altă zonă. Şeful lor le-a promis că îi va lua cu el şi soţii Michaud primesc cu bucurie vestea, întrucât nu aveau maşină. În dimineaţa următoare, în momentul când trebuiau să plece, soţii Michaud primesc vestea că nu mai pot fi luaţi de către şeful lor, pentru că a luat-o şi pe amanta lui, aceasta venind cu o grămadă de bagaje. Soţii se grăbesc spre gară pentru a prinde primul tren spre Tours. Gara era închisă de mult, aşa că soţii Michaud o pornesc pe jos.

    Charles Langelet nu mai stătu la discuţii, de cum află că trebuie să plece îşi ambală singur obiectele de porţelean. Era gras şi suferea de inimă. De-a lungul călătoriei de salvare, ajunge să fie furat, dar, în unele momente dă dovadă de curaj şi totodată egoism furând şi el la rândul său.

   Familia Péricand ajunge să locuiască la o  casă la ţară, suferind de lipsa de alimente şi de frica pricinuită de căderea bombelor, brăzdarea cerului de avioane şi de împuşcături. Hubert, unul dintre fii Charlottei, din dorinţa de a lupa şi el alături de trupele franceze împotriva inamicului, fuge din casa ţăranilor, pe geam, în ce toată lumea dormea. Pusese la cale acest plan alături de un alt băiat şi stabiliseră să se întâlnească lângă un copac, dar băiatul nu vine şi Hubert pleacă să lupte de unul singur. Văzând câţiva soldaţi francezi, se alături lor, dar nu reuşeşte să fie aşa de eficient pe cât şi-ar dori, soldaţii spunându-i că-i încurcă şi să dispară din calea lor. Charlotte, văzând că fiul ei a dispărut, priveşte actul său, nu cu frică, ci cu mândrie că băiatul său vrea să apere patria franceză, dând dovadă de ambiţie şi curaj.

    Zi după zi, germanii ajuns să cucerească întreaga Franţă. Astfel, începe a doua parte a romanului, intitulată “Dolce”. Fiecare familiei primeşte câte un german în casă, pentru a locui cu el şi multe lucruri le sunt interzise oamenilor francezi. Singurii care nu au primit un german repartizat la ei în casă a fost familia Vicontesei, una bogată şi influentă. Lumea devine din ce în ce mai rea, începe să fure produse din grădina şi de pe plantaţiile vicontesei, întrucât doar ea avea acel tip de produse. Lumea îi oferea bani şi aur, dar era neînduplecabilă.

    În a doua parte se pune accent pe dezastrele cauzate până în momentul respectiv de război: case părăsite şi distruse, oameni morţi într-un număr mare şi alte dezastre. De asemenea, în a doua parte se pune accent şi pe Jean-Marie, fiul familiei Michaud, soldat în armata franceză.

   Apoi, lumea uşor-uşor începe să-şi revină, iar oamenii se întorc la casele lor părăsite.

   Tot în a doua parte apar noi personaje, precum doamnele Angellier, o soţie şi o mamă care avea fiul în război şi noi aventuri sunt gata să înceapă.

   Trăind în fiecare zi alături de oaspeţii lor, femeile franceze încep să se îndrăgostească de germani şi nu-i mai privesc aşa de dur precum îi priveau înainte, doar femeile bătrâne rămân încă împotriva lor. Or pleca sau nu germanii din Franţa?  Ce vor face femeile care s-au îndrăgostit de soldaţi? Dar oare cum se va termina romanul?

   “Suita franceză” este romanul care a propulsat-o pe Iréne în topul celor mai populari scriitori, fiind o adevărată mărturie despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Mie mi s-a părut foarte interesant, mai ales pentru tematica aleasa de autoare şi v-o recomand cu drag!

Cartea Suita franceză de Irène Némirovsky a fost oferită de Librăria online Libris.ro. Poate fi comandată de pe site-ul Libris