Tainele timpului. Lumi pierdute – Mihaela Anghel – Editura Petale Scrise – recenzie

Tainele timpului. Lumi pierdute

Mihaela Anghel 

Editura: Petale Scrise

An apariție: 2021

Nr. de pagini: 260

Gen: romance, paranormal romance, romantic mistic

  Îmi plac cărțile care reușesc să mă surprindă prin esența lor sau prin mesajul transmis, dar și cele care ajung să-mi influențeze modul de gândire, oferindu-mi o lecție de viață. Povești la finalul cărora să rămân cu sentimentul unei lecturi profunde. Ei bine, în această categorie intră și romanul “Tainele timpului. Lumi pierdute”, semnat de autoarea Mihaela Anghel.

   Povestea mi-a trezit niște amintiri tare frumoase, de pe vremea când eram studentă la geografie și mergeam în practică la Costești, să studiez trovanții – localnicii îi numesc „pietre vii” sau ,,pietre care cresc” – și să mă bucur de prezența acestor forme stranii. Cu toate că a trecut aproape un sfert de veac, țin minte și acum lecția ținută de profesorul de geologie despre aceste concrețiuni grezoase, create în straturi de nisipuri, dar și “isprava” făcută de mine (am luat acasă, ca amintire, doi mici trovanți). Având origini încă dezbătute de specialiști, acești trovanți rotunjori, au exercitat și asupra mea o fascinație aparte, determinandu-mă să îi țin în palmă de fiecare dată când mă simțeam neliniștită sau tensionată.

  Revenind la cartea de față, “Tainele timpului. Lumi pierdute”, vă pot spune că este un amestec irezistibil de fantezie, aventură, mistică și romantism, care aduce în discuție o viziune interesantă asupra lumii. Autoarea Mihaela Anghel ne propune o călătorie în timp, alături de personaje, prin lumile dispărute ale Lemuriei și Atlantidei. Totodată, parcă ne îndeamnă să ne gândim la adevăratele valori ale vieții și la faptele pe care le facem de-a lungul timpului. Practic, ne oferă suficiente ingredientele cât să ne deschidă apetitul pentru lectură (subiecte interesante despre ezoterism, simbolism, evoluție spirituală, divinitate, nemurire, nelipsind de aici creaturile mistice, dar și o scriitură frumos șlefuită, autoarea având un fel aparte de a prezenta stilul de viață al satului romanesc), dar să ne și țină cu sufletul la gură până la finalul cărții.

  Mi-a plăcut ideea pe care a avut-o autoarea, de a ne face părtași, prin intermediul amintirilor, la evenimentele marcante din viața plină de încercări a profesorului Vasile Toma, din perioada copilăriei, în special. În același timp, m-a încântat modul în care a făcut trecerea de la lumea de astăzi spre un trecut îndepărtat, pe tărâmuri de legendă. De asemenea, m-a uimit cele descoperite în nota explicativă de la finalul cărții. Acolo am aflat că această poveste își are rădăcinile în experiențele din viețile anterioare pe continentele dispărute Lemuria și Atlanida ale celor ce au ales să le împărtășească pe Youtube, sub forma unor ședințe de hipnoză regresivă. Pe mine, această informație m-a intrigat și m-a făcut să văd cu alți ochii întreaga poveste, pentru că mi-a confirmat faptul că există un sâmbure de adevăr.

  Acțiunea din prima parte a romanului are loc în zilele noastre, ea învârtindu-se în jurul personajului Vasile Toma, un om inadaptat, epuizat sufletește de efectele unei karme nevindecate. Provenind dintr-un cătun încremenit în timp, situat aproape de contactul dintre Subcarpații Moldovei și culoarul Siretului, petrecând timpul mai mult în preajma unor bolovani cu forme ciudate, de la poalele dealului, și nu a oamenilor, Vasile “nu vedea nimic nelalocul lui în a-și manifesta prietenia față de niște pietre, cum nu i se părea deplasat faptul că el le înțelegea, le simțea trăirile, le pricepea graiul. Mai mult decât atât, și ele îi cunoșteau gândul, căci îi răspundeau mereu la întrebări, chiar şi la cele nerostite”.

  Cu trecerea timpului, ataşamentul față de acești bolovani – cunoscuți sub denumirea de “pietre vii” sau, științific, de trovanți – s-a amplificat, iar mai tărziu s-a apucat de facultatea de geologie ,,pentru a căpăta cunoștințe despre forțele și fenomenele ce au acționat asupra planetei și care au contribuit la formarea rocilor terestre. Credea că, astfel, va descifra și misterul acelor pietre vorbitoare”. Însă, oricât de mult a aprofundat studiul rocilor, el tot nu a găsit răspunsuri la întrebările ce i-au marcat întreaga existență, dar și motivul pentru care putuse comunica, în copilărie, cu pietrele.

“…pietrele, dacă știi să le asculți, îți dezvăluie multe taine”

  Adevărul e că profesorul trăise cândva o experiență inedită, în urma căreia descoperise că cineva credea în abilitatea lui de a comunica cu pietrele vii, că nu era doar o închipuire de-a lui. Mai precis, într-una dintre călătoriile la trovanții de la Ulmet, el ajunsese într-un fel de peșteră, iar aici dăduse peste un fel de mentor spiritual al locului, dar și peste o fată cam de vârsta lui, pe nume Lydia, ce emana o extraordinară forță și stăpânire de sine. Însă, discuțiile purtate cu aceștia nu au făcut decât să-i stârnească și mai mult curiozitatea, să descopere motivul pentru care el era mai special decât alți oameni.

  “…imaginea acelei fete extraordinar de frumoase, cu o privire adâncă ce te și îngheța, te și hipnotiza, totodată, l-a urmărit, de atunci, în fiecare moment al vieții lui. Și i-a compromis, din start, orice fel de relație amoroasă.”

  Abia peste ani de zile, odată cu revenirea în satul copilăriei, Vasile Toma simte din nou conexiunea cu pietrele vii, iar reîntâlnirea cu Lydia, o femeie în floarea vârstei acum, dar plină de eleganță și rafinament, îl va transpune într-o călătorie spre interiorul planetei.

  Însă incursiunea în timp și spatiu se face până pe continentele de mult dispărute, Lemuria și Atlantida, locuri despre care nici imaginația uneori nu-şi mai aduce aminte. Acolo unde ajungem să facem cunoștință cu o pleiadă de personaje interesante, precum: Saray, Marea Preoteasă și mesager al Iubirii Divine, Elin, comandantul armatei din Lemuria, dar și căpitanul Tomas din Atlantida. În acea perioadă, Lemuria se afla într-un proces de schimbare care o neliniştea pe Saray, care avea responsabilitatea păstrării învățăturilor sacre și a menținerii nealterate a legăturilor adânci dintre Pământ și stele. Până nu demult, totul pe Mu (Lemuria) reprezenta iubirea absolută față de semeni și de toată natura pe despre înconjurătoare, dar acum, “prin noile lor preocupări, se îndepărtau tot mai mult de ființele de lumină care au fost odată. Schimburile aşa-zis interculturale cu atlanții îi făceau să piardă tot mai mult contactul cu sistemul stelar şi, implicit, cu rădăcinile lor”.

  Conflictele dintre Lemuria și Atlantida se înmulțesc și, cu cât înaintam mai mult în poveste, aflăm motivul pentru care aveau să se scufunde cele două continente. Însă vă las pe voi să aflați toate amănuntele, precum și legătura care există între un profesor din zilele noastre și o preoteasă dintr-o lume dispărută cu mult timp în urmă.

“Şi atunci, de ce n-am presupune și că legendele sunt adevărate, spre exemplu? Doar pentru că lucrurile nu se mai întâmplă azi aşa cum se întâmplau cu sute sau mii de ani în urmă?”

“…întotdeauna să te încrezi în inima ta! Adevărul va fi mereu acolo când ai să-l cauți!”

Verifică disponibilitatea cărții în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, librărie.net şi cărtureşti

Recenzii cărți

Tainele timpului. Lumi pierdute – Mihaela Anghel – recenzie