Tatăl meu, Iosif – Răzvana Niță-Lupu – recenzie

Editura: Tritonic

An apariție: București 2023

Nr. pagini: 376

   “O familie face mai mult decât o țară, mai mult decât o planetă. Într-o familie fericită nu există nici comunism, nici dictatură, nici frig, nici zăpadă călcată în picioare.”

   Încep prin a mărturisi că nu știam nimic despre această autoare, dar cartea despre care urmează să vă povestesc m-a luat prin surprindere ca un val canicular ce te izbește din plin de îndată ce ai ieșit la lumină dintr-un beci întunecat și răcoros.

  Cartea de astăzi îmbină durerea și nostalgia cu ironia fină dată de contextul în care este relatată, și anume prin prisma unei copile care crește și se chinuie să supraviețuiască în epoca ceaușistă, sperând ca însemnările sale epistolare să își găsească cumva, în mod miraculous, drumul spre tatăl care a părăsit țara în mod ilegal în timp ce era forțat să facă parte din grupul Canal 77, înainte de a o cunoaște. Sau mai bine spus, de a le cunoaște, căci povestea implică destinele a două surori gemene – Răzvana (autoarea în sine) și sora sa, Raluca.

“Feliem totul, împărțim în bucăți egale, înjumătățim pentru a ne bucura și mâine de ce avem bun azi. Pentru că un mâine fără perspectiva unei plăceri cât de mici devine un iad. De când mă știu nu am mâncat niciodată o ciocolată întreagă, nu am consumat un pachet de biscuiți singură și cu atât mai puțin deodată. Bomboanele nu se sparg în dinți și nu se mestecă. Orice gust trebuie savurat, orice bucurie trebuie prelungită, trebuie trăită conștient și în tihnă.”

  Timp de 14 ani, Răzvana îi scrie tatălui său, Iosif, despre copilăria sa, despre întâmplările prin care este nevoită să treacă în calitate de copil al unui dezertor, despre neputințele mamei de a le asigura iubire și tandrețe deoarece propriile frustrări acaparează mare parte din locul în care ar fi trebuit să înflorească sentimentele materne, despre epoca ceaușistă cu toate absurditățile și paradoxurile sale. 

“În fotografia asta pe care o privesc sunt eu și Memi, în fața blocului în care am stat până la 5 ani. Eu sunt pe tricicletă și mă uit cumva în spate. Memi trece pe lângă mine și mă șterge cu privirea. De fapt, ne uităm în direcții diferite pentru că mergem în direcții diferite, ca și cum ne-am grăbi să lăsăm cadrul gol. Nu știu cum să îți explic dar aceasta este fotografia mea preferată din toate cele, nu prea multe, pe care le am cu mama mea. Îi apreciez adevărul și onestitatea. Așa am simțit dintotdeauna – că nu reușim să ne întâlnim cu adevărat, să facem simbioză, sufletele noastre nu s-au lipit niciodată, nu mă simt o prelungire a ei și nici pe ea nu o simt o completare a mea…”

   Povestirile sale văzute prin ochi de copil maturizat forțat, sunt savuroase prin autenticitatea de care dau dovadă. Este imposibil să nu îți revină în minte imagini, gusturi și senzații demult apuse, dacă ai copilărit în epoca comunistă. Personajele aleatorii despre care ni se povestește, rude, vecini, prieteni… și care, mai mult sau mai puțin au rolul de a da culoare și formă contextului sumbru în care autoarea a trait, au fiecare povestea lor sumbră de viață. O viață de care în mare parte nici măcar nu își mai doresc să fie conștienți.

  Lipsuri, improvizații, vise neîmplinite, tachinări, boli și dureri ascunse, toate depășite cu resemnarea celui care a fost învățat de mic că altă variantă nu există. Iar dincolo de neputință, tronează speranța că, poate într-o zi, Iosif va da un semn din S.U.A, unde locuiește cu cea de-a doua familie a sa și va aduce cu sine cea mai mare bucurie, revederea.

  Din păcate, tatăl nu își face apariția, ulterior Răzvana află că acesta a decedat în 1994 în urma unui anevrism cerebral. 

“Paradoxal, am simțit că mi s-a luat o piatră de pe suflet. Demonul incertitudii m-a eliberat. Acum știu sigur că nu ne vom putea revedea. Nu aici.”

  Ultima scrisoare, datată în 29 martie 2004 și adresată tatălui său, concentrează în câteva rânduri întreaga dezamăgire a celei care, gradual, a sperat o viață întreagă că tatăl său nu a uitat-o.

“Dragă tată, 

Prefer să îți spun așa. De fapt, cum altfel ar fi mai potrivit, mai încăpător și mai tandru? Ești tatăl meu, chiar dacă în definitiv ai refuzat să fii. Ești cel mai prezent absent tată din lume, cel mai dorit, cel mai așteptat, cel mai idealizat. Își scriu astăzi pentru că abia azi am înțeles că nu vei mai putea veni niciodată. Își scriu azi când – deși îmi e greu să accept – am înțeles că așteptarea mea a luat sfârșit. Și, îți mărturisesc sincer că nu știu cum voi putea trăi fără așteptarea asta, fără speranța asta absurd că ne vom regăsi. Poate de aceea m-am hotărât să-ți scriu, ca să umplu timpul neîntâlnirii noastre cu ceva. Cu amintiri din viața mea. Din viața mea, așteptându-te.”

   O carte răscolitoare și autentică, pe care am savurat-o în doze mici ca să permit poveștii care aduce cu sine trăirile unui destin încercat de soartă, să se sedimenteze în ceva ușor de digerat.

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: , cartepedia şi cărtureşti.

Recenzii cărți