Un fluture în chihlimbar

Un fluture în chihlimbar

„Singurătatea e un oraș

În care ceilalți au murit. (…)

 În valea dintre suferință și moarte,

Singurătatea e un oraș fericit.” Ana Blandiana

   Deși suntem din ce în ce mai mulți, se pare că suntem din ce în ce mai singuri. Într-o lume a comunicării și conexiunii, trăim paradoxul debranșării de semeni, al însingurării. Singurătatea nu alege, nu tratează preferențial, nu face diferență între sexe. Singurătatea este o tragedie din care o companie japoneză a considerat că poate trage foloase: a lansat un serviciu prin care femeile singure pot închiria un bărbat de vârstă mijlocie ca partener de dialog și însoțitor la cumpărături, pentru doar zece dolari pe oră! Ce părere aveți, doamnelor? Cam scump și…un bărbat ca însoțitor la cumpărături? Niciodată!

   La prima vedere o femeie singură va încerca să demonstreze că îi este bine. Bine cu o rochie nouă, cu o ieșire de sâmbătă seara împreună cu prietenele, cu un bun-simț care o va împiedica să-și ia drept partener un pahar de băutura.  O seară tristă de iarnă, o liniște în jurul ei care devine asurzitoare și haina singurătății începe să devină prea strâmtă, înăbușitoare, declanșând mecanisme neașteptate: după lacrimi și disperare, după analize îndelungate a ”ce-ar fi fost dacă…”, „dar dacă…„ „am greșit atunci când…”„ ar fi posibil să…”, femeile se revoltă. „Da, știu că valorez ceva. Știu ce și cât pot. Știu că pot iubi. Ştiu că merit să fiu iubită.” Aroganță, autoamăgire, disperare, speranță?

   Dar anii trec. Libertatea clamată odinioară se transformă în anunțuri discrete: „Doamnă, 47 de ani, îl caut pe Făt-Frumos. Accept și văduv cu doi copii.” Poate că aici este marea greșeală. Căutăm fericirea în lucruri perisabile. Și relațiile, de multe ori și oamenii sunt perisabili. Poate că nefericirea este sora geamănă a singurătății? Să fim fericite înseamnă să știm exact ce dorim, ce așteptări avem, la câte iluzii suntem dispuse să renunțăm?

   De ce presiunea este mult mai mare asupra femeilor singure decât asupra bărbaților? Au ajuns femeile să se teamă mai mult de „gura lumii” decât de abisul singurătății? Pentru a fi acceptate, femeilor li s-a impus, tradițional și obligatoriu, „dreptul” de a fi căsătorite.  Nu cumva și acum societatea se teme să lase femeia singură cu gândurile ei? Ar putea fi în pericol să se descopere pe ea!…

   Da, o femeie singură poate să braveze, să-și ascundă gândurile în spatele unor declarații sfidătoare. Pentru că singurătatea nu strigă, nu imploră, se ghicește în tristețea privirii, se citește printre rânduri.  Singurătatea bărbatului are tendința de a se transforma în acțiune. De cele mai multe ori, bărbatul va căuta leacul împotriva singurătății utilizând: o bere, un meci urmărit la televizor, o invitație la sex pe rețelele de socializare.

   Se povestește că atunci când un bărbat cumpără o carte despre singurătate, fiecare femeie din magazin va sări pe el. O femeie va cumpăra o carte despre singurătate, și toată lumea din librărie o va zbughi afară!  Anecdotă care ar trebui să ne pună pe gânduri…

   Dacă la 20 de ani femeile sunt prinse în vârtejul  tinereții, al descoperirii feminităţii atotputernice, visând marea dragoste care le va confirma valoarea reală sau imaginară a ființei lor, bărbații se învârt și ei în aceeași zonă a descoperirii de sine. Femeile se regăsesc în complimente făcute de multe ori cu un scop clar de tinerii masculi care își exersează puterea de seducție. Jocul durează câțiva ani, ducând în majoritatea cazurilor la o căsătorie. După care încep să gândească. Și visătoarele femei, și cuceritorii bărbați.  Ea va descoperi că el nu se mai extaziază de fiecare zâmbet și cuvânt, el va simți că i s-au limitat considerabil  ieșirile cu „băieții” și parcă simte cum îl apasă lanțul verighetei pe pinteni. Așa începe trista singurătate în doi.

   Cine poate spune care singurătate este mai tristă? Cea în care știi că va trebui să deschizi o ușă în spatele căreia nu te așteaptă nimeni? Cea în care doi oameni se înstrăinează și nu mai au în comun decât un spațiu locativ, câteva amintiri prăfuite, eventual un copil martor al unor vieți în care fiecare părinte gestionează cum poate povara unei existențe aparent normale?

   Există singurătăți care ucid câte puțin în fiecare zi, ne lasă goi, sfâșiați de povara ființei noastre cu care nu mai știm ce să facem. Există cea mai atroce formă a singurătății, singurătatea în doi care ucide dorința de viață, curajul de merge mai departe, de a vedea ce este dincolo de ziduri. Dar există și solitudinea, singurătatea dorită, aleasă pentru introspecție și creație. Sunt oameni pentru care singurătatea este opțiune și destin, cei care știu să transforme deșertul într-o oază. În turnul de fildeș al creației trebuie să fii singur. Cărțile, muzica, picturile au căpătat viață datorită solitarilor.

   Infatuarea unui bărbat poate numi singurătatea femeii „neputință autosuficientă”.  Bărbați de geniu, în singurătatea harului poetic au făcut vorbele să „cânte”. Iar femeile au scris romane: Pearl S. Buck, Jane Austen, Charlotte Brontë, Emily Brontë, Mary Shelley, Simone de Beauvoir, Anaïs Nin, Daphne du Maurier, Colleen McCullogh, Cella Serghi, George Sand, Ileana Vulpescu.  Și aș putea continua.

Colţii misandrei

Un fluture în chihlimbar.