O zi, două, nouăzeci şi nouă…

„Amanții mei sunt cărțile-nțelepte,

Amanții mei sunt vechii autori.

Cu ei ades am împărțit orgia

Din asfințitul serii până-n zori.

Amanți sublimi, visare, poezie…” Agatha Grigorescu Bacovia

      Orice femeie a fost iubită: o zi, doua, nouăzeci și nouă, după care a devenit soție. Literar vorbind, asta echivalează cu o trecere bruscă de la romantism la realism. A mai trecut o zi, două, nouăzeci și nouă și a aflat că trebuie să abandoneze visele, emoția, uneori și speranța în favoarea unor chestiuni mult mai practice: cum să frământe cel mai pufos cozonac, care este cea mai bună marcă de detergenți sau să devină specialistă în puericultură. El este bucuros – are o soție care îl iubește, îl răsfață, o voce de clopoțel îl strigă „tati”. Este mândru și plin de responsabilități, dar parcă ceva îl îngrijorează. Mai trece un an, mai trec cinci ani, ea s-a „eficientizat”: fuga la serviciu, fuga pe la piață în drum spre casă, viața ei s-a robotizat, este un mecanism perfect adaptat la nevoile familiei. El – încruntat, nemulțumit, plictisit, stresat, plin de reproșuri. Și toate astea o zi, două, nouăzeci și nouă, uneori o viață. Aceasta este povestea multor femei care au fost iubite, au devenit soții devotate care nu mai  așteaptă și nu vor primi flori, recunoștință, apreciere. Inima lor pare să fi  devenit o grădină devastată.

   Da, orice femeie căsătorită cu un bărbat autosuficient, egoist și înfumurat ar trebui să fie amantă. Pentru majoritatea bărbaților a avea o amantă este ceva obișnuit, se zâmbește înțelegător și se trece mai departe. Sunt rare divorțurile  în care un bărbat este acuzat de infidelitate. Invers… Unde este aici moralitatea? Egalitatea în drepturi? Câți bărbați sunt arătați cu degetul și categorisiți drept…curvari? Discutăm la nesfârșit despre emanciparea femeii  care – în realitate – trebuie să respecte legi morale instituite, dar nerespectate de bărbați?

     Da, și dacă se întâmplă să vină ziua în care ea, fosta iubită ajunsă soție, observă că a venit primăvara, cerul este albastru, revede o fotografie, citește un vers, ascultă o melodie din vremurile în care fiorii dragostei încă nu fuseseră înlocuiți de gheara înghețată a prezentului? Când atitudinea ingrată și dureroasă a celui de-alături nu mai amintește cu nimic de exuberanța și pasiunea cu care începuse totul?

    Într-un pasaj extrem de revelator din „Dragostea în vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez spunea așa: „Numai ele știau ce grea povară era bărbatul pe care-l iubeau cu patimă și care poate că le iubea și el, dar de care trebuiau să aibă grijă ca de un copil până la ultimul suspin (…. Și totuși, când îl vedeau ieșind din casă, le cuprindea spaima că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Asta era viața. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viață.”

   Altă viață? O viață în care ea să îndrăznească să fie ea însăși? Dar viața prezentă, unica viață în care ne mulțumim doar cu bucurii mărunte printre necazuri și fire de păr care încep să albească? Se numește cumva virtute? Eu o numesc lașitate. Suntem blânde, înțelegătoare, rezistente la efort  și tăcute. Se numește cumva modestie? Eu o numesc renunțare. Renunțăm la vise, așteptări, pasiune. Se numește înțelepciune? Eu o numesc sacrificiu.

   Sacrificăm tot ce suntem, tot ce avem: tinerețe, bucurie, încredere, optimism, speranță. Zăvorâm ușile inimii, ferestrele spiritului nostru pentru a trăi onest, în siguranța unui cămin, a unei familii. Uneori, din păcate doar uneori, vine ziua când trebuie să ne răspundem la propriile întrebări, ziua în care trebuie sa fii sinceră cu tine însăți. Există situații în care un bărbat și o femeie să conviețuiască în mod cinstit, „să joace cu cărțile pe masă”, să se regăsească în aceleași preocupări, cu aceeași pasiune și exaltare ca la începuturi? Va veni vreodată timpul în care gândurile, aspirațiile, dorințele ținute prizoniere o viață întreagă să fie auzite? Și nu doar auzite, ci trăite?