Vara in care mama a avut ochii verzi de Tatiana Tibuleac

Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac

Editura: Cartier

An apariție: 2016

Număr de pagini: 160

   Tatiana Țîbuleac, fostă prezentatoare, reporter şi editor la ProTV Chişinău, stabilită actualmente la Paris unde activează în domeniul comunicării şi audiovizualului, s-a instalat pe primul loc în topul vânzărilor librăriilor din Chişinău, cu romanul “Vara în care mama a avut ochii verzi”, proaspăt lansat. Foarte cunoscută în Republica Moldova, având, probabil, încă nevoie de o prezentare introductivă ca asta pentru cititorii din România, este în mod sigur, absolut surprinzătoare cu acest roman al său, pentru toată lumea.

    Închipuiți-vă că Monica Dascălu sau Oana Andoni s-ar retrage din postura de prezentatoare de ştiri, în Paris, şi ar scrie o carte. Intenţionat nu le-am ales pe Andreea Esca sau Mihaela Rădulescu (cea mai la îndemână comparaţie dat fiind că s-a exilat şi ea la Monte Carlo, sau pe unde mai e), pentru că de la expansivitatea lor eşti pregătit psihologic cam pentru orice. Dar de la Tatiana te aştepţi, cumva, la ceva diafan, pentru că ea dă senzaţia asta. Când am aflat că a lansat un roman, mi-am dorit neapărat să îl citesc, imaginându-mi deja un fel de pastorală idilică cu viaţa la ţară din Basarabia, cu sat pitoresc, cu o bunică şi cu o mamă generoase şi înțelepte, poate cu multe rememorări din pruncie ale autoarei, ceva între “Amintiri din copilărie” şi “La Medeleni”. Când colo începutul romanului te şochează cu duritatea psihotică a lui Chuck Palahniuk combinată cu imaginea delirantă a filmului britanic transgresiv, unde toate personajele sunt drogate, gen “Trainspotting” (“Din viaţă scapă cine poate”). Dacă ai încerca să îi defineşti livresc stilul ca realism frust ar fi prea edulcorat, mai potrivită îi e pecetea de sarcasm ostil dus la extrem.

    Povestea e neliniară temporal, compusă de fragmentele din viaţa unui personaj greu empatizabil… Băiat afectat psihic de moartea surioarei sale Mika şi comportamentul post-deces al mamei, ce i-a accentuat trauma… Adolescent şcolit într-o instituție de “ţăcăniţi”, privind lumea cu ochi înrăit, ce îşi urăşte mama şi o disecă neiertător, dar va trebui brusc să o însoţească în ultima sa călătorie şi marea aşteptare a clipei morţii, când va afla că e bolnavă de cancerul galopant care îi va despărți definitiv în timp ce îi va apropia forţat, în ultima lor vară împreună… În sfârşit, un bărbat adult trecut prin durerile şi ghinioanele vieţii, cu regrete ca amintiri şi remuşcări pentru toate alegerile sale, dar şi cu sublimul artei născute din suferinţă – cu ochii mamei însufleţind picturi genial turmentate.

    Dacă feminitatea ar putea avea mari dificultăți să se asocieze cu felul de a privi lumea oglindit de caracterul lui Alecksy, catalogându-l ca şocant, extrem de dur, masculin, bărbaţii înşişi vor respinge cruditatea cu care adolescentul  îşi judecă mama, identificând-o mai degrabă ca neîndurător feminină, a unei fiice, cea din conflinctul de totdeauna între diferitele generaţii familiale de acelaşi sex. Băieţii pur și simplu nu pot ajunge la gradul ăsta de sadism în a îşi analiza mamele, fără a le găsi nicio scuză. Mereu, undeva, se păstrează dragostea necondiționată. Scuza unisex – valabilă pentru toți, rămâne că și dacă e realist descris, personajul are totuşi o afecţiune psihică şi de aici toate stranietățile lui. Dar dincolo de orice încercare de disociere, regretele sale pot fi oricând regretele noastre. Poate pentru vini mai mici şi mai discontinue, pe care însă le simţim la fel de grave. Chiar dacă atitudinea lui Aleksy faţă de mamă e exacerbată, toţi ne putem regăsi părerile de rău pentru că ne-am supărat proprii părinți, în remuşcările lui. Faţă în faţă cu boala, sau cu ceva şi mai defintiv, ca moartea, fiecare gest răutăcios pe care l-am făcut vreodată capătă o greutate imensă, fiecare vorbă nepotrivită devine o piatră aruncată în fiinţa iubită, pe care am da orice să o putem lua înapoi. Senzaţia de a opri timpul într-un moment anterior sau de a îl da  în urmă pentru a putea schimba trecutul, e remușcarea supremă ce îşi urlă dorinţa de reparare şi corectare, iar forma sa extremă e tânjirea după neantizare. Atunci când ne-am dori din tot sufletul să nu ne fi născut, doar pentru a anula influenţa malefică și gesturile nefaste care au afectat destinul celor iubiţi.

    Rolurile vinovat-nevinovat şi victimă-călău se schimbă cu fiecare capitol al cărţii şi culisarea simpatie-antipatie faţă de mamă sau fiu e atât de rapidă, în funcţie de cine se străduieşte mai mult să îşi normalizeze comportamentul cvasi-autistic din etapa descrisă, încât la un moment dat ajungi să îi priveşti egalizator pe ambii, doar cu profundă înţelegere.

     Peisajul idilic terminal nu e un semănătorism franţuzit de soiul: ce fain ar fi să crăpi hodinit în nordul Franţei. Satul ales pentru moarte nu e neapărat o locaţie recreativă perfectă, ci doar unul din acele multe locuri magice nemodificate de trecerea timpului, unde pare că s-a născut veșnicia, liniştea şi tihna, putând fi situat la fel de bine în orice altă ţară, inclusiv, sau mai ales, pe plaiurile mioritice. Babilonia absolută a personajelor cu familia de emigranţi polonezi britanizați ai Lui Aleksy, locuitorii autohtoni şi berbero-arabi ai Galo-Normandiei, turiştii, iubita sa sionistă şi prietenii lui pierduţi în exotismul libertin olandez ca într-un Rai cosmopolit, accentuează ameţitor senzaţia de oglindă/reflecţie universală, fără graniţe, localizări sau influenţe zonale.

    Mai mult chiar decât relaţia mamă-fiu, cea care impresionează până la urmă e tot povestea de iubire romantică,  Aleksey-Moira. Abia întrezărită, abia schiţată, abia descrisă logic şi temporal, abia dezvăluită în finalul ce totuşi îţi umple ochii de lacrimi…

    Aş remarca și că devenirea lui Aleksy are ceva din creşterea Mănăstirii Argeşului sub mâna Meşterului Manole, cu Ana cuprinsă-năuntru. Că fiecare operă cu adevărat impresionantă duce sacrificiu sau durere imensă în ea. Dar mi-l imaginez pe personajul sarcastic al Tatianei rânjind dispreţuitor la asemenea metaforizări şi scrâșnind printre măsele că e doar viaţă, fără generalizări, învățăminte sau subînţelesuri. Din cauza rictusului lui ironic mă simt aproape vinovat că mi-a plăcut atât de mult cartea, aşa cum ar fi trebuit să se simtă cumpărătorii tablourilor sale pe care îi anticipa ca “stricaţi care caută stricăciuni”. Mă liniştesc însă cuvintele mai importante decât culorile, ca să o parafrazez de data asta pe Moira. Pentru că peste coloritul eroilor în tuşa necesară, strălucesc metaforele şi comparaţiile superbe şi scrisul curgând încântător şi sigur, al autoarei.

    Mă simt, oleacă, la sfârşit de recenzie, ca jurnalista ucraineană din carte care venise pregătită să aiureze despre arta pictorului cu rădăcini poloneze, legând-o de originea sa şi de locurile de baştină pe care el nu le-a văzut niciodată.  Am luat în mâna romanul Tatianei sperând la ceva regional despre românii din Basarabia, poate la ceva ca în prima ei carte “Fabule moderne” din care am descoperit deocamdată doar fragmente (cine ştie ce diferită e şi ea ca ansamblu, față de prima impresie) sau ca în spicuirile ei biografice de pe blogul personal/aici … Paradoxal, dincolo de impactul iniţial şocant, aşteptarea mi-a fost satisfăcută chiar mai mult decât nădăjduiam. Pentru că “Vara în care mama a avut ochii verzi” e o operă universală, ne cuprinde pe toţi şi natura umană a fiecăruia dintre noi, aşa cum generalul cuprinde specificul şi lumea cea mare cuprinde satul părinţilor sau al bunicilor noştri.

Mulțumim scriitoarei Tatiana Ţîbuleac pentru romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi” și pentru  fotografiile din arhiva personală.