Vise literare VII

Vise literare VII

V-a fost dor? N-am mai visat de mult literar, dar din fericire, psihicul nostru revine la vechile comportamente, cu un caracter ciclic. Cu alte cuvinte, visele lovesc din nou!

Multiplicatorul de stick-uri

   „Acesta nu e un vis literar în adevăratul sens al cuvântului, ci seamănă, mai degrabă, cu un fragment de roman sau cu un scenariu de film thriller:

   Găsisem în cutia de scrisori două bucăți din plastic albastru. Mă uitam la ele, nu știam ce sunt, când mi-am dat seama că persoanele care le aduseseră erau acolo veniseră să mi le înmâneze personal. Cele două bucăți de plastic ascundeau, de fapt, stick-uri USB ce conțineau datele unor experimente. Persoanele (două femei) aduseseră cu ele și doi bărbați care participau ca subiecți la experiment. Îmi explică despre ce e vorba, când unul din bărbați spune:

   – Dar pe mine m-ați întrebat dacă sunt de acord să particip? Că nu sunt!

   Atunci, cu toții și-au luat la revedere și au plecat, dar înainte de asta, le-am dat înapoi stick-urile. Mă gândeam cine știe ce o fi pe ele, ce rezultate la experimente dubioase la care nu trebuie să am acces și dacă rămân stick-urile la mine, se întorc să mă împuște. Le-am înapoiat stick-urile, ele mi-au mulțumit, dar imediat după ce au plecat am realizat ceva: cât stătusem cu ele acolo, un aparat anume, un fel de xerox pentru obiecte, multiplicase stick-urile. Iar ele auziseră zgomotul acela, eu am întrebat:

  – Ce se aude?

  – Multiplicatorul…

   La naiba, aveam o copie de pe stick-uri, chiar dacă le înapoiasem! Dacă veneau după mine? Și mă rodea curiozitatea: să mă uit ce e pe ele sau nu?…”  – Sorina

Cartea vorbitoare și codul

   „De câteva săptămâni, e o carte care mă atrage foarte mult. Un album (n-am să spun editura) care are pe copertă un tip celebru. Totul a început când a trebuit să duc cartea aceea la raft. Așa cum mi-e obiceiul, până să ajung la raftul care trebuie, răsfoiesc un pic cartea sau chiar citesc un rând-două și mă bucur în sinea mea, de parcă aș fi un chelner care a primit bacșiș și nu știe nimeni. Evident, se întâmplă ca citind, să mă împiedic și să răstorn teancuri de cărți… dar nimic nu e mai important ca acele două rânduri pe care le citesc și devin, astfel, ale mele.

   Și cum vă spuneam… s-a întâmplat acum câteva săptămâni. Duceam cartea aceea la raft, iar tipul de pe copertă mi-a atras atenția prin expresia feței. În noaptea aceea, am visat că eram din nou în librărie… și duceam cartea aceea la raft. Când să pun cartea în raft, tipul mi-a spus:

  -O să vină un tip să mă cumpere, în foile acestei cărți e un cod care va salva lumea.

  Ciudat e că nu mă mira faptul că tipul de pe copertă vorbește, ci faptul că în carte e un cod care va salva lumea de la nu știu ce calamitate. Am început să răsfoiesc, să răsfoiesc, nu găseam nimic… nu era nici un cod sau nu eram eu suficient de agilă pentru a-l găsi. La un moment dat, aud în librărie un tip că întreabă de cartea aceasta. Tipul de pe copertă mă privește disperat și mă anunță scurt că omenirea e pierdută, iar eu sunt responsabilă pentru asta. Brusc, toate păcatele mele anterioare devin insignificante… pe lângă acesta.

  -Dacă această carte încape pe mâna lui, el va găsi codul, dar îl va folosi pentru a distruge omenirea.

  Am încercat să ascund cartea, dar deodată, in fața mea a apărut un tip înalt, cu o alură sobră.

  -Aș dori această carte, îmi spune, arătând spre cartea pe care eu o țineam în mână.

  -E deja vândută, îmi pare rău, îi răspund, încercând să dispar din fața lui.

  -Haide, începe matahala să râdă, știu că nu e vândută… sau mai bine, uite, îți dau dublu!

  În timp ce scoate portofelul din buzunar, încep să alerg printre rafturi. Rafturile se fac mai înalte și librăria devine un labirint, iar eu alerg, alerg… cu cartea în mână, cu tipul de pe copertă care nu mai tace, ci îmi reamintește mereu că nu am fost în stare să găsesc codul. Alerg, iar râsul puternic al matahalei sobre mă urmărește. Inima îmi bate cu putere, gata să-mi sară din piept. Nu mai am nici o șansă. Sunt pierdută. Și eu, și omenirea. Mă opresc și mă așez între rafturi. Deschid cartea ca o ultimă disperare și dintr-o dată, în mintea mea totul devine clar. Codul era: 8888. Nu mă întrebați de ce, de unde… am știut că acesta era codul și l-am rostit cu voce tare. Atunci, matahala ajunsă deja lângă mine, s-a transformat în păianjen, iar eu l-am strivit.

   M-am trezit bucuroasă că salvasem lumea, cu gândul că aveam să primesc o veste bună (asta înseamnă când visezi păianjen) și mai aveam un gând: să pun la loto numere cu 8… eram sigură că aveam să câștig. Și poate că așa ar fi fost… dacă aș fi ajuns la agenție să pun bilet, dar am uitat…”  – Rodica

Autori români

   „Se pare că în ultimul timp am o tendință în a visa autori români. Într-o noapte, am visat-o pe Monica Ramirez. Dar ghinion, nu mai știu cum, în ce context, ce făcea, dar știu sigur că am visat-o. De fapt, nu mai ținea minte, până când am deschis Facebook-ul și am văzut o postare de-a ei. Atunci mi-am amintit visul. Coincidență sau telepatie? :))

   Altă dată, am visat că eram undeva, la o cabană în munți, care arăta precum casa mea. Nicoleta Tudor era acolo, dormea în camera cealaltă și… călătorea în timp, tocmai se întorsese din altă perioadă.” – Sorina

Vis compensator

   „Am visat că… citeam cartea „Materie întunecată”, de Blake Crouch. După ce am citit o mostră din această carte, oferită de Editura RAO la Gala SuperBlog, am rămas intrigată, fascinată și mi-am dorit cartea. Imediat după ce am făcut comandă, am visat că deja o citeam.” – Sorina