Interviu altfel cu Cristina Nemerovschi

Interviu altfel cu Cristina Nemerovschi

by -
14

Interviu altfel cu Cristina Nemerovschi

Supranumită de critici „rebela literaturii române de azi“, licenţiată în Filosofie, cu un master despre L. Wittgenstein, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul Sânge satanic.
Cartea a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public, ediția a 2-a apărând doar câteva luni mai târziu. În numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără și inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. Romanul a primit referințe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, și a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliștii Premiers Romans En Lecture. Ediția a 3-a apare în 2013, la editura Herg Benet.
Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, Pervertirea, este publicat în 2012, tot la editura Herg Benet. Cartea a fost supusă controverselor încă din primele luni, câteva lecturi fiind întrerupte, temele romanului fiind considerate „imorale, violente și indecente“. Pervertirea este reeditată în 2013.
Ani cu alcool și sex (ed. Herg Benet, 2012) este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, fiind o continuare la Sânge satanic.
nymphette_dark99 iese pe piață în iunie 2013, reprezentând un real succes de public, fiind reeditată 4 luni mai târziu.
În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică un volum de dialoguri cu cititorii.
Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în antologii, atât din România, cât și internaționale.

CĂRŢI PUBLICATE

carti Cristina Nemerovski

1. Povesteşte-ne o amintire din copilărie care te-a emoţionat sau te-a marcat în vreun fel.
Au fost foarte, foarte multe. Cred că, mai ales din perspectiva scriitoarei din mine, sunt o persoană norocoasă, pentru că viața mea nu a fost aproape niciodată lipsită de întâmplări, de sentimente intense, de oameni ieșiți din comun… și asta chiar din copilărie. De aceea îmi este și greu să aleg una singură.

O amintire emoționantă este legată de mama – pe la 4 ani, m-a dat la prima mea grădiniță, pe care am detestat-o din prima clipă. De cum am pus piciorul acolo, am știut că nu mai vreau să mă întorc și a doua zi, dar eram sută la sută convinsă că mama mă va obliga să merg, credeam că e absolut obligatoriu să mergi la grădiniță. Însă maică-mea, când a auzit că nu-mi place, a zis: “Ok, lasă că o să căutăm alta”. Și decizia aia a fost fascinantă pentru mine, ca și cum abia atunci mi-aș fi dat seama că mă iubește – deși maică-mea a fost mereu foarte nereținută în a-mi arăta afecțiune, dar, în fine… mie ăla mi s-a părut chiar un moment în care iubirea ei s-a manifestat concret, ca și cum a inversat regulile universului, în care era obligatoriu să mergi la grădiniță.

O altă întâmplare intensă, de fapt o serie de întâmplări – în decembrie ’89, când bunicul m-a luat cu el “la Revoluție”. Aveam 9 ani, o vârstă oarecum ciudată, la care înțelegi lucruri, dar probabil nu până la capăt. Am fost emoționată să văd așa de mulți oameni scandând același lucru, împărtășind aceleași sentimente. Aveai senzația că se întâmplă ceva cu adevărat important, care ne va schimba tuturor viețile de atunci înainte.

Alt moment care m-a marcat și m-a emoționat a fost la 7 ani, când l-am întâlnit pentru prima dată pe tatăl meu.

2. Cum te-ai integrat ca adolescentă în liceu, cum a fost prima întâlnire, dar primul sărut?
Într-un fel m-am integrat bine, în altul, nu. Din perspectiva relației cu colegii totul a fost bine, eram foarte sociabilă și rebelă și atrăgeam numai persoane interesante și trăznite în jur. În plus, am avut dintotdeauna un talent aparte de a înființa și conduce găști, nu doar în școală, ci cam pe oriunde m-am dus. Profesorii probabil ar spune că nu m-am integrat grozav, pentru că, fiind rebelă, suportam cu greu autoritatea și regulile și le încălcam cât puteam de des. Eram genul ăla de adolescentă care chiulea la greu și nu rata nicio petrecere, dar care avea numai 10 la materiile care chiar o pasionau.

Prima întâlnire… Pe vremea adolescenței mele era un pic diferit, nu aveam întâlniri în sensul clasic. Cu foarte puțini băieți am ieșit “ca la carte”, adică la o plimbare, la un suc, la o cină romantică, la un film – în general, cei care aveau genul ăsta de imagine asupra unei întâlniri nu-mi plăceau cu adevărat, nu erau genul meu, fiind prea conformiști și cuminți. Întâlnirile mele romantice însemnau fugit de acasă, mers prin cimitire, beții prelungite și nu de puține ori se terminau chiar la secția de poliție :)). Mă amuzam recent citind discuțiile nesfârșite legate de cine ar trebui să plătească nota la prima întâlnire – eu, când ieșeam cu cineva, nici măcar nu mă gândeam în treacăt la asta vreodată. Nu exista pe atunci să-ți faci probleme din așa ceva, cel puțin nu în cercurile în care umblam eu – dacă mergeai undeva și nu aveai cu ce să plătești nota, făceai chetă, te împrumutai, te descurcai cumva. Au fost multe lucruri în adolescență pe care poate n-aș mai fi apucat să le fac dacă mi-aș fi pus problema banilor, o problemă care e adusă în discuție tot mai des azi, dar eu am ignorat-o complet și am ales să duc până la capăt experiențele care-mi ieșeau în cale.

Dacă mă gândesc la prima mea “întâlnire” cu Alex, soțul meu, ea a fost cam așa: ne știam de la facultate și am dat unul peste altul întâmplător într-o rockotecă… iar apoi nu ne-am mai despărțit o săptămână încheiată, efectiv n-a mai contat altceva decât să fim împreună. Pe urmă, nu ne-am mai despărțit o lună, un an… și tot așa, până azi.
Mi se pare că acum oamenii își fac uneori multe probleme artificiale. Mereu am fost de părere că e bine să faci ceea ce simți, iar asta cred că până la urmă simplifică lucrurile și reduce din artificialitatea și stângăciile unui început de relație.
Primul sărut n-a fost în liceu, ci cu câțiva ani mai devreme, mai exact la banchetul de clasa a IV-a :)). Nu mai țin minte prea multe legate de întâmplare, dar știu că n-a fost chiar atât de groaznic pe cât ar fi putut fi.

3. Ce vise aveai ca adolescentă şi dacă s-au împlinit sau nu?
Bineînțeles, ca orice adolescent care citea mult și care mai era și rebel pe deasupra, visam să schimb lumea. Mă deranja îngrozitor ipocrizia, voiam să îndrept toate lucrurile care mergeau prost. Mi se părea că există o infinitate de chestii greșit concepute, care ne complică viețile și le distrug farmecul. Mi se părea și că oamenii nu-și exploatează întregul potențial, toată creativitatea, mă enerva că mulți dintre ei trăiesc în cuști, cu teama de a fi judecați de ceilalți. Nu-mi doream neapărat să am o meserie anume, ci doar asta: să schimb lumea, să o fac mai frumoasă și mai spectaculoasă – după criteriile mele, desigur.
Acum, mulți dintre cititorii mei îmi spun despre romanele mele că le-au schimbat viața. Că i-au făcut mai curajoși, că le-au arătat că pot găsi în lumea asta ființe asemănătoare lor, că i-au făcut mai încrezători să-și urmeze propriul drum. Că, datorită romanelor mele, au scuturat toată ipocrizia și sufocarea care exista în viața lor și au ajuns să guste libertatea absolută. Nu știu dacă să schimbi viețile oamenilor care te citesc înseamnă neapărat să schimbi lumea, dar cred că pe undeva este la fel de important. Deci da, se poate spune că acel vis din adolescență s-a împlinit acum, chiar dacă eu nu am scris nicio clipă cu gândul ăsta, am scris doar de plăcere… dar rezultatul se pare că mi-a depășit așteptările.

4. Cum vezi viaţa alături de un partener şi ce-ţi doreşti de la o relaţie?
De la o relație n-aș putea să-mi doresc mai mult decât am acum, cu Alex, cu care sunt căsătorită de 15 ani și cu care sunt împreună de 16. Avem pasiuni comune, ne place să ne petrecem timpul liber în moduri asemănătoare, muncim împreună, facem planuri împreună, mai nou și scriem împreună (mă rog, fiecare cu romanele lui, dar scriem în același timp și asta e amuzant și chiar romantic)… Dar poate nu ăsta e neapărat cel mai important lucru ci, mai degrabă, cel mai important pentru relația noastră este felul în care ne-am maturizat împreună – am avut noroc și ne-am cunoscut foarte devreme și am continuat să ne formăm personalitățile împreună, ca un întreg, într-un fel, astfel că niciodată nu am simțit că facem compromisuri pentru a-l mulțumi pe celălalt. Alex e persoana cu care am vorbit cel mai mult, despre orice – cred că ne-am spus tot ce ne-am fi putut spune. Știm să ne acceptăm așa cum suntem și să iubim la noi inclusiv ceea ce ar trece poate în ochii altora drept defecte.
Părerea mea este că o relație între doi oameni perfect maturi, care se întâlnesc în acel moment în care amândoi au o idee bătută în cuie despre cum ar trebui să fie un cuplu, poate funcționa ceva mai greu, pentru că fiecare are o personalitate bine definită și nu e dispus să renunțe la ea, iar genul acesta de relație ajunge să arate adesea ca un război. La polul opus, mai sunt și oamenii care au avut parte de multe dezamăgiri, și atunci intră într-o relație deja deziluzionați, hotărâți să nu mai aibă niciun fel de așteptări, ceea ce iarăși nu e ok, pentru că poate apărea plictisul: genul de relație în care fiecare din parteneri ar face compromisuri peste compromisuri ca să nu-l piardă pe celălalt. Noi am avut noroc, nu am picat în niciuna din cele două categorii. Dacă cineva ar insista să mă întrebe care este secretul unei relații, cred că i-aș răspunde asta: să găsești echilibrul între a fi tu și a fi cu și pentru celălalt.

De la o relație cred că îmi doresc cel mai mult susținere și comunicare, ce ne dorim toți, până la urmă. Să poți împărtăși cu cel pe care l-ai ales atât momentele minunate, cât și cele grele. Și, cum spunea unul dintre personajele mele, să mă simt într-o relație la fel de confortabil și natural pe cât mă simt cât timp sunt doar eu cu mine. Să nu fie nevoie deloc de măști.

5. Ce crezi că ar trebui să ştie un adolescent când porneşte în viaţă? Ce relaţie ar trebui să fie între un adolescent şi părinţii lui?
Cred că e foarte important pentru un adolescent să știe că poate face absolut ORICE își dorește sau își propune, dacă muncește îndeajuns de mult și crede în visul lui. La vârsta adolescenței chiar nu ar trebui să existe obstacole între tine și ceea ce îți propui –obstacolele apar, inevitabil, mai târziu. E bine să știe cine este, care sunt pasiunile lui, ce se vede făcând peste mulți ani; dar nu ar trebui totuși să se streseze peste măsură cu găsirea drumului, pentru că de foarte multe ori drumul se dezvăluie singur, fără efort.
Părinții ar trebui să-și încurajeze încontinuu copiii. Chiar și atunci când n-au chef, când sunt dezamăgiți, plictisiți, obosiți, deprimați, îngrijorați; nu ar trebui să existe o pauză sau o scuză de la a-ți încuraja copiii. Să nu le interzică nimic. Să-i lase să citească, să viseze, să cunoască oameni cât mai diferiți, să experimenteze, să nu se panicheze nici atunci când iau o notă mai mică la școală, pentru că asta niciodată n-a fost un capăt de lume. Să comunice cu ei, dar să le lase și spațiu personal. Să nu-i preseze, să nu-i sâcâie, să nu-i îndepărteze și să-i determine să închidă ușa spre orice fel de comunicare. Să facă tot posibilul să le cunoască lumea și să-i cunoască pe ei cât mai bine. Să nu presupună niciodată că este obligatoriu să le calce pe urme.

6. Ce alte pasiuni în afară de scris mai ai?
Ascult muzică aproape nonstop, chiar și atunci când scriu. Citesc, bineînțeles, cât mai mult și cât mai divers. Mă uit la filme și seriale – mult timp am fost a horror movies addict, îmi plăceau toate genurile de filme horror J. Îmi place foarte mult să călătoresc și călătoriile mă inspiră cel mai mult pentru cărțile mele, în perioadele în care plec des din București îmi și vin cele mai multe (și mai bune) idei pentru romane viitoare. Îmi mai place să gătesc și nu țin cont de rețete, inventez mereu tot felul de combinații. Ca întotdeauna, îmi place să întâlnesc oameni interesanți și să-i păstrez în preajmă, iar de când scriu cărți îmi place foarte, foarte mult să-mi întâlnesc cititorii!

Pe Cristina Nemerovschi o puteți întâlni pe 5 martie, de la ora 16, la cafeneaua Ritual (Strada Biserica Amzei, nr. 29, Piața Romană), unde va discuta cu cititorii despre Rockstar, romanul pe care-l are în pregătire, și din care va citi fragmente inedite. O întâlnire relaxată, la o cafea, printre cărți!

Mulţumesc Cristina că ai acceptat să raspunzi la câteva întrebări mai…altfel! Arci!
Mulţumim şi noi, Mili&Iasmy!

14 COMMENTS

  1. Genial! Nu am citit pana acum nicio carte scrisa de Cristina Nemerovschi, dar acum imi doresc. Am descoperit un om care imi place! Felicitari pentru interviu!

  2. Cei care au mai comentat diverse despre autoare, ar fi bine sa citeasca interviul acesta si sa descopere ce om minunat se afla in spatele cartilor. Va felicit pentru initiativa acesta de-a ne face cunoscut si altfel autorii. Aprecierile mele sincere Cristina Nemerovschi!

  3. Am auzit si eu multe despre aceasta autoare, de multe ori nu tocmai lucruri bune, dar interviul acesta mi-a schimbat oarecum perceptia ce mi s-a creat in minte pana acum.
    Vreau sa citesc Ultima vrajitoare din Transilvania. De restul, nu stiu ce sa spun inca.
    Felicitari pentru interviu!

  4. Incepe sa imi placa tot mai mult Cristina. Ma regasesc in multe chestii din acest interviu ( nu va asteptati acum sa va spun si in ce :) ) . Felicitari si un BIG LIKE!

  5. Frumos interviu si foarte interesant .. As vrea sa ii citesc cartele dar am vazut.cateva.recenzie care nu mi-au placut .. Asa ca abia astept o recenzie sa ma atraga cel putin

  6. intotdeauna despre o carte sau despre un scriitor vom citi sau auzi comentarii pro si contra,de aceea am ales sa vi-i prezentam pe toti fara partinire.
    important este ca ei se straduie sa ne incinte cu scrierile lor si pentru fiecare scriitor se gaseste un numar mare de cititori.
    si pe mine m-a impresionat placut naturaletea si deschiderea cristinei fata de noi cititorii.
    multumesc cristina pentru interviu si multumesc fetelor pentru aprecieri.

  7. Interesant interviul. Ma bucur ca avem parte de scriitori care se deschid in fata cititorilor!
    Felicitari, Cristina si Arci!

  8. Felicitari, Cristna ! Felicitari, Arci ! Imi doream mult sa o cunosc pe autoare si constat ca imi place ! O rubrica minunata ! Un interviu foarte reusit ! ;) ;)

  9. Si eu am auzit pareri pro si contra. La cele contra..prea putine dintre ele erau si argumentate. Multora nu le place pentru ca se vorbeste prea mult (zic ei) de Cristina. Altora nu le place limbajul, iar celorlalti faptul ca adolescentii ii citesc toate cartile.

    Daca ma intrebati pe mine..este ok sa nu-ti placa sa nu rezonezi cu scrierile unui autor, dar de cele mai multe ori toti cei care fac pe Gigi-Duru exagereaza maxim. Parerea mea normal. Si nu spun ca se exagereaza pentru ca eu o cunosc pe Cristina – nu ne-am vazut niciodata fata in fata, dar chiar si asa simt omul, iar Cristina este minunata! Nimeni si nimic nu-mi va schimba parerea.

    Cristina e ok, iar cartile ei sunt ancorate in realitate, sunt profunde si cu un mesaj profund.

    Felicitari Cristina! Felicitari, Arci pentru inca un interviu de exceptie!

Leave a Reply

Afiseaza emoticoanele Locco.Ro