Baladă pentru Kaliopi – Cătălina Pană – Editura Petale Scrise – recenzie

Titlu: Baladă pentru Kaliopi

Autor: Cătălina Pană

Editura – Petale Scrise

An apariție – 2026, Nojorid

Nr. Pagini – 357

 Recunosc din start: romance-ul nu este tocmai genul meu preferat, așa că atunci când am început “Baladă pentru Kaliopi”, cea de-a patra carte din seria Zodia Ispitei, scrisă de Cătălina Pană, am încercat să las deoparte prejudecățile și să văd ce are de oferit povestea și, chiar dacă nu m-a transformat peste noapte într-o cititoare înfocată a genului, trebuie să admit că romanul știe să-și joace bine cărțile.

  Povestea îi aduce împreună pe Maxim Avramescu, un lunetist de elită măcinat de vina supraviețuitorului și pe Kaliopi Carp, o psihoterapeută care încearcă să-i ajute pe ceilalți în timp ce își ascunde propriile răni. Doi oameni cu bagaje emoționale serioase, care se întâlnesc într-un moment în care niciunul nu pare tocmai pregătit pentru ceea ce urmează. 

  Și, evident, urmează. 🙂

  În această poveste cu valențe psihologice, Max este genul de personaj construit din contraste: dur, retras, încăpățânat și bântuit de trecut, dar cu suficiente fisuri prin care să poată intra, în cele din urmă, puțină lumină. Kaliopi, pe de altă parte, vine cu propriile secrete și cu o doză sănătoasă de încăpățânare. Între cei doi se dezvoltă o relație care pornește într-un context complicat și care, pe parcurs, scoate la suprafață traume, vinovății, dorințe și lucruri pe care fiecare ar fi preferat să le țină bine ascunse.

  În timp ce Max se luptă să facă față vinei de a-și fi pierdut camarazii și fosta soție într-o ambuscade în timpul Războiului Civil din Congo, Kali duce cu sine pierderea logodnicului său, o pierdere la care autoarea a creionat o întorsătură de situație care îi leagă pe cei doi încă dinainte de a se cunoaște.

“Discursul îi este întrerupt de ușile franceze ce se deschid brusc, trântindu-se zgomotos. Cuvintele îi încremenesc pe buze, iar mie îmi îngheață inima în piept și, în același timp, o roșeață fierbinte îmi urcă în obraji. Un bărbat înalt și masiv pătrunde furtunos în încăperea până mai adineauri cufundată în liniște. Părul nisipiu, lung până la umeri și trasat, într-un contrast izbitor, de o șuviță albă, îi este într-o dezordine totală, la fel și barba ce n-a mai văzut un brici de la descoperirea bronzului încoace, nările îi freamătă ca unui taur de coridă, iar din ochii gri îmi aruncă săgeți înghețate. Dacă privirile ar ucide, eu m-aș odihni deja într-un sertar răcoros, la morgă. Îi susțin privirea, încercând să îmi dau seama de ce am impresia că mi-e cunoscut de undeva.”

  Mi-a plăcut faptul că personajele au voce, sunt vii, au personalitate și nu par construite doar pentru a servi unei povești de amor. Dialogurile sunt, în majoritatea momentelor, sarcastice și amuzante, iar umorul mai taie din dramatismul unei povești care, altfel, ar fi putut deveni destul de apăsătoare. Printre toate aceste bagaje emoționale: pierderi, traume, vinovății și secrete, avem parte de suficient haos cât să țină povestea în mișcare. Interacțiunea dintre cei doi e strict profesională inițial, degenerând treptat cu fiecare situație periculoasă de care se lovesc în drumul lor spre vindecare. 

  Cartea se citește foarte ușor pentru că se întâmplă mereu ceva. Când crezi că lucrurile încep să se așeze, își face apariția un nou detaliu menit să complice din nou situația. 

“Când deschid ochii, primul lucru pe care îl simt e greutatea nopții trecute, apăsându-mi pe piept ca o piatră de moară. O privesc cum se agită în somn, chinuită de cine știe ce coșmar a declanșat blestematul ăla de jurnal și oftez. N-am dormit nici mult, nici bine, dar nu-i ca și când n-aș fi obișnuit cu asta. Am stat toată noaptea cu urechea lipită de respirația ei, mângâindu-i ușor spatele, ca și cum i-aș fi putut ține inima întreagă doar prin atingere. Aseară a smuls bandajul de pe o rană supurândă, iar asta mai mult ca sigur îi va lăsa o cicatrice, dar o va și ajuta să vindece o suferință de care nici măcar nu era conștientă.”

  Un mare atu îl are partea senzuală a scenariului, care este extrem de bine dozată. Scenele de sex sunt explicite, dar deloc vulgare sau introduse doar de dragul de a bifa genul. Sunt integrate în atmosfera dintre personaje și au suficient erotism și tensiune cât să funcționeze în poveste. Mi-a plăcut mai ales felul în care vocea personajelor păstrează senzația de intimitate și contribuie la atmosfera senzuală, fără să transforme totul într-o succesiune de scene previzibile.

  Baladă pentru Kaliopi” nu este neapărat o poveste imprevizibilă, dar, deși intuiești încotro se îndreaptă lucrurile, nu înseamnă că nu vrei să te bucuri de drumul până acolo.

“Tonul îmi vibrează în stomac, în piept, în gât. E un sunet care mă rupe în bucăți mici, dar într-un mod aproape terapeutic.

Repet mica mea baladă până când simt că degetele îmi amorțesc, iar mintea începe să se golească de tot ce mă apăsa. Mă opresc, respir adânc, las chitara să mi se odihnească pe coapsă și atunci mă lovește gândul pe care îl tot evit… Balada pentru Kaliopi nu este despre ea, ci despre mine și despre cine devin lângă ea, despre ce nu mai pot ascunde. E un gând de-a dreptul ridicol, dar cred că mă îndrăgostesc de Kali. Mi-am ascuns slăbiciunile în minciuni, tăceri și furii, dar acum nu mai pot. Nu cu ea în casă, dormind în patul meu, râzând în bucătăria mea, respirând același aer. Femeia asta îmi citește sufletul așa cum vezi oasele rupte pe o radiografie, cu fiecare fisură, și dacă aș avea curaj, i-aș cânta, dar nu am. Nu încă… Deocamdată, Balada pentru Kaliopi rămâne un secret între mine și pereții acestei camere, un secret care, mai devreme sau mai târziu, mă va da de gol.”

  Per total, cartea este o lectură relaxată, cu romantism, umor, pasiune, dialoguri care funcționează și o dramă psihologică interesantă, cât să mențină interesul cititorului. Dacă vă plac poveștile de dragoste cu personaje rănite, multă chimie, sarcasm, secrete și un final care echilibrează tot haosul emoțional de până atunci, Cătălina Pană are exact rețeta perfectă.