Acasă, departe de România

 M-am lăsat purtată de gânduri, drumuri și la un moment dat m-am trezit acasă, departe de România. Nici nu știam ce mă aștepta, doar bănuiam că va fi un alt drum anevoios, plin de gropi și ambiție. Dacă aș fi fost singură, nu aveam curajul de a face acest pas, nu din lașitate, ci din convingerea interioară că nu sunt suficient de bună. Adânc înrădăcinată această sămânță și-a făcut loc, lăsând urme și săpând ani la rând. Nici nu conta părerea altora, ci numai ce simțeam eu. Oricât aș fi încercat, părea să nu sunt destul de bună.

  Și cum uneori planurile nu se potrivesc, a apărut și inevitabilul, acea clipă când sufletul apasă pe pedala de viteză și tureaza motorul ducându-l cât mai departe. Așa m-am trezit că-s pregătită să plec, să las tot și să merg alături de jumătatea mea.

   Au trecut 3 ani de când am avut această convingere că acasă va fi curând în altă parte, și așa a fost.

  De atunci s-au schimbat multe, însă a fost numai de bine. N-a fost ușor să lupt cu frustrările, să mă împotmolesc într-o limbă pe care nu o stăpâneam, însă nu m-a împiedicat să încerc iar și iar. N-am spus nu vreau, n-am spus nu pot, am zis mereu că merg înainte.

   Dacă mă gândesc bine, nu pot spune că mi-am imaginat cum este să locuiești în altă țară, numai gândul că rămân singură părea deprimant.

   Și totuși am răbdat, am avut puterea să aștept clipa când unul din noi va decide unde va fi acasă.

Acasă este departe de România.
Sunt o străină și totuși nu sunt.

    Am plecat înainte să ne lovească covidul, înainte de a simți presiunea și întrebările. Este dureros să ai griji și mereu aceleași gânduri. Cu ce ne plătim facturile/ratele? Cum ne descurcăm cu statul acasă? În țara care m-a adoptat nu a fost rău, drept dovadă că nici nu mă simt departe. Singurul lucru de care îmi este dor sunt o parte din cei dragi, familia și bruma de prieteni. Dorul de ei mereu va fi acolo.

   Pe prieteni oricum ajunsesem să îi văd la zile mari din cauza preocupărilor sau distanței. Diferența este că acum distanța este ceva mai mare, însă relațiile au rămas la fel. De multe ori programul fiecăruia sau fusul orar ne oprește să vorbim atât de des, dar asta nu ne împiedică să păstrăm legătura. La acest lucru au contribuit și restricțiile din lume, să păstrăm distanță socială, să ne îndepărtăm în mod voit, unii de alții.

   Și totuși, de multe ori când revin acasă, încerc să văd schimbări, să îmi dau seama ce am pierdut. Deși pare bizar, regrete nu am, trebuia să fac și acest pas cândva, să lupt pentru viitorul meu, să trăiesc viața.
Am călătorit de multe ori și am cunoscut oameni, dar de fiecare dată când văd în aeroport o coadă, de la distanță știu sigur că este una românească. Oamenii, hainele și atitudinea îi recomandă. Mă uit la ei și mă întreb de ce oare au mai plecat, drumul părea ok și așa.

   De foarte puține ori am putut afirma că românii s-au schimbat/emancipat. Unii dintre cei care s-au dus departe, mare lucru n-au învățat, par să fie la fel de plini de ei, să arate că au ajuns cineva. Din păcate se înșeală amarnic, nu o haină dovedește că ai prestanța, ci felul cum o porți, ceea ce scoți pe gură, atitudinea ne strică.

   Am fost întrebată de multe ori dacă mă întorc, am spus nu știu, am un plan de 10 ani care mă împiedică să înaintez. Probabil și peste 10 ani voi spune la fel.

   De ce răspund așa?

   Pentru că nu mă simt departe, acasă este unde îmi e bine, locul în care nu mă terorizează ziua de mâine. Aici nu-mi este frică de clipa când dintr-un oarecare motiv rămân fără loc de muncă sau în care mă văd lipsită de posibilități.
   În fața mea văd numai oportunități, văd o persoană mult mai puternică și mai ambițioasă. Mă văd pe mine.

   Am obosit să îmi fie teamă, să mă simt folosită de societate, dar mai ales să fiu obligată să mă încadrez în anumite limite. M-am săturat să fiu încolțită și îngrădită, vreau să fiu omul care este valoros mereu, nu doar atunci când realizezi că îl pierzi. Ceea ce n-au remarcat o parte din oamenii din România este că dacă ai un om de cursă lungă, prețuiește-l și îți va fi prieten pe viață. Dacă îl folosești sunt mari șanse să îl pierzi pentru totdeauna.

   Oamenii din România m-au ajutat să cresc, să învăț, să-mi prețuiesc valorile. În același timp m-au trimis pe un drum în care am dat de alți oameni ce au scos bucuria din mine. M-au dezamăgit și atunci când nu mai vezi o ieșire… pleci, iar eu știu să plec, o fac de la 19 ani. Mereu mi-a plăcut să fiu independență, să am banul meu, să cunosc lumea, să fac cât mai multe.

   Citesc pentru că vreau să trăiesc și să cunosc alte vieți, iubesc lucrul de mână pentru că am moștenit acest har de a construi orice se poate. Îmbrățișez aerul curat pentru că viața este scurtă și merită să încerci cel puțin o singură dată să dormi pe câmp.

   Și totuși lacrimile când mi-au curs, nu multe mâini au știut să mi le șteargă, și nici oftatul și nici dorul de cunoaștere nu mulți au știut să mi-l întrețină.

   De aceea și azi, sunt la fel de însetată de cunoaștere, culori, lume și pasiuni. Închid o ușă, deschid 10, ador să știu că am oportunități, dar mai ales că pot întinde mereu o mână și să aleg.

    Trăiesc cu convingerea că acasă poate fi oriunde te simți bine, oriunde poți vedea că există speranță și culoare.

    Photo credit Tanner Van Dera – Unsplash și canva.com