Costache vorbă-lungă şi capra mândră tare-creaţie literară

Costache vorbă-lungă şi capra mândră tare-creaţie literară-Dumitru Basturescu Mari

  Pe vremea când bunica cocea cozonaci şi pisica spărgea seminţe, când iarna era iarnă şi pruncii adormeau cu descântec, s-a născut şi prietenul nostru, Costache. Nimeni nu-l cunoaşte aşa de bine încât să-i dea o asemănare, ce-l deosebeşte de restul lumii, este vorba lungă!

  De la primul pas până la băiatul cu fruntea lată, Costache a mers cu capra peste tot în lume.

  “-Căciula cu ciucuraşi, ilicul cu melcişori, opincile cu păr de lup la-ncheietori şi degetul arătător atârnând printre dinţi în gură, ţinându-i de foame, capra cu lanţul lung, gătită de sărbătoare ;” aşa îl plângea bunica lui când Costache uita să mai vină acasă.

  -Văleu, Doamne, ce căldură asurzitoare, îmi astupară urechile si-mi topiră obrajii!

  -La iarnă te plângi de picioare îngheţate, Costache, cauţi de lucru la gunoaie, vad bine, intră-n sat şi mâna oile la izvoare că plată vei avea.

  – Ce bine ca te-am găsit, uncheaşule! La izvoare, zici? Stai să-ţi povestesc! Anul trecut, am lucrat în satul ista, şi după cum bine zici, am dus mioarele la izvoare, dar apa când m-a văzut, n-a vrut să curgă cu nici un chip, şi atunci am plâns, m-am tăvălit şi m-am chinuit de atâta părere de rău, de-am făcut şi mioarele să plângă de mila mea! Eu la izvoare, nu mai merg! Dar stai, să-ţi mai povestesc, pe drum, am întâlnit patru ciobani, unul mai mic, unul mai mare, celălalt mai mare ca primul şi ultimul mai mare ca tine, aşa, cam ca mine! Erau ciobani cu 400 de mioare, pesemne că apa a secat înainte ca ei să ajungă la izvor, că erau pe drum de întors, înaintea mea şi mi s-a părut că toţi erau supăraţi.

  Şi uite aşa trecu şi ziua aceea, şi omul nostru stând la poveşti, a uitat că-i zi, şi veni noaptea peste ei şi Costache tot nu termină de povestit.

  Abia, abia, scăpă uncheaşul de gura lui, că mai mare durere de cap îi înţepă tâmplele şi uncheaşul nemaiputând asculta, îl lăsă pe Costache în urmă, şi-şi vede de drum ameţit.

  – Doamne ce om şi uncheaşul ista! zise băiatul nostru, dând fuguţa către o femeie ce trecea pe lângă el.

  – Auzi tu, îl opresc pentru o vorbă şi el nu se satură o zi întreagă! E târziu acum să-mi caut de lucru, noaptea-ti vezi vârful piciorului, nu poteca întreagă.

  – Dar unde umbli pe întuneric de una singură? Bărbatul ţi-e la crâşmă? rânji cu degetul tot în gură.

  -Caut doctorul, biata bâtica mea cere preotul.

  -Doamne, ce întristare pe capul tău, să mergem împreună, noaptea nu-i aşa de albă pentru o femeie singură.

  -N-am găsit doctorul şi leac pentru dânsa nu ştiu.

  -Dacă mă gândesc bine, stai să-ţi povestesc, când eram cât un picior ca al  dumitale, am târât capra asta, cât o vezi de mare, şi-o mai zguduiam pe un pietroi, de-i sări muştarul şi-şi reveni capra. Primeşte-mă-n casa dumitale şi trai lung vei avea cu dânsa!

  Şi uite-aşa, câte-o vorbă, câte-o tuse de gândire, ajunseră  amândoi la bâtica şi repejor Costache îşi vârâ degetul arătător în gură, şi începe a povesti de ieri şi alaltăieri că biata femeie îşi reveni din ale ei vrând-nevrând!

  -Nici de moarte nu mai are omul parte cu dumneata! Şi capra-ţi seamănă până-n unghia piciorului, ţopăia la fiecare cuvânt al dumitale. Aşa nervi mi-ai pricinuit că n-am mai suportat să zac în pat!

  Şi, pentru  a-i mulţumi, îi trase băiatului o chelfăneală pe spinare dar nici atunci nu-l opri din sporăvăieli, Costache ţipa şi se văita în cântec iar capra dansa. Au ieşit cu zarvă mare din acea casă, neavând încotro, au mers drept înainte intrând în sat. Ziua n-a fost lungă şi destulă pentru vorbă-lungă, aşa că, băiatul a rămas până ce căldura s-a dus şi iarna plesnea uliţele.

  Toţi oamenii îi erau dragi, unul singur din părţile acelea îi supără vorba, ori de câte ori îl zărea, îl ocolea de trei ori, apoi se grăbea la biserică şi bătea clopotul ca să alunge din faţa ochilor imaginea omului urâcios care rânjea la fiecare vorbă a lui.

  – E…ăsta-i omul de mirare, se gândi Costache, nici mâncarea nu-i stă-n stomac, dar îmi fac eu vorbă şi cu dânsul într-un fel!

  După ce lovi clopotele şi se linişti, îmbrăcă capra-n fuste şi-o găti cu fundiţe roşii, şi aşa de frumoşi, cu chef de vorbă de ţi-era mai mare dragul să-i priveşti, au plecat spre casa omului înzestrat cu uimire.

“Ieşi afară să ne vezi,

Îmbrăcaţi în haine verzi,

Cu fundiţe roşioare;

Că-ţi facem o sărbătoare!”

  – Ce sărbătoare, Costache?

  – Sfinţii s-au plămădit în ceruri, dumneata pe pământ! rânji şi Costache mulţumit, serios!

  – Eu, sfânt! Aşa gândeşti?!?

  – Pe omul zeflemist să nu-l sporăvăieşti doar cu joaca-l mulţumeşti, mai zise băiatul şi iar începe să cânte iar capra dansa de-i săltau poalele.

“Uite Doamne, capra mea,

Cum se veseleşte ea,

Doar auzind vorba mea!”

  Omul plin de uimire, iese degrabă cu bucate bine coapte-n cuptor, cozonaci şi colaci îi dădu băiatului şi-i astupă gura.

  – Mi-ai câştigat tot respectul, an de an doar pe zăpadă, să vii la casa mea cu capra gătită, râde iar omul şi intră în casă.

  Şi astăzi, când vedeţi o capră gătită, veselă nevoie mare, să nu râdeţi, Costache vorbă-lungă îşi caută prieteni în tot locul….să nu bateţi nici clopotul, că-i amintiţi de omul urâcios şi scăpare n-oţi avea de dânsul; Lăsaţi-l să colinde toate străzile, mulţumindu-i pentru veselie, cu colaci şi cozonaci, nu staţi ascunşi în case, ieşiţi degrabă şi întâmpinaţi-l în satul vostru pe Costache vorbă-lungă şi capra mândră tare!

Autor Dumitru Basturescu Mari
Creaţii Literare

4 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.