Din viața unui misogin feminist

Din viața unui misogin feminist

   Pentru că suntem încă în patrulaterul morții ale cărui colțuri sunt Valentine’s Day, Dragobete, 1 martie și 8 martie încerc să îmi limpezesc cumva poziția mea față de femei. Prin urmare, rândurile de mai jos nu se doresc polemice, ci descriptive. Din viața unui misogin feminist

   În primul rând trebuie să recunosc faptul că îmi place paradoxul. Prima dată l-am întâlnit prin liceu când citeam o carte de istoria filosofiei (greu cu informația pe atunci, nu era așa de la îndemână ca acum) și am dat peste Zenon. Mi-a luat ceva până să înțeleg povestea cu săgeata care nu ajunge la țintă niciodată, sau cum nu poate prinde din urmă Ahile cel iute de picior o biată broască țestoasă. Apoi nu înțelegeam de ce NU este așa. Pentru că logica lui Zenon mi se părea imbatabilă. Când am dat peste calculul diferențial sau infinitesimal am înțeles. Și de atunci am realizat că paradoxul nu e doar un joc al minții, ci este o poartă spre o altă realitate, sau mai bine spus spre un alt mod de a înțelege realitatea. Și așa am ajuns la vorbele lui Paul Valéry – „Le paradoxe, c’est le nom que les imbéciles donnent à la vérité.”Din viața unui misogin feminist

   Am făcut tot acest ocol pentru a explica mai bine faptul că nu am căutat prin titlu un oximoron, sau un paradox forțat. El exprimă exact poziționarea mea faţă de femei. Sunt un feminist convins, pentru că sunt un adept fanatic al drepturilor omului. Și da, femeia este om. Indiferent ce ar spune Cristian Tudor Popescu sau cei care confundă tradiția cu prostia….De ce femeia nu e om. Cred că toți oamenii se nasc egali și au același drepturi. Nimeni nu poate să fie discriminat pentru că aparține unui sex, sau pentru că are o anume convingere. Par lucruri banale, dar nu sunt. Mai ales în România, unde multora li se pare normal ca femeile să fie mai prost plătite, să fie hărțuite la locul de muncă (pentru că sunt femei și deci e normal să suporte asalturile libidinoase ale șefilor care sunt incapabili să cucerească o femeie și fac abuz de funcția lor), să fie considerate vinovate pentru agresiunile cărora sunt victime (a fost violată, da, dar și ea ar fi trebuit să…  să fie considerate mai proaste doar pentru că sunt femei, iar exemplele pot continua la nesfârșit. Sunt feminist pentru că sunt împotriva obiectualizării femeii, a transformării ei exclusiv în obiect sexual, sau a reducerii funcției ei la aceea de a naște. Sunt feminist pentru că nu văd ce legătură există între sexul unei persoane și capacitatea ei de a face sau a nu face ceva.

   Dar, în același timp, sunt adeptul ideii că femeile și bărbații sunt diferiți. Egalitatea în drepturi nu înseamnă egalitatea biologică. Ca să citez una dintre figurile feminismului politic, Golda Meir, ”femeile raționează, comunică și acționează ca femeile iar bărbații – ca bărbații. Și este foarte bine aşa, deoarece găsesc că o femeie bărbată poate fi tot atât de dezagreabilă ca și un bărbat efeminat”. Și începând de aici, devin misogin. Misogin pentru că mă enervează capacitatea femeilor de a da în permanență vina pe alții, de a păstra în adâncul memoriei fapte petrecute acum 120 de ani, cărora le dau o altă semnificație decât cea inițială. Mă enervează faptul că îți cer să înțelegi că suntem diferiți atunci când vorbim despre lucruri la care ele nu se pricep, dar nu mai acceptă același lucru când vine vorba despre lucrurile la care ele se pricep. Mă enervează că pot sta câte mii de ani să probeze 756 de perechi de pantofi care seamănă toți între ei, dar nu pot înțelege ce este ăla offside. Mă enervează că vorbesc mult la telefon, că stau mult în faţa oglinzii, că sunt invidioase pe cele mai bune prietene din motive halucinante, că sunt posesive nu doar în relațiile de cuplu ci și în relațiile de serviciu sau de prietenie.

Da. Sunt un feminist misogin. Sau un misogin feminist. O fi același lucru?

Din viața unui misogin feminist