Duel poetic: Quo Vadis & Destin medieval

Duel poetic: Quo Vadis Destin medieval

Destin medieval, de Daniel Vişan Dimitriu

Nu mi-ai lăsat doar cheia, mi-ai lăsat
lumina care-n ochi îmi strălucește,
același vis, ce nu s-a-ndepărtat,
și sufletul, ce-n lacrimi izbucnește,
căci ai plecat.

Nu-i vina ta, războiul e de vină,
dorința de putere-a unui om,
religia, cu oastea ei creștină
și ura-mprăștiată dintr-un dom
de un neom.

Ne pregăteam de viitor, de nuntă,
crezând iubirea noastră în destin
și nu o depărtare că înfruntă,
chiar dacă-n inimă e cer senin,
căci e tot chin.

Acum te-aștept, aș vrea să-mi scrii, dar … lasă!
Îți e mai greu sau, poate, ești rănit,
voi scrie eu căci, singură, acasă,
mă tot gândesc la trupu-ți istovit 
ce am iubit.

Privesc o cheie: cea de la o ușă
spre-un viitor ce pare interzis,
iar jarul din cămin e-acum cenușă
ce-așteaptă, rece, un destin rescris
ca-n vechiul vis.

Quo Vadis, de Daniel Irimescu

Peste-ntinsele hotare  

Ale lutului ce doarme  

Umbra Lunii se întinde,  

Învelind a noastre larme  

Care pare făr’ de-odihnă  

Într-o veșnică turbare,  

Fără urmă de socoată  

Pentru graba-nșelătoare  

Și te-ntrebi cumva de timpul  

A oprit a lui mișcare,  

Și-acum toate se zoresc,  

Ca să prindă-un loc sub Soare?  

Iar de-atâta hărmălaie,  

Ce se urcă în văzduh,  

Se cutremură și sfinții  

Și tresare și-al tău duh!  

…Ce-nvelit-a noastre vise  

Nopți întregi sub Lună nouă,  

Ș-acum parcă se risipă,  

Precum picurii de rouă…  

Sub înverșunarea minții,  

Ce se crede pedagogă,  

Căutând să-Ți afle taina,  

Într-o lume demagogă,  

Unde toate-s răsturnate  

Și atârn’cu capu-n jos,  

Căutând de zor să afle,  

Adevăruri de prisos…  

Dar cum pot să le observe,  

Când minciuna-i împărat,  

Iar virtutea e o boală  

Și-o tratează ca păcat!?  

Peste toate astea, totuși,  

Cârmuiești, Sfântă Fecioară,  

Chiar de-ntunecimea firii,  

Te hulește-a câta oară…  

Străbătând întinse veacuri  

Din vechimi ce le-ai supus  

Să ne-arăți cum luminează  

Un Luceafăr la apus!  

Geana ochiului sălbatic,  

Veșnic caută-ndurare,  

Pentru decadența lumii,  

Ce ne calcă în picioare.  

De-ndrăznim cumva a spune  

Că ești mai presus de lege,  

Se adună în sinoade  

Ș-apoi strigă:- Să se lege!  

Și dând cailor cravașe,  

Să alerge în galop,  

Atârnând de bidivii  

Pentru-a lor macabru scop,  

În uralele prostimii,  

Să ne sfârtece de tot.  

…………………………  

Neputând să deslușească  

Necuprinsul din genune  

Cum se-adună și se-mparte  

Într-o tainică minune,  

Amăgiți îndeasă-n tomuri  

Teorii de început  

Despre-a punctului zidire,  

Ce prin timpi a străbătut  

………………………….  

Oare cine mai aude  

Cum strigăm azi, în pustie?  

Precum Lot-ul din vechime,  

Că Sodoma o să fie!  

Cerul s-a umplut de ape  

Din a îngerilor lacrimi,  

Ce privesc și se cutremur,  

De a lumii grele patimi.  

Ce-l tot caută-n țărână,  

Pe un Noe pripășit,  

Să ridice iarăși arcă,  

Că din nou ne-am rătăcit!  

………………………….  

Printre pietre aruncate  

La un căpătâi de oase,  

Stau zgâriate epitafe,  

Și-a lor chipuri ticăloase,  

Ce-amintesc, că-n astă parte,  

Toate sunt la mâna sorții,  

Și doar clipa ne desparte,  

De suflarea rece-a morții.  

Creaţii Literare-Dueluri poetice
Creaţii Literare-Rânduri cu dichis

5 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.