Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu - Elena Ferrante
Recenzii carti Literaturapetocuri.ro

Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu, de Elena Ferrante – Editura Pandora M – recenzie

 Elena Ferrante

Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu

Pagini: 381

Editura PandoraM

Traducere din Italiană – Cerasela Barbone

Literary Ficţion

  Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu Elena Ferrante literatură universală.

,,Odată ce am știut cartea completată şi ea îşi va face drum în lume fără mine, odată ce am știut că nimic din concret, eu fizic nu va apărea vreodată lângă volum – ca și cum cartea ar fi un câine mic și eu aș fi stăpânul ei – ea m-a făcut să văd ceva nou despre scriere. M-am simțit ca și cum aș fi eliberat cuvintele de la mine, având propriul lor drum. ,, – Elena Ferrante

   Când auzim de autoarea Elena Ferrante automat de gândim la apartenenţă, prietenie, familie, la unitate, la cultură şi iubire. Cum bine ştim toate lucrările ei au o scriere aparte, determinându-te să te gândeşti că naţionalitatea ei este imprimată în fiecare lucrare pe care o scrie. La ce vă gândiţi când auziţi pe cineva că este Italian? Cel mai des e mândria cu care o spune, legăturile fără de tăgadă, legământul familial, legătura şi îndatorirea. Nu-şi dezminte naţionalitatea în niciuna din lucrările ei, asta a făcut-o şi o face una dintre cele mai iubite autoare contemporane. În ceea ce priveşte lucrările ei, pentru noi, cititorii fideli este o boare de aer medieval, cu toate că nu are nimic medieval în ele, ci mentalitatea şi expunerea iubirii, te face să devii un iubitor de patrie şi familie, aduce unitatea şi legăturile familiale în prim plan, nedând la o parte duritatea, pe care o plasează cu tărie în mijlocul lucrărilor ei. După ce ai citit măcar o carte a ei este imposibil să nu te îndrăgostești de ea, şi de lucrările ei. Elena nu este cunoscută doar pentru lucrările ei, ci şi felului ei de a fi, alegerea ei de a sta departe de publicitatea personală, a ei ca scriitor, lăsând cărţile să-şi ducă mai departe impactul, frumuseţea, iubirea şi pasiunea fără ajutorul ei, să devină independente. Iar acest lucru, pentru mine a fost ceva ce mereu am admirat la ea.

   Întotdeauna am fost de părere că o carte bună se va depărta de autor şi va dăinui fără să mai aibă vreo legătură cu autorul ei. În momentul în care se va întâmpla asta, abia atunci poţi să afirmi că este o carte bună. Cu toate astea au fost momente în care la început alegerea ei de a se îndepărta de expunere publică a fost văzută ca o strategie de marketing, însă cu timpul îţi dovedeşte că aşa este ea, şi acestea sunt crezurile ei. Bineînţeles, ca orice scriitor faimos, au fost momente în care fiind pusă sub presiune, sau datorită fanilor şi sentimentului de mândrie era pe punctul de a ceda şi de a se expune public, bine că s-a ţinut tare şi s-a îndepărtat de ispitire. Uneori nu este bine ca un scriitor să fie cuprins de mândrie exagerată, asta poate duce la un altfel de comportament, iar viziunea să-i fie cuprinsă de meschinărie. Şi raportându-mă la mine, un astfel de comportament m-ar face să mă îndepărtez de autor, indiferent cât de bune este, şi dacă mai găseşte unul, doi ca mine, cu siguranţă nu va mai fi printre autorii preferaţi, şi cu atât mai puţin cărţile lui nu se vor afla în bibliotecile noastre.

   Cartea, VIAŢA ŞI SCRISUL MEU, este o radiografie, o stenogramă a corespondenţei ei cu fanii, cu editura, cu scenaristul Mario Martone, cel care a ecranizat cartea Elenei, Prietena mea genială. Trebuie să fii mult prea naiv să crezi că acolo în umbră, în culise, după cortina unui scriitor totul este roz, pentru că nu este. Pe tot traseul de scriere, editare, implicare, apar tot felul de obstacole, de oameni care au o altă viziune decât a ta ca scriitor, unii dintre ei îţi văd lucrarea ca pe ceva comercial, un nou produs care va aduce beneficii, şi dacă nu se încadrează în acel tipar, va încerca să aducă cartea la acel stadiu, indiferent dacă eşti de acord sau nu, tu ca scriitor. Mai găseşti şi acea mentalitate care încearcă să reducă la tăcere feminitatea, cei cu idei preconcepute, văzând femeia ca pe o fiinţă incapabilă de a scrie lucruri excepţionale, deosebite şi bune.

   Şi iar ne întoarcem la felul de a fi al italienilor, cel puţin al bărbaţior, dacă din punct de vedere romantic, sexual şi posesiv sunt foarte aprigi, când vine vorba de egalitate aici lucrurile se schimbă. Femeia este văzută ca pe o fiinţă ce are datoria de a face ceea ce bărbatul îi spune, de a fi umilă şi ascultătoare, au un fel de gândire medievală, nu că ar fi ceva rău, dar când acea gândire învechită trece altă treaptă a secolului nostru asta nu mai poate fi luată ca pe ceva bun, pentru că nu este, şi nici romantic nu este, se duce tot romantismul. Şi aceste aspecte le regăsiţi cu uşurinţă în toate lucrările ei, chiar şi cele politice, cele despre societate în general. În carte o să găsiţi momente foarte rigide, fapte şi gesturi retractate, dar şi mulă căldură, iubire, pasiune, dorinţă, şi iubire pentru ceea ce face autoarea pentru fanii ei. Cartea cuprinde interiorul celor 20 de ani de scriere, reflecţii, eseuri, scrisori, gânduri şi trăiri.

   La editura Pandora M au fost traduse toate volumele Tetralogiei Napolitane, câteva romane şi o carte pentru copii. Una dintre scrierile ei, ,,Povestea fetiţei pierdute”, a fost nominalizată la Man Booker Prize( 2016) şi a primit medalia de aur pentru ficţiune în cadrul Independent Publisher Books Awards( 2016), iar asta îmi aduce aminte că autoarea a refuzat să participe la premiere şi chiar să ridice premiul. Elena a fost iniţial publicată în anul 2003, scriind biografii şi autobiografie. În 2003, Ferrante a publicat „ La scurtaglia,,  , un volum de scrisori, eseuri, reflecții și interviuri, tradus în engleză în 2016, ce aruncă o lumină pe identitatea ei. Într-un articol din 2013 The New Yorker, criticul  James Wood a făcut un rezumat a ceea ce se ştie despre Ferrante, în mare informaţii culese din scrierile ei. De la ei aflăm că a crescut la Napoli și a trăit perioade în afara Italiei. Are o diplomă de clasic; s-a referit la a fi mamă. De asemenea, s-ar putea deduce din ficțiunea ei și din interviurile sale că nu este căsătorită … În afară de a scrie, Elena studiază, traduce şi predă.

   Marco Santagata, romancier italian și filolog, savant și profesor la  Universitatea din PISA , a scris un document în care expune teoria identităţii Elenei, regăsind peisajul urban, o cunoaştere expertă despre politica italiană modernă. Pe baza informaţiilor obţinute a ajuns la concluzia că autorul a locuit la Pisa, l-a identificat pe autor ca fiind probabil profesoara napolitană Marcella Marmo, care a studiat la Pisa din 1964 până în 1966. De-a lungul timpului s-au făcut tot felul de interpretări ale identităţii autorului ( autoarei, Elena Ferrante). Niciuna dintre teorii fiind confirmate sau infirmate. Nefiind declarată cu certitudine vreuna dintre teorii, autoarea a rămas o enigmă, mai mult sau mai puţin, însă nu poţi spune cu certitudine cine este.

Recenzii cărţi

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libriselefant, cartepedia, Divertalibrărie.net şi cărtureşti

Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu – Elena Ferrante – Editura Pandora M

4 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.