Groapa, de Lucian Ciuchiță – din volumul „Plutonul nătăfleților și alte povestiri”

    Groapa, de Lucian Ciuchiță – Povestea face parte din volumul „Plutonul nătăfleților și alte povestiri”- apărut în 2019, la Editura Ecou Transilvan

  Nu, nu are nicio legătură cu mahalaua bucureşteană prezentată în romanul lui Eugen Barbu…

  Este vorba de o cu totul altă groapă, una cu mult mai mică şi cu o altă funcţionalitate.

  Dar, la modul efectiv, nici de o groapă din cimitir nu este vorba, chiar dacă spre ea îţi zboară gândul fără să vrei…

  În fine, sunt gropi şi gropi, mai mari sau mai mici, dar cam toate se obţin foarte greu, cu multă trudă, atunci când  se sapă în pământul îngheţat bocnă, sau este bătătorit de oameni şi animale.

  Un lucru interesant este faptul că, odată săpată groapa, „să cadă altul în ea”, doar în proverb se întâmplă să cazi tu însuţi în ea; de regulă cine sapă groapa altuia fiind gropar. De cimitir.

Dar, am spus–o, nu de gropi de cimitir este vorba.

  Dacă ai făcut–o fără vreun rost anume, numai ca să scoţi pământul(din groapă), şi apoi o să constaţi că  s–a umplut de apa ploilor în care orăcăie prea multe broaşte – care te deranjează nespus cu orăcăitul lor concert, atunci vei fi nevoit s–o astupi.

Cu mâinile goale ar fi cel mai bine – să te înveţi minte să faci lucruri fără nici o noimă!

  Ei bine, vei constata cu stupoare că  aceeaşi cantitate de pământ pe care o scosese–i din ea… se va dovedi a fi prea multă, de parcă ai scos–o  dintr–o altă groapă, mult mai mare, ori că, miraculos, s–a „umflat” sau s–a înmulţit între timp, prin auto clonare.

  Pământul nu mai vrea să intre în groapă decât bătut temeinic cu maiul – de unde şi recunoscuta filozofie a gropii… „Dacă mă dezgoleşti învaţă şi să mă acoperi!”.

  Dar, mai bine e să dăm uitării orice alte speculaţii am putea face despre o groapă, e cazul a reveni la groapa ce ne interesează acum, cea a bunicului Ion

Nu, nu cea în care a fost îngropat.

Groapa pe care bunicul l–a pus pe nepotul, Alexandru, să şi–o sape singur.

  Nu, nu e vorba de groapa în care bunicul şi–a îngropat nepotul, nepotul trăieşte şi acum – e chiar „bine mersi – doar bunicul s–a dus.

Deci…

  Alexandru, la vremea aceea un tânăr adolescent, aflat în vacanţă la bunici, avea să trăiască o experienţă deosebită, legată tocmai de o groapă nenorocită.

Fusese, într–un fel, vina lui.

  Cu o seară în urmă,între cei doi, nepot şi bunic, avusese loc o discuţie  despre război… mai degrabă o încercare, căci da, bunicul Ion luptase în cel de–Al Doilea Război Mondial, dar era mut atunci când trebuia să vorbească despre cele ce le trăise pe front.

  Întrebarea nevinovată a lui Alexandru, izvorâtă din pură curiozitate copilărească, îi fusese pusă bunicului cu o atâta seninătate, încât era cât se poate de clar că, în mintea lui, războiul era un fel de partidă de vânătoare împreună cu Wilhelm Tell.

  De regulă, aşa cum spuneam, bunicul,de cum era întrebat despre război, deşi trecuseră mai bine de 40 de ani de atunci, se închidea în el, se înnegura la chip, gura părea să i se încleşteze.

Vorbele rămâneau prizoniere în gândurile sale, pe care nu voia să le împărtăşească nimănui.

Amintirile grele nu se uită niciodată.

Rănile sufleteşti nu se vindecă, nu există leac pentru ele!

  Trăise ani de zile în focurile războiului, răbdase frig aprig şi foame cumplită, îl mâncaseră păduchii, văzuse scene odioase şi crime abominabile…

Este foarte greu să povesteşti… şi, oare ce era de povestit din toate acestea?

Durere…multă durere. A fost pentru el şi  nu voia să o transmită mai departe…

  Naivitatea copilului i–a deschis ochii bunicului, a înţeles că, oricât ar fi de oribil, oamenii trebuie să ştie ce însemnă războiul. A înţeles că nepotul are nevoie de o lecţie de viaţă, să înţeleagă că războiul înseamnă numai dezastru…

  S–a gândit bietul bunic toată noaptea cum ar fi cel mai bine să procedeze, spre a îl face pe nepot să înţeleagă măcar o fărâmă din ce s–a întâmplat atunci…

Şi i–a venit o idee…groapa!

  A doua zi, i–a spus nepotului să sape o groapă, lungă de doi metri, lată de un metru şi adâncă de un metru şi jumătate – un „locaş individual de tragere”.

Nepotul nu l–a întrebat nimic şi s–a apucat să sape în locul ce îi fusese indicat.

  O clipă, Alexandru, se gândise că aşa fac şi arheologii şi că (nu ai de unde să ştii), poate va descoperi cu ocazia săpăturilor vreo comoară dacică, poate chiar şi mai valoroasă decât „Cloşca cu puii de aur”.

  Cu siguranţă, era în credinţa, nutrită de oricare  adolescent, că va descoperi în final vreo comoară, dar, mult mai înainte, a descoperit că nu este chiar aşa de uşor să scormoneşti pământul, mai ales dacă este bătătorit, tare ca piatra, pentru că nu a mai plouat de săptămâni bune.

  Şi era locul ales de bunic unul tare păcătos, o parcelă ce  nu a avut parte vreodată de nicio intervenţie agricolă, nici  de primăvară, nici de toamnă… de nici un fel.

  În zece minute îi căzuseră muşchii, braţele–i erau inerte, iar oboseala se instalase de parcă trudise 10 ore în mină.

Băiat de oraş, ce să–i faci, nu era obişnuit cu munca fizică şi, mai ales, cu „datul la sapă”.

Exact când capitulase în faţa acestei provocări peste puterile lui s–a trezit cu o umbră în spate…

De el se apropiase, probabil din curiozitate, unul dintre beţivii fruntaşi ai satului.

I se spunea Stalin. De ce? O să vedeţi în curând de ce avea această poreclă.

Stalin l–a întrebat:

–Ce vrei să faci aici?

– O groapă…

– Aha!Atunci, măi domnişorule, adu–mi o litră de ţuică şi ţi–o fac eu.

N–a aşteptat Alexandru şi s–a dus glonţ în beciul casei.

S–a întors nu cu sfert de litru, ci, fiindcă era darnic de felul său, cu o sticlă de o jumătate de litru cu ţuică.

Stalin a dat pe gât câteva înghiţituri, şi–a suflecat manşetele de la cămaşă. Şi–a scuipat în palme.

Apoi, a luat cazmaua abandonată pe marginea abia schiţată a  gropii şi s–a apucat de săpat.

Alexandru a rămas interzis.

  Stalin ziceai că este excavator, intra în pământ văzând cu ochii.Avea o forţă şi o dexteritate probabil imposibil de egalat … şi, de aici, i se trăgea porecla, de la o lopată mare căreia i se spunea „inima lui Stalin”, construită special în perioada de avânt sovietic şi de folosire a metodelor stahanoviste.

  „Inima lui Stalin”făcuse minuni în mâna acestui om amărât, om bun cândva, dar care căzuse în patima beţiei după un necaz ce–l avusese.

Oamenii răi din sat râdeau de el.

Îl porecliseră Stalin şi îl foloseau la săpat ori de câte ori aveau ei nevoie şi dacă nu era cumva la serviciu.

Era groparul cimitirului.

  De fapt, dacă ar fi avut loc vreun Campionat Mondial de Săpat Gropi în Cimitir, ar fi fost cu siguranţă medaliatul cu aur.

  Stalin putea să concureze cu cupa excavatorului la orice oră din zi şi din noapte. Dar, aşa cum utilajul nu lucrează fără motorină, nici Stalin nu funcţiona fără ţuică.

  E drept că Stalin bea mai multă ţuică decât excavatorul motorină… dar excavatorul se mai strica, şi piesele de schimb erau foarte scumpe… în timp ce Stalin avea o sănătate de fier! Şi nici nu cheltuiau de fapt cine ştie ce cu el, că  prunele erau destule în vremea aceea…iar rachiul din corcoduşe – bun şi ăsta la o adică – era la discreţie.

  Stalin nu mai băuse apă de zeci de ani, era pur şi simplu un fenomen… un demolator de mituri („Excesul de alcool poate dăuna grav sănătăţii”); o dovadă vie că alcoolul poate dăuna, dar, dacă nu vrea… nu o face.

Groapa a fost făcută imediat.

Alexandru îl privea cu respect pe Stalin.

Nu pentru că ţinea la băutură ca nimeni altul.

  A învăţat atunci Alexandru un lucru foarte important care i–a folosit mai târziu în viaţă. O primă mare lecţie: să  nu râzi niciodată de cel de lângă tine, să nu–l desconsideri chiar dacă pare un ratat, aparenţele înşeală adesea şi nu ştii niciodată cu cine ai de–a face. Şi, după cum văzuse cu ochii lui, omul acela amărât, luat de proşti în râs, era mai bun decât oricare altul cel puţin la un capitol. La săpatul gropilor.

Poate că mai avea şi altele – în afară de fruntaş la băutură, care „nu se pune” – dar nu a mai avut ocazia să le descopere.

Stalin a plecat aşa cum apăruse…ca o umbră pe poteci.

Alexandru privea groapa mut de uimire: operă de artă nu alta. O groapă perfectă, cum îi ceruse bunicul.

Până să apună soarele, bunicul s–a întors de la câmp. A dat de mâncare la animale mai întâi, apoi a venit să vadă lucrarea nepotului.

S–a prins imediat că altcineva o făcuse.

–Stalin, nu? a întrebat bunicul, fiind sigur de răspuns.

–Da, a trecut pe aici…şi…m–a ajutat.

–Ai văzut cât de greu se sapă o groapă? Acum, dragă nepoate, sari înăuntru.

Alexandru, fără să stea pe gânduri, s–a ţinut cu mâinile de margini şi apoi şi–a dat drumul în groapă. Îi ieşea cu puţin capul afară.

Bunicul l–a întrebat:

– Cum se simte?

–Nu ştiu ce să zic, este umed şi miroase ciudat…

–Aşa miroase pământul, i–a răspuns bunicul. Dar acum ar fi bine să simţi şi ce gust are…

Bunicul a luat o lopată zdravănă de pământ şi aruncat–o în capul lui Alexandru. Pământul i–a intrat în nări, în ochi şi în gură!

– Ce faci, bunicule, ai înnebunit?!

– Eu, nu…poate doar cei care încep războaiele şi ne trimit să trăim în tranşee…Ei, Alexandru, mai vrei să ştii cum este în război…? Să trăieşti acolo viu, dar mort de frică, ori să rămâi definitiv acolo şi să te astupe alţii cu pământ…?

  Războiul înseamnă moarte! O groapă comună…Asta înseamnă războiul!

  Alexandru mai primise o lecţie de viaţă…mult mai importantă decât prima: Chiar dacă „groapa”este finalul drumului în viaţă, până atunci, când păşeşti pe cărările existenţei… trebuie să fii atent şi echilibrat!

Lucian Ciuchiţă

Autori români

Rubrica Creație

#autoriromani #povestiri #creatie #literaturapetocuri