Hai să ne rujăm împreună! – Laura ILINCA – fragment carte

Titlu: Hai să ne rujăm împreună!

Autor: Laura ILINCA

Nr. pagini: 300 pagini

Editura Hermann

Anul 2022

   Cartea mea de debut reprezintă o poveste de dragoste între doi tineri puși de la bun început sub semnul unei relații imposibile, prin tot ceea ce îi unește și-i dezbină în același timp: vârstă, stil de viață, statut, experiențe.

   Este un roman despre procesul psihofiziologic al trecerii naturale de la adolescent la adult, despre dezvoltarea și înflorirea emoțională a unui tânăr și despre tot ce are nevoie în evoluția sa ca bărbat și ca om. Este și o radiografie despre maturizarea interioară a celei de care se îndrăgostește, mai mare ca vârstă, pe alocuri mai experimentată, în realitate amândoi la fel de fragili sufletește, sensibili, nepregătiți pentru tumultul de sentimente dintre ei, aparent un joc.

  Povestea se adresează unui public divers, începând cu adolescența, până la cea mai îndepărtată vârstă a cuiva dornic să pătrundă, subtil, profunzimea și sensibilitatea unor trăiri neașteptate și sortite, aparent, neîmplinirii. Pe fondul iubirii răvășitoare dintre Ana și Mag, se împletesc fire narative diferite și personaje construite fin, dar solid. Astfel, adolescenta Ema sau Costin, prietenul cel mai bun al lui Mag, Mihnea, fostul iubit al Anei, ca și Gilda, prostituata pe care cei doi tineri elevi din Seminarul Teologic o împart la un moment dat, apar prezentați în raport cu protagoniștii. Rolul lor literar este, negreșit, evidențierea tabloului experiențelor diverse din viața unui individ, cerute de procesul de adaptare la o nouă etapă de existență și maturizare. Fiecare îi învață, așadar, pe Ana și Mag ceva important, imperios necesar desăvârșirii lor spirituale pe Pământ.

   Acolo unde iubirea lor ascunsă în cele mai adânci colțuri ale sufletului se teme să se recunoască în ochii celuilalt, intervine jocul hazardului printr-o stratagemă neașteptată a vieții, menită să-i apropie când niciunul nu credea ca ar fi fost posibil… Să fi fost Legea Atracției care îl trimite pe Mag în casa Anei sub cu totul alt pretext, sau destinul, ce se încăpățânează să străbată, în ciuda refuzului tinerei? Să fi fost mai degrabă Dumnezeu, singurul care știa că le era menit, cel care rămâne, conform citatului, cea mai frumoasă coincidență anonimă? Și oare, dacă le-a fost menit, vor putea trăi ei această poveste impetuoasă, fascinați și speriați în același timp, de ceea ce li se întâmpla? Vor putea ei să depășească toate barierele reale și mai ales mentale pentru a perpetua acea irepetabilă și imensă fericire trăită în câteva zile cât alții într-o viață?

   O poveste firească despre uman, despre emoții și gânduri adânci, despre normalitatea fiecăruia care nu întotdeauna este a tuturor, dar și o poveste despre prejudecăți și despre norme ale societății. O poveste, în același timp, despre victoria educației de calitate și a purității sufletului în fața aparențelor superficiale. O carte în care vârsta este sfidată la modul sublim și ideal, în ciuda celor șapte ani diferență dintre Ana și Mag. Să se fi întâlnit ei prea târziu? Sau poate prea devreme? Personajele principale învață împreună să-și recunoască trăirile, să le dea un nume și să le integreze constructiv în peisajul vieții lor… Va învinge dragostea tot acest hățiș de trebuie și nu trebuie, va reuși ea să se ridice deasupra mentalului colectiv, crezând doar în propria forță ? Sau va merge fiecare pe drumul lui, căutându-l pe celălalt de fiecare dată și mereu, în toate ființele ce le vor apărea, apoi, în cale, încercând astfel, să retrăiască acea simțire unică, irecuperabilă ce speră, amândoi, să îi hrănească, veșnic, sufletește? O simțire așteptată și dorită la nesfârșit, ca o continuare a personalității lor.

   Povestea unui suflet de rezervă… O poveste ca un suflet de rezervă!

„Dacă aș putea, să știi că te-aș sculpta în carnea și pielea mea! Ca atunci când vei dispărea, să rămâi modelat în mine, pentru totdeauna!”

„Chiar dacă mâine ar fi să ne despărțim, tu vei rămâne cu mine, legată de mine pentru totdeauna; cu ochii te iau din tine și te duc cu mine peste tot! Ai auzit, da? Nu știu tu, dar eu nu pot fără tine! O să fim amândoi mereu, o să te port cu mine pretutindeni, ca pe o umbră! Sau ca pe un suflet de rezervă! Ai înțeles? Ia-o ca pe o promisiune! Știi tu, ne suntem rău necesar unul altuia! ”

Fragment – Hai să ne rujăm împreună

Capitolul 39

Nu să-ți amintești privind!

  Încercă să încetinească pasul și ritmul inimii… Trebuia să se liniștească până să ajungă la blocul lui Mag. Trecuseră două zile de la evenimentul care ar fi trebuit să fie un prilej de destindere pentru toți: banchetul de sfârșit de liceu. Pentru ea fusese o tortură să fie profesoară pentru Mag, să nu se poată apropia de el prea mult, să nu-l poată atinge… Și mai ales să se lupte cu toată bucuria pe care i-o transmitea energia lui. Atunci când o privea, uneori fugar, prin mulțimea de oameni prezenți acolo care nu trebuia să știe ce era între ei. Dar oare mai era ceva? Aceeași întrebare care i se răsucea dureros, de câteva săptămâni. Același răspuns neașteptat care născuse în ea, real, acut și nedrept, senzația de prăbușire pe interior și de pierdere de sine, ca o avalanșă a propriei ființe. Un derapaj într-o viteză năucitoare din care nu știa să scape și pe care continua să se afle cu fiecare zi care se scurgea din calendar.

„– Da, Ana, s-a terminat! Mi-am dat seama că mi-a trecut!”

   Răspunsul ferm, tăios, al lui Mag aproape că nu-și găsise loc în ființa ei! Un mesaj în jurul căruia își petrecuse ultimele zilele citindu-l și răsucindu-l pe toate părțile, într-o zadarnică încercare de a-l înțelege. De a-i schimba sensul… La care ar fi vrut o explicație, ceva pertinent. Oricât de simplu și clar era scris, nu-l putea desluși și mai ales nu putea să-l creadă… Nu după cum o privea Mag atunci când ea reușea, fugitiv, să-l surprindă… Nu după căldura cu care o invada, de dincolo de trăsăturile contorsionate și buzele încleștate brut, pe care încerca să le afișeze. Noaptea lor i se derulase, de zeci de ori, ca un periplu, în minte, clar și fidel. Secvență cu secvență, ca într-o simfonie de o euritmie perfectă.

   Străbătu în viteză aleea din centru, mărginită de teii a căror mireasmă liniștitoare nu se mai regăsea în ea, cu cât se apropia de strada unde locuia Mag… Îl sunase mai devreme să-l roage să-l coboare. Îi aducea fotografiile de la banchet pe care le făcuse cu aparatul ei. Nu voia să i le dea la școală. O lacrimă sprințară i se scurse pe furiș, grăbită, făcând să-i tresară, umed, colțul buzelor… Nu aveau nicio poză împreună. Și-ar fi dorit să aibă!

„MI-E DOR SĂ SIMT CĂ MĂ DOREȘTI. ȘI DE FELUL ÎN CARE ÎMI SPUI CĂ SUNT SPECIALĂ!”

   Un mesaj rămas fără un răspuns…. Altul!

   Ajunsă în fața blocului, îi trimise, tremurând, un apel scurt, căutând puteri nesperate pentru a-și netezi emoția ce vibra spasmodic în fiecare parte din ea. Se așeză pe bancă, apăsată de bănuieli, încercând să respire normal, regulat. Cum nu reușea aproape niciodată când era vorba despre Mag… Corpul îi tremura controlabil, sângele îi bubuia în vene, ca un hohot înfiorător de râs.

  Îl văzu apropiindu-se rezervat cu pași mici și adunați… Căpruiul său de nuanța alunelor coapte răsări curcubeu în sufletul Anei. Zâmbetele lor se întâlniră, flămânde, nerăbdătoare și dornice de a se hrăni unul dintr-altul, într-o dependență tacită…

– Bună! Deci, Costin m-a trădat, se pare! încercă el, sarcastic, o glumă.

– Ei, nu… el e un finuț, nu a avut ce să facă în fața unei nebune ca mine! Nu l-am slăbit până ce nu mi-a dat adresa.

„Ano, bine că nu mai ai vocea aia de găină dusă la tăiere de mai devreme de când vorbeai cu Costin! În fața lui Mag, fato, adună-te! Concentrează-te, auzi? El trebuie să te vadă sigură pe tine! ”

– Mda, și nici nu m-a întrebat înainte… L-ai convins! râse Mag cu o bucurie naturală și simplă care veni să răzlețească orice urmă de nor din sufletul Anei.

– Păi era clar de ce. Tu nu ai vrut să-mi spui unde stai. A trebuit să mă descurc… Am avut emoții că o să te superi că am complotat cu el, dar am riscat… Nu e prima oară, în ceea ce te privește, zâmbi, oarecum mai destinsă, Ana.

   Tânărul o privi însuflețit, cu inima bubuindu-i în piept, aproape adulmecând-o cu fiecare fibră. Ca într-un împrumut complice de senzații… Nu-și dăduse defel seama cât de dor îi fusese de ea înainte de acest moment, al revederii. Nu voia să spună nimic.. Era doar absorbit de emoția momentului pictat de lumina blândă și scăpărătoare a ochilor Anei… Se voia golit de orice urmă de gânduri care se amestecaseră, zăpăcite, în el până deunăzi, anihilate acum, inerent, de prezența ei… Și mai ales de sentimentul de perfectă liniște și de așezare în el însuși, care-i lipsise. De când nu mai fusese lângă ea, își spuse în gând. O mulțumire ascunsă ce nu se voia încă împărtășită…

– Ți-am adus câteva poze de la munte.

   Și vocea de borangic a Anei se alinie la dulceața parfumului teilor ce se așternuse între ei…

  Le analizară împreună bucurându-se minute bune, făcând magie dintr-un moment crezut normal la început, golit de conținut… Un strop de banalitate a cărui substanță se volatilizase fără să-și fi dat vreunul seama.

– Mi-a părut rău, știi, că nu am putut face o poză împreună! Ar fi fost o amintire frumoasă, una concretă…

Mag o privi luminos:

– Chiar te-ai gândit la asta?

   Și continuă, adânc în el, ca o aruncare în valuri pe timp de furtună: „Da, ar fi fost… Dar nu e ca și cum aș putea să te uit vreodată! Nici cu spălare de creier.”

– Da, cum să nu! Și de câte ori… Demult! Dar la banchet era riscant. Oricând ne putea vedea cineva…

  Mag îi aruncă o privire ca din exil, căutând să-și pună în ordine vocea tulburată. Ar fi vrut să poată preîntâmpina orice neastâmpăr interior care-l scotea din zona de confort:

– Asta mai lipsea mai ales după cum ne-a găsit Șerban….

  Ana îl înfruntă cu un zâmbet fasonat… Căuta un răspuns bine ticluit care să nu perturbeze echilibrul dintre ei, fragil regăsit.

– Cred și eu, mă pun în locul lui. Nu a fost deloc ușor pentru el să-și surprindă pe hol profesoara de istorie sărutându-se cu unul din colegii săi de clasă! Doamne, și acum mă ia inima când mi-aduc aminte cum se uita la noi!

   Mag râse scurt și plin, prinzând-o delicat, de mână… O privi senin.

– Da. Și am putea spune că am avut noroc că era întuneric și nu a fost sigur că a văzut bine…

– Asta ți-a spus ție după aceea, pentru că te-a văzut că te țineai bine, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic! Dar numai el știe ce crede cu adevărat!

– Cui îi pasă? M-a amuzat că tot el se criza apoi că poate îi face profa ceva! Bietul de el, de parcă ar fi fost vina lui că s-a nimerit acolo….

– Da, nu era vina noastră că făceam ceva interzis, era a lui că ne văzuse! Ce aiurea! mustăci Ana cu ochii agățați de marginea scrijelită a băncii vechi din fața blocului, ca în căutarea unei salvări.

  Rămaseră amândoi prizonieri în boarea amintirii acelui moment adolescentin, desfătându-se cu plăcerea acesteia, ca într-un cocon. Un mușchi se clătină iute, necontrolat, pe obrazul Anei, ridicându-i sprâncenele într-un unghi tremurând sfios de nedumerire.

– Și acum, fie vorba între noi, de ce m-ai sărutat? Toată săptămâna m-ai evitat, abia am vorbit la telefon și te-ai trezit să mă săruți taman la banchet…

   Mag se lansă într-un râs spart, ușor forțat.

– Păi nu a fost premeditat… Erai în fața mea singură, zâmbitoare și mai frumoasă ca oricând… Cochetă, machiată altfel decât de obicei, elegantă, dar foarte sexi… Sunt și eu om! M-a luat valul! Am și uitat pe moment că nu eram doar noi în cabană…

   Răcoarea serii de început de iunie o făcu să tresară. Ar fi vrut în brațele lui Mag, dar el nu schița niciun gest și nu avu destul curaj să încerce. Glasul limpede și entuziast al tânărului și bucuria din ochii lui îi dădură aripi din nou.

– Am ceva pentru tine! îi spuse Mag cu veselie în glas.

  Tânăra nu-și închipuia sub nicio formă ce putea ascunde caietul studențesc ponosit cu care Mag coborâse, punându-i-l acum, delicat, dar ferm, pe genunchi.

– Ce-i asta? Ceva pentru școală? întrebă ea aproape râzând în timp ce răsfoia cu grabă și curiozitate paginile. Avu grijă să nu le rupă, nerăbdătoare ca un copil… Dădu îndată peste trei fotografii color cu Mag, una cu el la biroul plin de cărți și alta cu o geantă de voiaj pregătindu-se să plece undeva. Ultima cu el și cu Costin pe o canapea, dând noroc într-un moment de mare veselie…

– Ce frumoase sunt! Ai ieșit foarte bine! Ești tu! mărturisi Ana, mângâind cu ochii lucitori chipul lui Mag din fotografii. Ca într-un ritual sigur, îndelung probat, de aducere a fericirii.„Ești sexi rău, băiatule, sunt lată după tine, mi-e din ce în ce mai clar! Nu știu dacă pozele o să-mi facă însă bine dacă ne despărțim. Aoleu, Ano, ești praf!” își spuse profesoara în gând, hotărâtă să tacă. Deocamdată până se lămurea ce voia Mag să facă în continuare… Nu voia să-l piardă și deși ar fi vrut să-l scuture puțin, spunându-i ce credea, se decise brusc să facă pe proasta și să joace jocul după regulile lui. Timpul era oricum în defavoarea ei și voia să profite de tot ce mai putea să aibă cu Mag. Fără planuri, fără întrebări, fără griji… Era de ajuns să fie lângă ea. Asta începea să devină un lux!

– N-am uitat când mi-ai spus mai demult că vrei poze cu mine… Deși cred că m-ai prins o dată sau de două ori cu telefonul, la banchet… Nu vorbesc de astea oficiale, cu toată clasa, pe care mi le-ai adus acum!

– Da, am vrut poze cu tine singur. La banchet, am reușit pe furiș, nu știi cu cât efort! Iar astea de la tine sunt ca un cadou. Neașteptat! Au valoare sentimentală! Văd că ai scris ceva pe spate, urmă, curioasă, Ana, citind cu voce tremurată:

„Nu să-ți amintești privind, ci să privești, amintindu-ți!”

   Cuvintele i se înnodară în gât. Îi era din ce în ce mai frig. Și mai dor de Mag…

 El se apropie dintr-o dată de ea, prinzând-o strâns de mâini. Tăcea privind-o adânc, aproape nepămânean, până dincolo de ea… Deschise gura în încercarea de a spune ceva, dar renunță, pierzându-și umbra vorbelor în îngrămădirea norilor adunați deodată, nechemați, deasupra lor, ca la sfat…Un gest nelalocul lui, mașinal, versatil și greu de înțeles, prin care tânărul dorea să umple penibilul dintre ei. Prezența iubitei lui atât de aproape de el, după atâta timp, îi stârnea fiori…Trăise fără ea, în toată vremea asta, înjumătățit, iar acum sufletul său își cerea, tacit și istovit, drepturile. Nu-și dădu seama cum ajunse cu buzele pe gropița suav desenată de deasupra buzei de sus a Anei, deranjându-i puful fin în încercarea unui sărut fugar… Un gând răzleț mâhni privirea femeii, țuguindu-i buzele. Admirându-le, fericirea înflori scânteietoare, în sufletul lui Mag. Abia perceptibil, Ana întoarse capul, ca o briză, oferindu-i obrazul… Slăbiciunea lui devenise, demult, curajul ei. O slăbiciune cu care însă trebuia să jongleze foarte lin și agil, aproape insesizabil, fără să-l tulbure.

  Lumina clar obscură a înserării topea conturul clătinat al norilor. Îngânând cu privirea aprinsă gestul ferm al mâinii lui Mag pierdută prin păr, a cărui ordine odată restabilită venea să-l liniștească în tentativa perpetuă de a-și regăsi echilibrul, Ana devenea agitată. Parfumul sănătos, viril, al pielii lui bronzate și urma caldă a buzelor sale, ca o amprentă, creșteau în ea o explozie de simțuri. Ca și cum atunci fuseseră atinse… Gânduri clocoteau asurzitor în ființa ei împărțită între dorință și nedumerire! Cu o forță neghicită pentru cât de moi își simțea picioarele, se ridică brusc. Îi înfruntă, semeață, umbra mătăhăloasă a trupului, lățită leneșă pe asfalt.

– Mag, tu faci mișto de mine? De trei săptămâni mă ții la distanță, abia răspunzi la telefon sau la mesaje, îmi tot spui că ți-a trecut, mă săruți la banchet și azi încerci din nou??? Pe bune, oi fi eu îndrăgostită de tine, dar nu m-am prostit de tot… Ce sunt eu, Hopa Mitică?

   Tânărul bărbat o privea atent, tăcut și aproape trist… Cu mintea îi dădea dreptate, cu sufletul și cu trupul era cu totul în ea și i-ar fi fost extrem de greu să iasă de acolo. Nu avea nici voință, nici putere să caute explicații sau orice alte cuvinte. Nu voia decât să fie cu iubita lui, chiar dacă asta însemna să-l certe… Îi era dureros de dor de ea, iar orice clipă fără Ana i-ar fi făcut și mai rău!

– Și nu-ți mai țuguia buzele ca mine când sunt nervoasă, că mă enervez și mai tare! continuă femeia cu o privire aprinsă și vocea ascuțită, rar auzită de Mag până atunci.

   El o privi luminos, plin de tot ce putea avea de la ea, fie asta chiar și o supărare trecătoare, devenită, deodată, feerie… Mirosul teilor străpungea pânza diafană a aerului. O învălui într-un foșnet de șoapte fierbinți ce-l ardeau pe dinăuntru, în timp ce ochii îi cutreierau trupul, reconstituind-o, grijuliu, din amintiri incandescente:

– Că mă enervez și mai tare…..o îngână, zâmbindu-i senin. Și cam cum faci tu, iubito, când te enervezi?

   Ana dădu un pas înapoi către un colț neumblat de stradă. Îi întoarse fraza răspicat:

– Nu e corect ce faci, azi ma vrei, ieri nu… Maine iar mă vrei, poimâine nu mai știi. Eu nu ezit așa. Oi fi eu mai mare, dar asta nu înseamnă că ai dreptul să te joci cu sufletul meu!

  Mag o privi înnegurat, iar căpruiul său umed aproape că plângea, scurgându-se din el… Îi simțea încordarea. Ochii i se pierdură inconsistenți de-a lungul zidului blocului pe care căuta înverșunat și zadarnic, un răspuns. Îl durea fizic, real, durerea ei și când realiză asta, aproape că se cutremură din tot corpul… Nu știa cum să-i spună ce simțea. Voia doar ca ea să nu mai fie tristă.

   O privi îndelung, preț de câteva secunde, iar cuvintele îi porniră trunchiate, obscure, ca tot ce se învolbura încăpățânat, în el:

– Tocmai pentru că ești mai mare ar trebui să știi că am nevoie să fiu încurajat… Să mă primești când vin spre tine, Ana!… Să-mi confirmi că nu greșesc! Nu crezi?

Ea își încruntă involuntar sprâncenele într-un spasm înfierbântat.

– Poftim???? Eu sunt de vină? Vrei să vezi câte zeci de mesaje și apeluri ai de la mine? La câte din ele ai răspuns, Mag???? Nu cred că poți să ai tupeul să spui că eu nu te-am încurajat… Dar tu, tu cum m-ai încurajat? Ascult!

  Vocea ridicată, aproape glacială a Anei, tulbură fluxul logic, de obicei coerent și clar, al ideilor lui Mag. Rareori o văzuse nervoasă… Cel mai mult îl durea că era din cauza lui. O știa sensibilă, dar și foarte inteligentă încât să nu se lase dominată de copilăriile lui. Credea că era puternică, atât de puternică încât să nu ia în seamă toate nimicurile. Pe care el nu le stăpânea…

– Știi, Copilu’, când îți pasă de cineva sau de ceva, orice mic devine mare… Și nu are legătură cu vârsta, cu statutul sau cu alte prostii. Este numai despre slăbiciune și despre sentimente. Dar aia e, mai ai de crescut! Hai că e târziu, plec… Merci pentru poze!

  Vorbele Anei și mai ales tonul său dur, pietros, căzură greu și neașteptat răsturnând dintr-o dată în Mag tot echilibrul bine clădit în cei 19 ani. Măturând fără milă orice urmă de speranță și orice sămânță de bucurie viitoare.

– Eu îți mulțumesc pentru pozele de la banchet… Continuă în gând: „Și pentru tot ce mi-ai dat. Chiar dacă uneori nu am știut eu ce să iau. Sau nu am știut ce să fac cu ce am luat…”

   Ana îi aruncă o privire împietrită și un zâmbet stâlcit, luptându-se cu ea, anevoie, să plece de acolo… Era în stare să rămână să doarmă sub cerul liber dacă el i-ar fi cerut-o. Numai să-i fi cerut… O lacrimă i-o luă la vale ascunsă de întunericul nopții, în timp ce se îndepărta. Răsuflă ușurată. Măcar atât.

   Gândul lui Mag despre propria evoluție:

   Fiecare om poate număra pe degetele unei mâini câte miracole i-a oferit viața… Unele neașteptate, de multe ori nebănuite sau nevisate, altele căutate, muncite, dospite cu febrilitatea primordială a nașterii Universului. Toate menite să-l modeleze interior, arătându-i cine e, dar mai ales cine poate fi, de fiecare dată el și totuși mereu altul.

Cartea Hai să ne rujăm împreună! – Laura ILINCA poate fi achiziționată direct de la autor sau de pe Bookforge.ro și Mybestseller.ro.