Ispită antică – Luna care curge – Emilia Dragomir – Daniel Dac – poezii

Ispită antică de Emilia Dragomir

Histria, Histria, pământul strămoșesc,
Cu un filon adânc din anticul grecesc,
Mă ispitești întruna cu vinul tău celest,
Busola mea-i setată, mă-ndreaptă către Est!

Lejer înveșmântată în mantia de in,
Ce în fibulă-i prinsă pe umărul meu fin,
Cutreier în tocite sandale din curele
Prea prăfuite drumuri, uitatele șosele.

Sunt bard hoinar, cu inima de liră,
Îmi cânt povestea mea, cetatea se tot miră
Căci sunt neobosită și nu renunț deloc
Să-mi caut a mea soartă, iubirea mea de foc!

Și te găsesc, ispită, în cupă de cristal,
Cu sete seculară eu sorb un strop de val.
Ești aurul din Soare, ești roua-n dimineți,
Cu gustul tău teluric și aromat mă-mbeți!

Fă-mă să uit de lume, să nu mai am habar!
Ești Dunărea măiastră, ești Marea în pahar!

Luna care curge, de Daniel Dac

Pe brațul drept întins ca o aripă
În ceru-aprins de stelele de mai,
Îți învelesc privirea ce mă strigă
Și-mi pare că albastrul prinde grai.

Rănit de ochiul ce nu poate sa-nțeleagă
Cum reci luceferi tainic se cobor,
Alerg în urma cailor ce peste noapte,
Din praful astrelor aștern covor.

Sub adâncimea Lunii care curge
Într-un văzduh cu sburători ce îl colinzi,
Îi văd cum mi te-au prins de subțioară
Și-n zborul lor, tu brațele-ți întinzi,

Ca să te prinzi de ramurile nopții
Ce se întind spre crugul neatins,
Rănit de-atâta nălucire te-oi întoarce,
Pe brațul stâng ce tocmai te-a cuprins!